O cameră mică scăldată în căldura soarelui de august, într-o după-amiază anume. Un pat mic, răvășit, ocupat de doi îndrăgostiți, dormind îmbrățișați. Muzica dulce revărsându-se din doua boxe ascunse nu se știe unde și un aer senzual, pluteau prin cameră. Raze de soare portocalii care se strecoară printre jaluzele pentru a se juca cu praful care plutește ademenitor.
O poveste de dragoste. Un sfarșit.
Când momentul despărțirii își făcu apariția iminent, cei doi își înnăbușiră durerea în promisiuni de revedere. Însă gândul de a-și petrece chiar și doar câteva săptămâni departe unul de celălalt îi făcea să adopte o figură de înmormântare, de sfârșit de lume, iar figura lor promitea o împlinire.
Bărbatul însoți femeia până la ieșirea din clădire și o conduse cu privirea în timp ce aceasta pășea în arșița străzii. Privind-o cum pleacă, vara nu mai părea la fel de dulce. Pentru că vara purta gustul ei. Un gust de înghețată de vanilie și pepene galben. Îi venea să alerge după ea, să o roage să nu plece, să-i promită ceea ce nu fusese niciodată în stare să promită nimănui, ceva ce nu avea pentru a-i dărui. Și deodată se trezi în mijlocul străzii. Un claxon făcu pânza grea de căldură apăsătoare să se unduiască. Un trup se lovi puternic de cimentul fierbinte, provocând o vibrație care ajunse din urmă femeia.
Femeia se întoarse, iar timpul îngheță. Se opri pur și simplu de parcă n-ar fi existat niciodată. Nu mai exista decât lumea prea mare și căldura care o împiedica să respire. Aerul se îngroșase în jurul ei și n-o lăsa să se miște. Iar durerea care i se instalase în gâtlej o împiedica să țipe.
Târându-și picioarele către locul unde lumea începea deja să se adune, femeia nu vedea decât un trup. Trupul acela îi aparținea ei. Fin, moale și cald, plin de viață. Nu. Moartea nu își putea găsi sălaș în acel trup. Ea refuza să i-l dea. În urmă cu nici o jumătate de oră ea ținea în brațe acel trup. Fusese una cu acel trup. Ori asta îi dădea niște drepturi asupra lui. Moartea ce drept avea să-l revendice ?
În cealaltă parte a orașului, un soț intra pe ușa apartamentului pentru a găsi totul gol și lipsit de viață. Soția lui nu era acolo ca să-l întâmpine. De ce ? Uitase oare că el urma să se întoarcă acasă ? Nu știa oare că el îndurase atâtea ore departe de ea, animat doar de gândul că ea-l va întâmpina la intrarea în casă ?
Se duse la bucătărie și făcu o cafea. Apoi se așeză singur la masă și se puse pe așteptat. O cană aburind de cafeaua fierbinte, îndulcită cu două lingurițe de zahăr și un strop de lapte, stătea în fața lui de cealaltă parte a mesei. Stătea și se răcea. Iar ceasul mare de pe perete continua să ticăie neobosit, măsurând distanța dintre înghițituri, distanța dintre doua suflete.
După multe clipe în care înghițiturile se epuizaseră și distanța dintre suflete se trasformă în abis, o femeie răvășită de tristețe își făcu apariția pe ușa apartamentului în care un soț abătut o aștepta. Fără un cuvânt, femeia se îndreptă direct spre dormitor. Soțul o urmă. O ajunse din urmă și o prinse de o mână întorcând-o cu fața la el. Ochii femeii erau plânși și goi. Abisul dintre două suflete se instalase în ei. Soțul o luă în brațe strângând-o cu putere. Umplând abisul cu căldură.
Într-o cameră mică, luna pândea prin fereastra larg deschisă. Doi îndrăgostiți stăteau îmbrățișați într-un pat răvășit care, până atunci, fusese întotdeauna prea mare pentru ei. Liniștea din jur și o atmosferă de regăsire le erau complici. Aerul limpede și răcoros al nopții pătrundea pe fereastră pentru a se juca cu perdelele ușoare.
O poveste de dragoste. Un nou început.
-Azi am văzut o femeie distrusă. Logodnicul ei fusese omorât de o mașină. Am văzut-o și i-am simțit durerea. Nici o durere pe care am simțit-o vreodată nu a fost la fel de cumplită. Acum știu. Uneori tot ce ai mai prețios își pierde strălucirea în rutina zilnică și totul pare fals și forțat. Și ai impresia că toate visele tale au murit. Apoi vezi pe cineva murind și-ți dai seama ca moartea e ceva definitiv. Realizezi brusc că visele tale nu erau moarte, ci doar pierdute în amănunte nesemnificative cu care îți încarci inutil zilele. Îți dai seama că celălalt nu te-a mințit când ți-a promis fericirea. Doar că e nevoie de doi...