Păcală la școala de duminica

Culeasa de la Cucuieții din Deal de la Veta , a lu’ Marin Misionaru

1

Măi fraților, măi, cică Păcală, sătul de mâncăruri și cântece bisericești în rai, ceru permisiunea de la Dumnezeu sa se nască iarăși. Auziți ce idee și pe pezevenchiul ista, să se nască iarăși, în România postrevoluționară!
Toate bune și frumoase: primește Păcală permisiunea și-l trimite Dumnezeu să se nască într-o familie nici prea-prea, nici foarte-foarte, adică niște românași din clasa de mijloc.
Nu vă spun ce îngeraș drăgălaș fu micul Păcală cât stătu să acumuleze acei șapte ani de acasă, că anii ăștia trecură cât ai clipi din ochi și veni și vremea când puiuțul de român, dat dracului de deștept ce era, trebui să meargă la școală.
Și, cum îl iubea Dumnezeu pe Păcală și dorea să-l știe înapoi în rai, sub aripa sa, prima oră pe care o avu copilașul fu ora de religie, cu taica popa. Acum, nu știu ce fel de creștini erau părinții lui Păcală, că de când s-a convins lumea că ciobănia este bănoasa și subvenționată de la stat, s-au înmulțit și turmele creștinilor, da’ Păcală, deși n-a făcut nici o cerere în aist sens, s-a trezit, vrând-nevrând, că trebuie să învețe cum să devină un bun ortodox.
Primul lucru pe care l-au învățat năpârstocii a fost că toți sunt păcătoși și tre’ să știe musai cum să se milogească de Dumnezeu să le ierte păcatele.. Păcală, care știa că tocmai venise de lângă Dumnezeu și era mai curat ca lacrima, îndrăzni să-i spună lui nea Sutană că el este sfânt și nu are nici un păcat!
Băi fraților, băi, să vezi ce s-a oțărât taica popa pe micul Păcală:
- Cum adică, măi limbric, te-oi fi crezând și tu Isus Hristos, nu?! Crezi sau nu crezi, ești păcătos!
Cum omulețul nostru nu voia să accepte asta în ruptul capului, taica popa profită de autoritatea lui divină, judecă pe loc, și dădu și sentința:
- Ia loc, nota trei!
Luă loc Păcală și tăcu, că doar nu era să îndrăznească să-l înfrunte pe unul din cei mai iubiți dascăli ai școlii pe care o frecventa.
Următoarea învățătura predată de taica popa fu cea despre icoane. Cum popa avea ca material didactic o icoana de-a lui Isus Hristos, le-o arătă copiilor, îndemnându-i să se așeze în genunchi în fața ei, sa-și facă trei cruci mari, corect și pe îndelete, și să-l sărute evlavioși pe Hristosul din imagine. Băi, și să vezi că odată sare Păcală în sus și începe să spună:
- Părinte, da ăsta nu-i Hristos! Știu eu, că am vorbit deunăzi cu el și știu bine cum arată!
Să facă spume la gură taica popa, și nimic mai mult:
- Măi copile, cum zici tu că i-ai văzut fața lui Hristos, când numai sfinții i-o pot vedea?!
- Păi, i-am văzut-o, părinte, cum te văd și cum mă vezi, și nu seamănă deloc cu poza asta a matale!
- Înțelege odată că Hristos este Dumnezeu și nimeni nu-i poate vedea fața și să mai trăiască! Zise taica popa.
- Ba părinte, io i-am văzut-o și n-am pățit nica, ba mi-a mai și vorbit!
- Copile, e clar, ești posedat! Să vii mâine la biserică, pe nemâncate, să-ți citesc moliftele Sfântului Vasile!
A doua zi, ce să facă micul Păcală, ia pe tac’su și pe mă’sa de mână și se duce la biserica lui taica popa, dis-de-dimineață, pe nemâncate, îmbrăcat în haine de sărbătoare.
Primul lucru pe care-l făcu popa, fu să le spună părinților că copilașul lor are o
legiune de draci în el și trebuie exorcizat. Greu lucru, bre, o legiune de draci! Apăi, trebuie musai legat de o cruce că, până să iasă dracii din el, să nu-i facă pe toți bucățele.
Zis și făcut. Se pun părinții și cu taica popa, îl leagă pe năpârstoc de crucea altarului, și începe popa să recite moliftele lui Vasile.
Nu-i vorba, că și Păcală, cât era el de firoscos, rămăsese mut, că nu se aștepta ca în România anilor 2000 să dea nas în nas cu popa anului 1000, da’ când își mai reveni din uimire, în timp ce popa tot cânta de zor, începu și Păcală a doini o doina de-aia oltenească:
Foaie verde iasomie,
Cine-o vrea să mai învie,
Tot ca mine să pățească,
Până minte o să-i crească!
Am plecat din cer ca prostu,
Ca să-mi cat în lume rostu,
Și în loc de-nțelepciune,
Dau de buruieni nebune!
Dar-ar boala-n crucea ta,
Ca m-ai legat tu de ea!
Cu apă nu mai stropi,
Că încep a clănțăni,
Că-n biserică e frig,
Și n-am mâncat un covrig!
Cum au auzit popa și părinții că Păcală îl pomenește pe Necuratu și nu-i place să fie stropit cu agheasmă, fură convinși-convinși că băiatul e plin de draci și trebuie neapărat continuată exorcizarea. Așa că, s-au dus fiecare la treaba lui, și l-au lăsat pe Păcală legat de cruce cu lanțul, ca un câine de pripas de copacul din gradină. Și, cum stătea el așa, odată coboară Hristos lângă el și începe să-l învețe ce are de făcut, că doară mai avusese și el de-a face cu indivizii ăștia și știa ce le poate pielea.
Așa că, a doua zi, când veniră înapoi taica popa și părinții, se comportă și Păcală ca un mielușel: ascultă până la capăt poezioarele lui Vasile, răbdă, fără să mai tremure, să fie stropit cu agheasmă, înghiți, fără crâcnire, pâinea aia uscată cu gust de mucegai și tămâie pe care i-o îndesă taica popa în gură, săruta icoanele, deși cu ochii lui de sfânt vedea bine cum mișunau pe ele virușii gripei, TBC-ului și herpesului bucal, și mărturisi în genunchi și cu lacrimi în ochi, în fața popii, gata să-l pălească cu crucea în moalele capului în caz că, doamne ferește, intrau iar dracii în el, că este cel mai mare păcătos, luând apoi și împărtășania, cu aceeași lingurița cu care se împărtășise ultima oara o curva bolnavă de sifilis, înainte să-si dea duhul.

