poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor



 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9009 .



Amintiri (politice) din copilărie
proză [ ]
"Liceu, cimitir..." (1956 - 1961)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [valentintascu ]

2008-01-02  |     | 



AMINTIRI (POLITICE) DIN COPILÃRIE

„LICEU, CIMITIR…”
1956 -1961

N-am fost niciodată de acord cu spectrul sumbru în care a pictat Bacovia școala. Chiar dacă, în ceea ce mă privește, Liceul din Alba Iulia unde am urmat clasele VI –XI a pus chiar o bombă sub fundul meu de copil și-mi pregătise drumul chiar spre… cimitir.
Þin minte că eram printre rarii alumni care fremătau de bucurie când începea noul an școlar, de bună vreme ce mai toți ceilalți ar fi dorit ca vacanțele, mai ales cea de vară, să se prelungească la infinit. Eu abia așteptam să fiu repartizat în bancă de diriginții mei, în clasele mici o doamnă Beligăr, de rusă, iar în cele mari, Ion Lăncrănjan (posibilă rudenie cu scriitorul cu același nume care era din Oarda de Jos, la câțiva km. de Alba). Pentru că eram bun la carte, eram în fiecare toamnă trimis în fundul clasei, dar pe parcurs, dată fiind disciplina mea deficitară, ajungeam în prima bancă alături cu răii clasei, pentru supraveghere. Nu mă supăra nici una dintre variante. Doar că dintr-a 8-a, după ce Liceul de băieți a devenit Școală Medie Mixtă, eram interesat să am o poziție favorabilă față cu așezarea fetelor mai drăguțe cu care se împodobise clasa noastră de derbedei.
Da, derbedei!. Într-a 6-a eu venisem de la Cluj, de la Liceul de Băieți nr. 3 (devenit „Emil Racoviță”, cel la care învățase cu câțiva ani mai înainte și faimosul meu prieten Florin Piersic, dar și colegul de clasă, biochimistul academician Gheorghe, Gogo, cum îl alintam noi, Benga, cel care a ratat, mai bine zis i s-a ratat Premiul Nobel, dar și alți câțiva elevi de elită, care au ajuns mari cercetători sau profesori universitari), deci, cum se vede în paranteză, o școală de mare disciplină și cu tragere de inimă la carte. Noi, elevii, ne străduiam, de pildă la tezele de matematică să obținem nu numai nota maximă pe atunci, 5, după model sovietic, ci acel unic „5 cu felicitări” pe care profesorul Matei îl acorda ca pe o decorație, festiv în fața clasei. Deci, din acest mediu academic, am venit la Liceul de Băieți din Alba Iulia, unde era o debandadă de nedescris.
De cum am intrat în clasă și am primit un loc disponibil, pentru că mă transferasem în aprilie, în pătrarul 3 parcă, m-am așezat cu mâinile la spate, așteptând să înceapă ora, așa cum eram obișnuit la Cluj. Colegii mei s-au uitat la mine ca la felul doi, au căscat niște ochi de ziceam c-o să le iasă din orbite – așa ceva nu mai văzuseră în viața vieților lor. Cât despre ei, se vânzoleau prin clasă, își dădeau cu manualele copertate în cap, ca să nu mai zic de capo di tutti capi, unul Vuk, derbedeu sadea, dar simpatic foc, care abia aștepta să intre profesoara sau profesorul în clasă ca el să iasă pe fereastră, demonstrativ, dar perorând injurii, ce mai, înjurături la adresa celor care aveau intenția diabolică de a-l învăța carte. La mine se uita cu un zâmbet disprețuitor și atunci mi-a făcut-o.
De regulă avea la el un cuțit mare, de bucătărie, dar bine ascuțit și bun și pentru tăiat porcii. Cu el amenința pe profesorii care îndrăzneau să-l admonesteze, iar într-o pauză a venit cu el lângă mine și mi-a spus: „uite mă, ține asta și dă cu vârful în bancă și o să vezi că eu am curajul să bag mâna”; „ești nebun, dar o să te tai”; „asta nu-i treaba ta, uite am aici martori care o să spună că n-a fost vina ta”. După mai multe ezitări am acceptat totuși și am început să dau zdravăn cu cuțitul în bancă, concentrat asupra ce avea să facă Vuk cu mâna. Eram de-a dreptul crispat și îngrijorat, când derbedeul mi-a futut o palmă de am rămas cu cuțitul în aer, iar el, iute, a pus palma în locul în care eu făcusem deja destule găuri în bunul școlii.
