Iași, vineri, 16 noiembrie - o minunată zi de toamnă, soarele ne-a răsfățat cu razele lui blânde, umplându-ne sufletele, nu numai de lumina cea dătătoare de viață, dar și de bucuria întâlnirii ce avea să încheie ziua. Galeria Pod Pogor, este locul unde cuvântul se răsfață sub diverse forme. În seara de 16 noiembrie, am avut deosebita plăcere să o cunosc în adevăratul sens pe Adina. Îi știu poezia, o citesc de trei ani de zile și mai bine, mereu ne-am promis a ne vedea la Cluj sau la Iași. A sosit momentul! Dar să nu mai lungesc vorba și să lăs banda să se deruleze așa cum a decurs evenimentul:




Emilian Marcu




Eu îmi cer mii de scuze pentru faptul că sunt extrem de grăbit, nu pentru că aș fi o persoană foarte importantă, dar în această seară la Casa de Cultură a Studenților are loc deschiderea unui Festival Național de Folk. Sunt câteva sute de spectatori care mă asșteaptă cu mare emoție, pentru că sunt cel care trag sforile la acest festival și nu se poate începe fără asta.
Voi prezenta foarte succint, deși aș avea foarte multe de spus despre prietena mea și a dumneavoastră pe care am cunoscut-o prin intermediul internetului și o întâlnesc acum pentru prima dată, probabil ca mulți dintre dumneavoastră, dorind să îi prezint cartea. Vă mulțumesc foarte mult pentru că ne ascultați.

(rumoare, oameni care ies și intră, oameni care stau cu spatele și vorbesc, oameni care deranjează)

Adina Ungur vine de la Cluj cu inima, am putea spune, tremurândă, așteptând să-i fie receptată poezia domniei sale, aici la Iași. Sunt destul de emoționat pentru faptul că vorbesc în fața unui public atât de elevat, sunt destul de bulversat de anumite întâmplări, sunt pe fugă, aș putea să spun, și de aceea, ca să nu fac vreo impolitețe sau vreo gafă, mi-am notat câteva rânduri despre poezia acestei remarcabile poete de la Cluj. Spun și în textul meu că este surprinzător că de la Cluj vine o poetă atât de bună. Eu trăiesc în continuare cu impresia că la Cluj nu prea se scrie poezie. Deși în presa literară și istoriile literare sunt menționați foarte mulți poeți mari din zona Clujului, ramân la ideea că poezia se scrie în altă parte.

Adina Ungur, Calvaria sau dreptul de a călători printre sentimente.

„spre fata-ți-de-vis care-ți eram, cum spuneai
sau mai sigur
spre mine
cum ne adoram sub ploi de cuvinte”

Iată câteva versuri scrise de Adina Ungur, poetă venită de la Cluj să cucerească prin versurile ei Moldova și nu numai. Demersul ei este întemeiat. Adina Ungur este o autoare cu multă vigoare lingvistică dar și cu multă vigoare fizică. Spun acestea pentru că îi văd mai mereu activitatea prin presa tipărită în forma clasică, dar și prin intermediul acestui mijloc modern, care este internetul. Cred că aproape toate revistele cu apariție pe internet o au drept colaboratoare sau chiar redactor. Truda ei se poate regăsi în poeme, în cronicile literare, merau la obiect, mereu pertinente, dar și extrem de precise, publicate în tot acest peisaj literar. Astăzi ea se prezintă cititorului de poezie din Iași, cu această carte, sugestiv intitulată „Calvaria”, nu pentru a cuceri, ci pentru a demonstra că și Clujul are poezie viguroasă. Există aici în această carte o risipă de sinceritate și de dăruire într-o sumă de ipostaze lirice, mereu alternând între „eu” și „eu”, între calea arșiței și calea înghețului.
De remarcat mi se pare la Adina Ungur este faptul că deși provine din furibunda generație a douămiiștilor, totuși ea se distanțează prin gravitatea și seriozitatea cu care știe și reușește în folosul poeziei să pună maramă de rouă pe chipul îngerilor și pe urechile cititorului de poezie și nu să spele puntea literaturii cu lenjerie intimă, așa cum, neinspirat fac toți cei din acest val, cei care cred că ei au descoperit roata.

