poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2028 .



Povestea unei Bancnote
proză [ ]
Ucenicia unui jurnalist
Colecția: texte umoristice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sanis ]

2008-02-14  |     | 



Desigur, sunt povești mult mai interesante decât cea a unei bancnote, fie ea chiar una de douăzeci de dolari. De istorii, ce să mai vorbim?! Dar ea, povestea, a picat exact într-o săptămână în care evenimentele obișnuite, normale, erau cam rare. De singurul subiect vechi-nou se ocupa colegul meu, cu mult mai multă experiență: despre cearta dintre Palate scria de vreo trei ani... Mie, Șefu mi-a dat ordin să scriu despre o „întâmplare cât mai inedită”. Și mi-am zic că ce poate fi mai inedit decât să scriu despre o bancnotă?

Nu, bancnota nu era marcată. Nu avea seria înregistată, nu era scrisă cu cerneală simpatică. Nu trecuse prin mâna vreunui corupt, nici măcar polițist, judecător sau parlamentar, nu se jucase la ruletă, nici nu plătise serviciile vreunei curve, nu fusese amestacată în traficul de droguri, nu fusese furată, nici primită ca șpagă... O bancnotă cât se poate de obișnuită. Americană, dar „plată”, fără sare și piper...

Mă puteți întreba: și unde naiba ai găsit tu această bancnotă? Nu am luat-o de la bancă, nu am câștigat-o la barbut (nu joc), nu mi-a dat-o nimeni nici șpagă, nici cadou, nici măcar salariu. Am găsit-o, pur și simplu. „Norocosule!”, puteți mârâi invidioși – dar stați să vedeți: am găsit-o într-o carte. Știți, obiectele acelea paralelipipedice, pline de cuvinte... Haha, glumeam și eu... Într-o carte. Mai precis, într-o carte cumpărată de la un buchinist din Pasajul Universității. Nu am avut premoniție, nici nu am dat peste ea pe când răsfoiam cartea – în acest caz aș fi putut face ce ar fi făcut orice român cu capul pe umeri (aș fi băgat pe furiș bancnota în buzunar și aș fi lăsat cartea pe tejghea)... Dar nu, după ce am răsfoit câteva pagini, am citit câteva pasaje ici și colo) mai ales în Introducere, am plătit cartea și am plecat cu ea în geantă (cărțile românești „de buzunar” au originala calitate de a nu încăpea în „buzunar”)

Am început să o citesc în autobus. Cum de ce folosesc autobuzul? Că ajung mai repede acolo unde am de ajuns. Și sunt atât de nou pe aici încât nimeni nu mă știe, nu poate râde batjocoritor arătând cu degetul în direcția mea: „ăla nu are nici măcar mașină!” Nu, n-am, mă descurc relativ bine fără. Dar să revenim la bancnotă.

Nici autobuzul nu merge ca pe vremuri (eheeei... În Canada...) Totuși, nu trebuie (prea des) să mă agăț de uși. Acum, când mai toți au mașină proprie, uneori pot chiar găsi loc pe o banchetă... Încercând să se strecoare printre gropi și mașini parcate și ne, până acasă pot citi câteva zeci de pagini. Ceea ce s-a întâmplat și cu cartea respectivă. Până la pagina 72, mai precis, loc în care am dat peste bancnotă. Am crezut în prima instanță că era o ilustrație, dar era color (nu, nu era chiar „verde”) și era lipită cu scotch. De aceea nu căzuse la „frunzărit”. Și cum cartea nu fusese niciodată citită („virgină”, care va să zică), nu se deschidea direct la pagina respectivă...

Primul gest a fost să închid grăbit cartea. Mi se părea că toți pasagerii se uită dintr-o dată curioși, invidioși, bănuitori la mine și la cartea mea. Colegul de banchetă se foia, cei ce stăteau în picioare mi se uitau peste umăr... Oare să fie printre ei vreun securist? Unul de la Garda... whatever? Vreun șuț? M-aș fi dat jos la prima – dar eram într-o zonă mai întunecoasă a orașului (mai precis, nu în Centru). Aș fi băgat cartea „de buzunar” în buzunar, dacă ar fi încăput... Dar am ajuns întreg acasă, cu cartea în geant㠖 cu genta netăiată! Nici câinii nu m-au lătrat.

Nu știu dacă am citit și restul cărții. Am dezlipit cu grijă scotch-ul și am pus bancnota în buzunar. Aveam pe ce s-o cheltuiesc – chiar începusem să fac planuri pe ce să dau polul. Dar când Șefu mi-a cerut o poveste inedită, ancheatat㠄jurnalistic”, m-am hotărât să scriu despre acea prăpădită de bancnotă.

Prima vizită a fost înapoi la buchinist.
- Știți, am cumpărat o carte de aici...
- Nu le primim înapoi!
- Nuuu, eu nu vreau să o dau înapoi. Dar am găsit ceva în ea...
- Domnu, noi nu vindem cărți d-alea! Poate ați luat-o din altă parte.
- Oh, nu, subiectul este destul de... Ați citit-o?
- Eu nu citesc cărți, eu le vând. Cumpărați ceva? Nu mă țineți de vorbă!