S-a râs de mine copios, dar treaba m-a lecuit de cumințenie, m-am împrietenit cu vagabondul, l-am vizitat de mai multe ori la cantonul în care trăia cu tatăl lui, pe calea ferată îngustă („mocănița”) spre Zlatna, ne cățăram prin copaci, mai și fumam, eu mai rar, dar el era deja un vechi fumător, și uite-așa din copilul model care venisem de la Cluj, am trecut în tabăra derbedeilor, iar după dispariția în clasa a 7-a a lui Vuk, i-am luat locul de șef de bandă. La carte eram în continuare foarte bun, premiant an de an, dar la purtare mă zbăteam între 6 și 7, fiind un paradox al istoriei școlii.
Veți zice că amintirile astea n-au nimic în comun cu politica. Ba, au! Pentru că blăstămățiile pe care am purces a le coace în mintea mea isteață au avut dese conotații politice. Mai ales în epocă, orice întâmplare neconformă cu „indicațiile” putea fi interpretată ca „dușmănoasă” și se pedepsea strașnic. De curând am urmărit stupefiat la TV drama unui tânăr care la o întrunire tovărășească undeva printr-un sat, pe la 1950, luându-se la ceartă pentru, desigur, o fată, a doborât de pe soclul festiv bustul nelipsit al lui Stalin. Ei bine, chestia a fost interpretată ca ostilă la adresa Tătucului, iar nenorocitul a făcut buni ani de pușcărie degeaba.
O zodie a mea bună sau mai bine zis un înger păzitor a cărui suflare am simțit-o deseori în ceafă, m-a ferit de o asemenea tragedie, după cum se va vedea.
Întâi, despre limba rusă: aveam începând cu clasa a doua elementară și până la clasa a 9-a (după dezgheț) câte o oră de rusă pe zi, mai mult decât pentru limba română. Am mai povestit că, nici azi nu pricep de ce, limba respectivă ne-a fost profund antipatică. Ei bine, dacă la Cluj n-am avut de protestat, pentru că nu se permitea, la Alba Iulia am iritat-o tot timpul pe diriginta Beligăr (proafă și de rusă). Drept urmare, după ce mă numise șef al clasei și președinte al Unității de Pionieri pe școală, m-a dat afară furtunos din ambele demnități. Se pare că de pe atunci nu mi-au priit demnitățile de nici un fel și, nici n-am făcut vreo dată eforturi ca să le păstrez, atunci când, accidental, din cauza „dosarului” meu mi-au fost acordate. Excluderile avuseseră o clară nuanță politică: lipsa de respect pentru limba marelui popor sovietic eliberator și a Tătucului; dacă ni s-ar fi spus că era limba lui Tolstoi și Pușkin, am fi avut poate o altă atitudine.
Mai târziu, chiar în ultima clasă de liceu, a XI-a, iar am avut treabă cu rușii. Fără îndoială chestiile astea erau urmarea „educației” tatălui meu, iată, avea dreptate securitatea să-l denunț pentru atitudine dușmănoasă, iată, am ajuns și eu ca el, așchia nu sare… Se apropia teza la istorie. Aveam o profesoară afurisită dar isteață, cu care însă mai reușeam să dialogăm. Astfel, ne-am înțeles să ne dea la teză ceva referitor la Revoluția Franceză din 1789. Dar cum Þapi, așa o poreclisem, știam că e imprevizibilă, am organizat un comando în caz că lucrurile vor lua o turnură diferită de cea pre-înțeleasă, anume, la semnalul meu, o batistă uriașă cu care deranjam deseori orele de curs când mă plictiseam (prilej ca să fiu dat afară din clasă, ceea ce și doream) scoasă la vedere pe intervalul dintre bănci (eram, evident, în banca întâi, în „banca măgarilor”) însemna că toată lumea va pune tocul jos, un fel de grevă deci. Chiar așa s-a și petrecut: Þapi a intrat în clasă și a scris cu litere mari subiectul tezei, Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Stupoare, dar a fluturat batista mea și nimeni n-a scris un cuvânt. Problema n-a fost greva în sine, cât faptul că am refuzat să scriem despre marea sărbătoare sovietică.
Doamne, ce gălăgie a ieșit, anchete, presiuni, dar până la urmă tot noi am câștigat și, în altă zi, am scris despre Revoluția Franceză: am obținut așadar o victorie a burgheziei franceze asupra proletariatului rus. Cum de n-am pățit mai mult decât obișnuita scădere a notei de la purtare, nu-mi explic nici astăzi, o fi fost îngerul meu…