Poezia Adinei Ungur este încărcată de mister și de indecizie a gestului, ceea ce face să-i izvorască lirismul, uneori crud și natural, alteori anume răceală, ce duce spre o cruzime blândă. „Așa îmi dai să beau de pe boruri o ploaie verde/ de paris”. Și aici trebuie remarcate și tragismul dar și ironia sau: „Așa mă pândești când răsar iarbă”. Jocul dragostei și al urii, al primelor provocări erotice este conturat cu o luciditate, dacă vreți, aproape detașată. „DincoloDincoace” este un poem de o reală frumusete, de multă sinceritate, uneori juvenilă, alteori matură și desăvârșită, mai ales când spune: „mă strângeau rochițele peste piept/ îmi crescuse ceva nesperat în torace,/ purtam pe dedesubt un nor expandat sau stele cu eter de când cu tine,/ pentru că se tot caută uimirea pe corzi înțepenite și-ncă plouă cu scrisori omorâte dincoace.” „DincoloDincoace” sau oglinda și chipul de dincoace sunt alternativele pe care le pune în valoare autoarea. O tăcere de pământ se înverșunează să ne arate chipul poeziei Adinei Ungur. Se prea poate ca acesta să fie calvarul ei, în acest inefabil, numit „Calvaria”.
Pașii mărunți făcuți pe trecătoarea spre poezie propusă de Adina Ungur sunt pașii unui poet care realmente are multe de spus și în această carte, dar și în cărțile viitoare. „In drumul mătăsii ieri noapte,/ izvor mă strecuram să te-adap/ printre stâncile în care soldat migrator/ spălai orașul roz, de numai mie mi l-ai promis,/ undeva prin același vis”(Izvorul din Petra).

Poemele din partea a treia a acestui volum decodifică întregul zbucium și întreaga dramă a neadaptabilității autoarei la lumea „acoperișurilor gri”, în care „porumbeii își întoarseră capetele sfioși dar nu auziră decât clipocitul ultimelor boabe de ploaie”. (stând sub gang, de ploaie)„Obsedată de atâta mișcare, de tonurile înalte și de tăceri prin nedeslușitele filtre ale stărilor paradoxale, poezia va coborî în cele din urmă din sine, își va adăuga alte vertebre și se va așeza în orbita zilei, ca un ochi viu” – spune poetul suceveano-clujean Marcel Mureșeanu despre poezia Adinei Ungur și nu putem și nici nu avem de ce să nu îi dăm dreptate, pentru că avem de-a face cu o poetă veritabilă, o poetă ce va avea multe de spus, așa cum spuneam în plan liric și nu numai, ci și în literatură.
Adina Ungur vine în fața dumneavoastră, se prezintă cu această carte, având sentimentul și senzația că se sacrifică pe altarul poeziei și vreau să mă credeți pe cuvânt că datorită revistei „Convorbiri literare”, citesc foarte multe cărți de poezii ale tinerilor în ultimul timp am citit, dar vă rog să mă credeți că aceasta este una din cele mai bune cărți ale unui scriitor tânăr, pe care am avut șansa și posibilitatea să o citesc.

Eu o felicit și vă las în compania celor care vă vor vorbi în continuare. Sper că Adina nu se va supăra pentru că mă retrag, vă doresc o seară plăcută, pe ea o felicit și îi doresc să publice cât mai multe cărți!


Dan Jumară



Mulțumim domnlui Emilian Marcu și îl scuzăm pentru că nu avem ce face, dar domnia sa încă de mult ne-a prevenit că în seara aceasta are importante treburi organizatorice, studenții îl așteaptă, nu poate începe spectacolul de folk fără prezența dumnealui. Noi ne vom continua seara și îl vom ruga pe domnul Florin Þupu să ne vorbească, să ne spună ce gânduri i-a inspirat cartea Adinei Ungur.


Florin Þupu



Da, mulțumesc! N-am să fac o exegeză a poeticității și a semnificațiilor lirice ale Adinei Ungur, a amintit câte ceva înainte domnul Emilian Marcu. Vreau doar să amintesc câteva elemente care amintesc de universul care s-a format și care a determinat-o pe Adina Ungur să scrie, efectiv și totodată să scrie o carte precum aceasta.