Asta deși se scobea în nas de plictiseală. Oh, tempores, unde sunt anticarii d-anțărț, care ar fi vorbit o zi întreagă despre cărți?! I-am spus că, din anumite motive, vreau să discut cu cel ce a vândut cartea și, după ce o altă bancnotă (românească, de data asta) a schimbat mâinile, am primit o adresă.

Am ajuns la dl. P. Nu l-am găsit imediat, era în fața blocului bătând niște zaruri.
- Bună ziua...
- Bună pe dracu! Nu vezi că-mi cade numai gioarse?! Mitică (rivalul, bănuiesc) cred că a călcat pe unu moale, pe casa scării. Sau și-a scăpat mâna în budă...
- Hăhă (Mitică). Șase-doi, poartă în casă. Te-am mâncat!
- Știți, am venit la dvoastră pentru că ați vândut o carte la anticariatul din Pasaj.
- Am vândut? se arătă bătrânul reticent. Oi fi vândut. Nu e voie?
- Ba da, i-am zâmbit liniștitor. Uite, cartea asta...
- Da, poate, zice după ce se uită la ea. Am vândut vreo trei...
- Băi Costică (zice Mitică), te-ai intelectualizatără, bre. Trei cărți?! Cu două mai multe decât jandarmul din colț?
- Șase-șase, scrâșni dl. P. Când îmi trebuie, nu-mi pică...
- "Mai stai, nu pleca / Nu-mi lua cu tine inima..." (fredonează Mitică) Trei-trei. Două afară, două poartă.
- Și ce vrei domle de la mine? Ei da, am vândut trei cărți. E păcat? Că mă duc la sfântul Spiridon, să-mi deslege...
- Nu, mă întrebam dacă ați citit-o...
- Nu a citit-o, (răspunse în locul lui Mitică).
- Nu am citit-o, confirmă dl. P. Nu am timp de prostii! La TV e de o mie de ori mai interesant.
- Este, aprob eu ca să-i fac pe plac. Dar de unde ai cumpărat-o?
- Nu a cumpărat-o, (răspunde, sigur de el, Mitică)
- Nu dau bani pe timpenii, confirmă din nou dl. P. Am primit-o cadou de la fică-mea. Mai bine îmi dădea o palincă, tot au fost în Maramureș...
- Acolo îi zice horincă, (se arată Mitică bun cunoscător). Marț!
- Vezi dacă mă ții de vorbă, se zburli dl. P, găsind la repezeală un țap ispășitor pentru necazurile lui. Dar îmi dădu adresa companiei unde lucra fică-sa.

Nu am găsit-o însă acolo, ci la coafor. A recunoscut imediat cartea.
- Ah, pe asta i-am dat-o cadou lui Tăticu.
- Dumneavoastră ați citit-o?
- De ce s-o citesc? E interesantă? Nu am timp, se văicări ea.
- Deci, ați cumnpărat-o anume pentru tatăl dvoastră? De unde?
- Oh nu, nu dau bani pe prostii. Vaca aia de coleg㠖 cred că ea ți-a spus că-s la coafor – mi-a dat-o cadou de Crăciun. Eu i-am dat un platou – de ăla cel puțin te folosești. La ce e bună o carte?
A trebuit să îi dau dreptate, cu o carte nu poți nici măcar să bați cuie. Poate doar să o arunci în capul cuiva...

Înapoi la birou.
- Săru-mâna...
- Ați găsit-o?
- Da, da, mulțumesc. E despre cartea asta, zice că a primit-o de la dumneavoastră.
- Ah, da, i-am dat-o de Crăciun. Mi-a dat un platou de tort, ciobit... A trebuit să fiu „bucuroasă”, să nu o supăr... Sclifosita!
- Și ea a fost „bucuroas㔠de carte...
- Îmi închipui, râde „vaca”. De aia i-am și dat-o. Se știe că ea nu a mai pus mâna pe o carte din liceu... Nu că ar fi singura, dar ea se tot laudă cu lecturile ei.
- Deci, cartea a fost a dumneavoastră. Ați citit-o?
- Oh nu, pe asta nu. Avem atât de puțin timp... Îmi mai cumpăr cărți, dar nu le citesc pe toate. Le dau cadou: simplu, intelectual, ieftin...
- Aha. De unde ați cumpărat-o?
- Știu eu? Poate de la Coșbuc, e în drum spre casă.