În liceu au mai avut loc și alte acțiuni „dușmănoase”, dar autorii lor au pățit-o cu vârf și îndesat. I-am invidiat cumplit pe colegii mei „interniști” care citeau pe sub pătură, cu lanterna, cărți interzise la vreme, cum ar fi Arta prozatorilor români de Tudor Vianu. La o percheziție pe care a făcut-o un zelos pedagog, al cărui nume l-am uitat cu desăvârșire, dar el trebuie să se afle prin arhiva Școlii medii mixte, devenit în 1959 Liceul „Horia, Cloșca și Crișan”, a fost descoperită și această carte subversivă, pe care individul a luat-o în mâini cu scârbă, a răsfoit-o și a dat peste capitolul Ctitori ai romanului românesc. La cuvântul „ctitori” a făcut spume la gură și a răcnit către directorii care asistau la percheziție: „auzi, ctitori, biserică, misticism!” A rămas de pomină, dar n-a râs nimeni atunci. Aceiași „infractori” au mai fost surprinși de același pedagog „de școală nouă”, nu? cântând cântece interzise, reacționare, cum ar fi „Deșteaptă-te, române!”, „Trei culori cunosc pe lume”, „Pe-al nostru steag e scris Unire”. Doamne, cum de n-am fost și eu cu ei, că sigur îi ardeam și-un „Trăiască Regele” pe care-l știam de la mama. Alt balamuc deci, pentru niște imne dintre care primele două ulterior au devenit imnuri naționale, iar al treilea este și azi imnul Albaniei (muzica).
Bieții colegi au pătimit din plin, au fost excluși din UTM, eliminați pe câte o lună de zile și doar strădania unor dascăli mai inimoși a făcut să nu se lase cu exmatriculare sau, Doamne ferește, cu arestări.
Astea erau delicte și nu ce am făcut eu ca șef de bandă într-o iarnă grea. Clădirea Liceului era, unde este și acum, pe Platoul Romanilor, numai că pe vremea aceea acolo pășteau vacile, nici vorbă de blocuri sau alei. Prin 1960 a fost o iarnă cu zăpadă multă, s-au adunat troieni, încât accesul la clădirea școlii se putea face doar pe o cărare croită printre munții de zăpadă pe lângă Catedrala catolică și anume pe sub o poartă mai îngustă rămasă intactă în zidul de vest al cetății.
Ce mi-a trecut mie prin gând? Într-o dimineață m-am dus la școală, dar n-am rămas la cursuri, ci mi-am ales șapte ortaci pe sprânceană, unul mai slab la purtare ca altul, ce mai, șapte derbedei cu care am plecat în oraș. Acolo am mâncat bine, am tras niște țuici fierte, după care ne-am întors la Cetate și am ocupat poarta prin care trebuiau să meargă acasă elevii și cadrele didactice după terminarea orelor. Pe vremea aceea pe Platoul Romanilor nu se afla decât clădirea impunătoare a Liceului și vreo două trei case de locuit și drumuri mai deloc. Sus pe zid am făcut sute de bulgări de zăpadă de toate dimensiunile și întăriți cu gheață pe dinăuntru, adevărate ghiulele.
Când a venit sorocul ca elevii înfometați și înfrigurați să se întoarcă acasă prin poarta cu pricina, noi eram la datorie. Ca plăieșii lui Ștefan cel Sfânt, am apărat cu eroism intrarea în Cetate, alungând cu bulgări mici pe toți cei care îndrăzneau să se apropie, iar pentru cei mai curajoși care ajungeau sub poartă aveam pregătiți bulgări uriași cu care i-am fi transformat în oameni de zăpadă pe cei obraznici. Sufereau deopotrivă elevi și profesori, doar noi ne savuram gloria eternă. La un moment dat profesorul de sport s-a întors l-a școală, a luat cu sine o porta-voce și a cuvântat către noi ca pe un platou de filmare: „Eliberați Cetatea, că veți fi exmatriculați!” și alte îndemnuri, la care noi, victorioșii, ne stricam de râs. În fine, cum eram invincibili, doar mila de zgribuleala și foametea colegilor ne-a făcut să părăsim glorioși poziția și să ne retragem la alte țuici fierte.
A doua zi întreaga școală ne aștepta să ne mănânce și mai multe nu. Noi, zâmbitori și încântați peste măsură de ispravă, așteptam pedepsele. Cum ziceam, am pățit-o mult mai puțin decât vajnicii cântăreți de imnuri. Se pare că n-au găsit nici un alineat în regulamentele școlare care să prevadă și să judece „asediul unei școli”. Așa că am rămas cu gloria neștirbită și cu nota la purtare scăzută la minima de jos, adică 6; la 5 urma exmatricularea. Și nici măcar ecoul istoric n-a fost prea răsunător. De, dacă nu era nimic politic… Ia să fi agățat noi niște lozinci acolo, subversive, ajungeam urgent la Aiudul, care nu era departe și încă funcționa la parametri maximi.
Numai că toate astea s-au adunat și au fost trecute la răboj. S-au mai adăugat și certurile cu unii dascăli mai slab pregătiți, pe care-i atenționam cu obrăznicie asupra greșelilor pe care le făceau pe tablă și catastiful, paharul s-a umplut ochi. Ce a urmat este de domeniul fantasticului.

VALENTIN TAȘCU

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!