Eu pornesc de la premiza că atunci când citești o carte, nu textul contează cel mai mult, bineînțeles are și el rolul lui determinant, ci mai cu seamă contează omul care stă în spatele textului și că el ne interesează, întrucât este subiect al comunicării.

Ceea ce o caracterizează cel mai mult pe Adina Ungur este perspectiva unei dimensionări trinitare, adică unitară în trei dimensiuni diferite. Și spun acest lucru pentru că ea mi-a amintit cândva cum vede ea omul, și anume: omul este un microunivers funcțional și axat în jurul cifrei 3. Nu întâmplător cartea de față este o construcție în trei părți, respectiv, am putea să-i spunem o trilogie poetică. De asemenea, Adina Ungur face si un fel de simbioză a triadelor, fie că se referă la unitatea de timp, prezent trecut și viitor, fie că se referă la unitatea dintre ceea ce numește ea centru senzorial, care este corpul cu simțurile sale, anima ca suflet și pneuma ca spirit. Undeva amintea Adina Ungur și de aforismul lui Blaga, referitor la etapele vârstelor ca tiadă, respectiv copilărie, tinerețe, senectute, cărora le-ar răspunde o specificitate a vârstelor ca act, respectiv: joc, iubire și înțelepciune. Dar triada care o caracterizează cel mai bine pe Adina Ungur și care stă cumva în spatele creației sale și mai cu seamă a volumului de față este simbioza dintre text, imagine (ilustrare) și teatru. Și chiar dacă pare cumva aleatorie această reprezentare, am să încerc foarte pe scurt să o dezvolt, pentru că eu cred în ea și am să o iau în ordine inversă, începând cu teatrul. Teatrul ilustrează la Adina Ungur un anumit tragism. Nu întâmplător cartea de față se numește „Calvaria”, de la „cavar”. Știm că, fără conștiință tragică, așa cum a fost ea formulată de Eschil, în antichitate, nu s-ar fi născut teatrul. Ce mai știm este că Adina Ungur este artist-păpușar la teatrul „Puck” din Cluj-Napoca, Puck, probabil de la personajul lui Shakespeare din „Visul unei nopți de vară”, așadar și coabitarea cu visul. În cazul de față tragismul acesta reliefează o revoltă, o revoltă care coboară în timp, poate în copilărie și care reliefează de fapt o discrepanță între imaginația copilului ca act creator și ca vis și realitatea socială care nu îi conferă statutul de ființă înțeleasă. Adulții sunt în atenția copiilor, dar adulții nu înțeleg întotdeauna imaginația copiilor. Și despre o asemenea discrepanță, îmi amintesc că spunea Maurice Sendak, care este considerat la ora actuală cel mai mare ilustrator de carte pentru copii, din lume, referindu-se la propria copilărie. Și spune domnia sa că veneau la ei în vizită tot felul de rude și îi puneau în față tot felul de afirmații de genul „vai, frumușelule, ce frumos ești, te mănânc!” Și atunci, în copil se isca panica, pentru că el nu înțelegea modul abstract de gândire al adulților, un mod metaforic, să-i spunem. La următoarele vizite, copilul se ascundea, ca nu cumva să fie mâncat, efectiv. Acest lucru îl va marca pe viață, își va pune amprenta și va scrie o carte „Acolo unde se află lighioane sălbatice”, o carte care a făcut vâlvă la vremea ei.