Iată-mă la Coșbuc. Titluri multe, cărți morman... Probabil tot atâtea tiluri câte cărți. Puțini clienți, adunați mai ales în raionul cu „traduse”. Și „abandonate”, îmi spun, văzând că mai nimeni nu cumpără nimic...
- Săru-mâna, îi spun duducii din spatele tejghelei cu „cărți noi”. Multe din ele deja jerpelite.
- Doriți o carte?
- Nu acum. Am venit sa vă întreb despre cartea asta – i-o arăt.
- Vreți să o returnați? Nu le primim înapoi.
- Nu, știu că nu le primiți. Doar câteva întrebări...
- Aveți bon? De unde să știu eu dacă ați cumpărat-o de aici?
- Uitați, nu am de gând să reclam, să dau în judecată, să returnez.. Pur și simplu mă interesează dacă ați vândut cartea asta.
- Nu știu, nu e genul meu. Eu citesc cărți de dragoste, știți, Sandra Bown, Shirley Conrad...
- Fostul ei posesor zicea că a cumpărat-o de aici.
- E posibil. Probabil și alte librării o au în vânzare... Aici a fost o „semnare de carte”, vreun an în urmă. Am și eu una acasă, semnată de autor. A fost puțină lume, vreo zece. Știu că toți au cumpărat cite un exemplar. Prieteni ai autorului, probabil... Editura s-a ocupat de toate...
- Ați citit-o?
- Nu, am răsfoit-o doar... Am vrut să o aduc înapoi, dar am uitat. Bine că mi-ati amintit...

Nu mi-a dat adresa editurii („o găsiți în Pagini Aurii”). Nu i-am oferit nici o bancnotă, nu sunt sigur dacă mi se decontează... Am dat însă una unui redactor, să aflu adresa autorului. Ați citit cartea asta? „Doar noi am făcut-o. I-am făcut corecția. Să știi de la mine, nu e o capodoperă. O dată, treacă-meargă, dar să o citești de trei ori!...” Deci, nu ați citit cartea asta. „Domnule, eu nu citesc cărți! Manuscrisele îmi ajung! Și apoi nu mă ajung cu banii, mi-am luat un al doilea job. Sunt atâtea lucuri de care am nevoie, și toate scumpe...”

Bat la autor, e acasă! Pereții apartamentului sunt plini cu rafturi cu cărți.
- Le-ați citit?
- ... pe toate? răde el. Toți care intră aici îmi pun acestă întrebare. („năroadă,”, mă lasă să înțeleg...) Nu, nu le-am citit pe toate. Tot adun, spunându-mi că odată și-odată voi avea timp să le citesc... Dar știu eu?... Acum le scriu eu.
- De ce nu le vindeți?
- Cărțile?! Cum să le vând. Ele sunt prietenii mei, un prieten nu ți-l vinzi! („pe ce lume trăiește ăsta?”) Eu îi mai trădez, nu le acord atenția pe care o merită... Vând numai cărți scrise de mine. Vorba vine, vând...
- Eu am cumpărat una, i-o arăt.
- Hehe, nu te întreb dacă ți-a plcut. Din politețe o să îmi spui că da.
- O dată mai treacă-mearg㠖 repet cuvintele editorului
- Vrei un autograf?
- Desigur. Dar de fapt am venit din alt motiv. Îi arăt bancnota.
- Deci, s-a găsit, râde el vesel. Eram curios dacă măcar unul o să citească cartea. Și va și recunoaște că a găst banii.
- Am alergat ceva pe urma posesorilor. A trecut prin șase mâini, nimeni nu a citit cartea. Buchinistul, dl. P., fică-sa „sclifosita”, „vaca”, librara, editorul. Dar de ce ați pus banii în ea?
- O glumă,. La semnarea de carte. Erau prezenți zece. Am pus bancnota și am spus că sunt o sută de cărți, ei sunt zece, deci au au o șansă de una din zece să se aleagă cu bancnota. Teoretic. Toți au cumpărat o carte!
- Și vânzătorii, cred, am zâmbit eu. Dar șansa era mai mică. Era una din o sută. Chiar și după ce au cumpărat ei cărțile, șansa rămăsese de una la nouăzeci.
- Da, cred că și-au făcut și ei socoteala, au cumpărat numai câte una...
I-am dat bancnota înapoi. Nu m-a refuzat – se vedea că nu se face bani din scris...

Când am dat articolul Șefului, m-a privit chiorâș.
- În cine vrei să dai? Cine știe pe cine mi-l ridic în cap...
- Nu, ziceam să ajutăm pe scriitori. Știți, așa cum fac ziarele mari... Să lansăm zvonul că într-o anume carte, în fiecare ediție, se găsește o hârtie de un pol, euroi. Poate așa or începe să cumpere mai des cărți. Ca la loto...
- Măi, tu vrei să dăm faliment! Vrei să mă trezesc pe cap cu ăia de colo – arătă el cu degetul spre hârtiile mele – să ne ceară banii pe care „i-am insușit necinstit, profitând de neinformarea lor”? Să fim dați în judecată de vreun nebun care cumpără tot tirajul – nici nu e mult, de obicei e vorba de o sută-dou㠖 și nu găsește nici o bancnotă? Să înceapă să se fure cărți de la librării, de la edituri? Să înceapă partidele să spună că e vorba de o manevră acum, în preajma alegerilor?
- Chiar, de ce nu se dau cărți alegătorilor, nu țuică și sarmale...
- Ieși afară! Că-ți arunc cu o carte în cap!

Am ieșit grăbit. Riscam să îl las pe Șefu fără nici o carte în birou...

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!