2

Acu, nu se punea problema să se îmbolnăvească Păcală de vreuna din aceste boli, că îl păzea Dumnezeu mai abitir ca pe butelie, da nici nu bag mâna în foc că lingurița aia multifolosință nu dă nimănui nici măcar un simplu guturai, pe lângă obișnuita împartășanie. Oricum, bune sau rele, orice îți dă Dumnezeu, un bun creștin nu are voie decât să spună "prezent" și "mulțam frumos".
Așa făcu și Păcală: mulțumi lui taica popa, mulțumi părinților, scăpă din lanț și, cum se văzu liber, liber ca pasărea cerului, îsi luă zborul din cuibul părintesc și din colivia ortodoxa și dus a fost, în lumea largă, să-și caute norocul, așa cum mai facuse și în prima lui existență pe acest pământ.
Băi fraților, nu știu de unde era Păcală, dar se gândi că, musai, un băiat isteț ca el nu poate să se ducă decât în capitala țării. Zis și făcut! Că o ajuns pe jos sau cu trenul, nu mai știu, dar oricum nimeni nu l-a luat la întrebări cum de umblă singur pe străzi la varsta lui, că doar la noi mai degrabă sunt adunați și îngrijiți câinii vagabonzi decât puii de oameni. Nici vorbă că nici Păcală nu-și dorea să ajungă înapoi la desdemonizare prea curând, dar gândea ca o mai fi crescut ceva grija față de copii, din Evul Mediu și până acum. Se vede treaba însă că a crescut, dar si gradul de nesimțire a celor datori să facă asta a crescut la fel de mult.
Așa se face că, un picior în fund a mai primit de la câte un polițist, un covrig de pomană a mai primit de la câte un popă, dar nici polițistul nu l-a trimis pachet acasă și nici popa nu l-a adunat de pe drumuri.
Unul era mulțumit că trece luna și ia banul, celalalt era mulțumit că trece lumea și el le ia banul. Oricum ar fi, ideea este ca uniforma, neagră sau albastră, face bine la lingurică și la buzunar și nu se sinchisește nicicând de un puști hoinar, deși pe unul îl plătește statul pentru asta, iar pe altul însuși Dumnezeu!
Cert este că Păcala a ajuns nestingherit în București și acolo a fost primit cu ospitalitate în locuințele lor, de singurii creștini autentici: câinii fără stăpân și aurolacii.

VA URMA