Dar să ne întoarcem, să trecem de la teatrul acesta la imagine, imaginar. De la imaginație la imagine. Vreau să spun, chiar dacă această carte nu este o carte ilustrată, preocuparea pentru imaginea de ansamblu a cărții nu i-a scăpat Adinei, întrucât Adina coabitează și cu desenul din când în când. Ca atare cartea este urmarea unei construcții nu atât ideatice sau tipologice, este și urmarea unei construcții vizuale, fie că ne referim la o anumită linie geometrică, la măsură, la echilibru sau la meticulozitate – de altfel meticulozitatea este și o calitate și condiție a teatrului pe care îl practică, meticulozitatea mâinilor. Dacă ar fi să mă refer, spuneam la o anumită linie geometrică, am descoperit aici câteva poezii și voi da două exemple, de pildă la pagina 39, poezia „un cui pentru o poftă”, se vede o anumită linie geometrică, un anumit zig-zag, o serpentină. Sau undeva, la pagina 59, Adina încearcă să rostogolească cuvintele pe o presupusă pantă. Dar cred că cel mai ilustrativ exemplu este coperta, a cărei ilustrație aparține tot autoarei și ne-am putea întreba ce reprezintă această copertă. Este o suprafață plană pe care se află o gaură, care încearcă să fie acoperită cu o altă suprafață plană, dar și aceasta, din păcate e găurită, ceea ce înseamnă o lipsă de siguranță. Totuși, în ultima gaură se observă o scară, pe care ne-am putea întreba dacă poți să urci sau să cobori, fiecare, depinde cum vede lucrurile. Acest lucru îmi amintește de o altă carte a lui Gellu Naum, respectiv „Carte cu Apolodor”, unde pinguinul Apolodor este reprezentat pe prima copertă cocoțat pe niște geamantane, dar fără să știm cum a ajuns el acolo. Dar totuși, aceeași imagine este reluată și pe ultima copertă, numai că privită din spate, unde se observă o scară și ne dăm seama că pe acolo Apolodor a urcat pe geamantane. O situație similară și aici avem, eu cred că scara aceasta, nu este altceva decât scara pe care Adina a urcat la altitudinea și atitudinea solitudinii, dar și a deschiderii și unde privește în urmă și reflectă la limitele pe care tocmai le-a depășit.

În privința textului, atrag atenția în primul rând titlurile, dar și aranjările într-un mod meticulos și subtil ale cuvintelor, care presupun pe de o parte o anumită rigurozitate, pe de altă parte și răzvrătire. Există în cadrul poeziei Adinei Ungur un univers care se vrea a fi în același timp și un univers contradicțional și complementar, dar și asociativ. Și aș putea să dau exemplu câteva titluri de poezie: DincoloDincoace, RămâiPleacă, InjustIlogic, AmarAmarAmar, titluri de poezie și cuvinte între care nu există spații, sunt unite. Sau ar fi un vers care spune „nu sunt a Saarei nepoată și totuși Avraam îmi este unchi. Sau în altă parte face niște asocieri de cuvinte foarte interesante, „rău de mare,” „rău de mări”. Totodată se poate vorbi și de un univers vizionar în cadrul poeziei Adinei, scris cu emoții, chiar dacă reflectat în versuri simple, de pildă, ca să dau un singur exemplu, un vers care spune: „casa noastră s-a umplut de picioarele noastre desculțe”, pe de altă parte am observat că poezia Adinei Ungur încearcă să pună în evidență rolul femeii, condiția femeii în general și folosește la un moment dat șarje poezice în genul „oaste de femei” sau „babilor de femei”, foarte interesant. Dar lucrul care m-a frapat în sensul bun sau care m-a atras la această carte și cu aceasta am să închei este intenția autoarei de a construi scheme arhetipale. Așadar, poezia Adinei Ungur nu coexistă la întâmplare, ea are o formă care o precede. În acest sens dau un exemplu, este vorba de poezia „Pont”, unde într-un mod subtil este redat un monolog și dialog ca personaje, despre complementaritate. Și unde confruntarea dar și complementaritatea se dă între bărbat ca parte sau copac și femeia ca general, ca pădurea întreagă. O poezie care se încheie într-un vers frumos și cu ton optimist, pe care am să-mi permit să-l citez: „Atunci abia vom afla de ne vom fi copaci împleticiți în noi, câte doi și abia apoi.”

Bineînțeles că ar fi multe de discutat despre poezia Adinei Ungur, eu vreau să mă rezum la cele prezentate, să o felicit pe Adina și să-i urez să lucreze în continuare cu spor la fișa ei de zbor! Mulțumesc.


Dan Jumară

Mulțumim domnului Florin Þupu și iată, au vorbit doi domni, pentru a-i lăsa ultimul cuvânt doamnei Maria Prochipiuc.


Maria Prochipiuc



Bună seara tuturor! Bine ai venit, Adina, la Iași! O să-mi cer scuze, pentru că, probabil voi avea emoții, nu e prima dată când sunt în această postură de vorbitor la un eveniment de acest gen, dar de fiecare dată am emoții. Mulțumesc Adina pentru încrederea acordată, ce mă onorează.

Pe Adina o cunosc de multă vreme prin faptul că i-am citit poezia, mă refer la poezia de pe internet. Între mine și poezia ei era și este o legătură sufletească foarte puternică. Fără a ne cunoaște, fără a ne știi, mă regăseam mereu acolo, gândind că era poezia ce mi-ar aparține. Acum îmi dau seama că nu numai între poeziile noastre există o legătură sufletească, ci și între noi, poate nu întâmplător e faptul că mă aflu acum aici.

Mereu te poți regăsi în poezia celuilalt și ai impresia că ți se potrivește de minune. Așa mi s-a întâmplat mie cu poezia Adinei. Citind „Calvaria” am reușit să ajung la concluzia că poezia Adinei este o îmbinare perfectă între real și imaginar. Impulsul și conținutul propriei creații se află în sine, în persoana sa. Având ca temei propriile trăiri și poate și a celor din jur și cred că în mod deosebit, o influență foarte mare o are mediul în care își desfășoară activitatea. Multe dintre poeziile ei reflectă acest lucru. Pentru a înțelege poezia Adinei, trebuie mai întâi să ai un ochi bun. În sensul de a citi poezia, să ți se formeze imaginile în inimă, ca apoi să le poți vedea cu mintea. Acest lucru l-am descoperit mai ales într-unul din poemele Adinei și îl voi citi. Și pentru că domnii Þupu și domnul Marcu au vorbit intens despre poezia Adinei, eu voi puncta doar lecturând câteva poeme:

Printre punți de oase

umblam desculță prin ierburi și mușchi
cu teamă să n-alunec în vale
spre trunchi

nu mi-au plăcut niciodată ciupercile
douăzeci și opt de punți de oase am trecut când
ai ieșit de după ploaie, exploziv și baban
cu trup răsărit și cap de bostan

pe potecă mi te-ai înfoiat în față
ca pui gălbior de găină
ori rață

lungă vreme-i de-atunci,
cine mai știe
o, cine mai știe
ți-am apăsat în călcâi pălărie
cu spori nebuni și-am fugit
printre pruni

ori teribilește mâncatu-te-am crud
hribă corcită și coaptă la ud
prin dealurile-mpănate cu frezii
dintre pădurilor verde-al ilenzii

Adina are o geometrie a versului, tocmai ceea ce a punctat și domnul Florin Þupu. Eu m-am dus puțin spre Barbu, am spus că ar fi o influență barbiană pentru că Ion Barbu zicea că poezia este o prelungire a geometriei. Probabil suntem pe aceeași undă. Și eu m-am oprit la același poem unde Adina desenează versurile, ele apar uneori ca niște sinusoide ale vieții. Câteodată nu e deschisă cu totul către cititor, nu se poate lipsi cu totul de acea stare și atunci mai păstrează acolo în suflet o sămânță ce va rodi într-un alt poem. E ca un fel de perpetuum mobile. De ce am spus că are o geometrie a versurilor? Pentru că multe dintre poemele ei sunt dominate de rațiune și logică. Eu m-am jucat puțin, referitor la poezia de care amintea și Florin Þupu, „cui pentru o poftă” seamănă cu o sinusoidă și mi-am spus că este ori sinusoida unei zile ori a unei nopți sau sinusoida vieții.

Cartea care poartă numele, „Calvaria” are un rol important în sufletul Adinei. De aceea, cred că acest calvar este al poeziei de a o duce mereu spre diverse răscruci și acolo, când ajunge la răscruce, Adina Ungur este femeia om și femeia poet. Ea este mereu în căutare. Și m-am întrebat mereu citind ba un poem, ba altul, pentru că mereu e altfel, mereu am regăsit-o într-o altă postură, de fapt ce caută Adina? În multe din poemele ei e un fel de căutare a copilăriei. În altele, o căutare a iubirii. În altele, am înțeles că a găsit iubirea. Iar în altele e doar căutare, căutare, căutare... De aceea mă voi opri la poemul „Răscruci”:

mă scotea din minți femeia aceea
am pornit în căutarea ei
auzisem că te iubea incredibil de pur

mi-am luat bazuca, luneta, arsenalul de explozibili
o întreagă aventură să le ascund în haine
apoi am străbătut în cercuri concentrice un întreg oraș
până să ajung la gardul
pe după care o pândeam cum îți scrie

era lumină la fereastra ei
mă aflam la câțiva metri
o fixam în obiectiv
îi puteam trimite un glonte în cap

ca un făcut, în întunericul nopții
umbra chipului ei familiar mi-a dat fiori
avea o privire pe care numai în copilărie o întâlnisem
și care m-a îndepărtat

trecuse deja un timp și când să o uit de tot
am aflat că ea încă te iubea
a doua oară când am pornit la vânătoarea acestei femei
n-am mai găsit-o acasă, la fereastră
ci într-un pat, tăiată de la jumătate
de soartă

din salon o prezență cu alură interesantă
i-a netezit părul de pe frunte și-apoi s-a evaporat
între timp tu ai lăsat-o aproape să se stingă
mințind sau neiubind
ai tot plecat

când am privit-o mi-au căzut toate armele din brațe
în lumină, femeia avea chipul meu
m-am apropiat
și-ncet cu trupul ei m-am îmbrăcat
pe ea, de-atunci am învățat să o-ndrăgesc
pe tine însă,
nu te-am mai iertat

Pentru mine, poezia Adinei, este dominată de un anumit stil de viață. Personal, consider că Adina este o alergătoare de cursă lungă, cu un slalom printre zile și nopți și dovadă că în fiecare zi își face acea fișă de zbor, la care mă opresc acum:

fișa de zbor sau poem de pus în palmă, celui ales

perfecte par zilele întâmplate vara în iulie și-n augustul meu, trec, vijelie prin labirintul stradal de la mine și până la biserica sfântului anton, de unde-mi aduc hrana acasă, pe străzi se vând cucuruzi și flori de soare se unduiesc în găleți de plastic de napochim, la fiecare colț dau existență fiecărui cerșetor,
deja ne cunoaștem,
deja nu-mi mai cer
într-o asemenea zi în care cerul se apropie puhav înspre case în proiecțiile celor mai neașteptate nuanțe de gri încărcate de ploaie, eu am de lucru la fișa de zbor, atunci fericirea se instalează subit în stomac, urcă treptat în piept, bățoastă și-mi înspină seara, pe neștiute, brațele

porumbeii trec
pe străduțele
din cluj-napoca
cu aripi gri trec
de avioane și ei
întâmplate printre
culoare de edificii
nu foarte înalte
zboară porumbeii
pe rute labirintice
numai picioarele lor
rămân proiectate
printre acoperișuri gri
numai picioarele lor
teribil de roz

Și... mă opresc aici, la acest roz, pe care l-am găsit de multe ori în poezia Adinei și doresc ca sufletul ei roz să rămâna așa și ca o artistă deosebită ce este să poarte poezia în sufletul ei pe toate scenele pe unde cariera sa ii poartă pașii. Vă mulțumesc!


Dan Jumară

Acum, că se încheie și această seară, spun că am răsfoit cu mult inters volumul Adinei Ungur și numai din câteva titluri de poeme iată ce am scris:

Din potopul de cuvinte, cei trei recenzenți ne-au deschis o poartă la orizont către înțelesul poemelor poetei Adina Ungur, poeme care crează o chimie de toamnă cu pietre și oz.

Doar trei dintre poemele acestui volum au fost cuprinse în zicerea de mai sus, dar citite cu mult interes. Sper tot cu interes să fie intențiile celor interesați de poezia contemporană, vă invităm să citiți cartea și vă mulțumim că ați venit la o seară în care am lansat o carte de proză, o carte de poezie, vă așteptăm în continuare la noi, cu ocazii similare și nu numai și vă invităm să rămâneți în continuare la Academia Liberă, să mai stăm de vorbă pe marginea cărții. Vă mulțumesc!

P.S. Relatare de la fața locului!


“Calvaria”, Adina Ungur, Editura Eikon, 2007, Cluj-Napoca