Tot drumul spre casă, care i se pare acum o eternitate insuportabilă, stă într-un colț, privind în jos. Din când în când ridică pivirea și are impresia că toată lumea se uită la el și că toți vorbesc și comentează pe seama lui. Ajuns acasă, se uită alarmat prin camere, închide ușa cu toate cele patru încuietori pe care nu le folosise niciodată până atunci, după care se uită pe vizor speriat. Are senzația că e urmărit, că este cineva în spatele lui, că este cineva în fața lui și îl așteaptă sau chiar că este cineva aici în casă cu el. Se întinde în pat încercând să-și facă ordine în gânduri. Încet i se închid ochii, tresare de câteva ori când simte că a adormit și până la urmă cedează. Toți cedăm. Nu visează nimic. După un somn profund și obositor se trezește a doua zi pe seară. Nu-și amintește să mai fi dormit vreodată atât de mult. Cu ochii umflați, cu cearcăne vineții, cu oasele obosite trosnind, cu mușchii moi, dar tensionați, se ridică și își aprinde o țigară. Îi sunase telefonul de multe ori, dar nu-l auzise. Toate numere necunoscute. Îl lovește o stare de neliniște când se gândește mai atent la cum se trezise cu o zi înainte. Nu va mai auzi niciodată nimic de acea fata care îi luase mințile pentru câteva minute sau ore sau de prietenul lui, care îl dusese în acel loc special. Va pune sentimentul de deja vu pe seama tuturor filmelor horror pe care le văzuse și de care ajunsese pasionat.
Nu se va duce niciodată la poliție pentru că nu știa ce se întâmplase și nu știa ce făcuse el. La cum se trezise, ar fi putut chiar fi un criminal. Îl roade acest gând, îl face să tremure, să aibă cele mai groaznice imagini. Nu-i vine să creadă că ar fi putut fi în stare de asemenea fapte. Se liniștește doar la gândul că, la cât de ciudate au fost întâmplările din care i-au rămas doar unele imagini derulate rapid, sigur a fost unul dintre acei tipi demonici în camera acelei biete fete. Probabil că pe el l-au târât cu ei așa pentru distracție sau poate chiar au vrut să-i însceneze sau poate au vrut doar să-l facă să se întrebe toată viața. Da, da, asta trebuie să fi fost, au venit sataniștii și au omorât-o și l-au lăsat și pe el acolo. Era nevinovat. Era murdar de sânge de când se agățase în trandafiri. Cam mult sânge pentru niște zgârâieturi de la niște spini. Ei, aveau spinii mari. Sigur așa e. Da, aveau spinii mari. Doar trandafirii puteau spune ce s-a întâmplat cu adevărat în acea noapte. Singurii lui martori, muți, cei care cu atâta blândețe i-au mângâiat palmele lăsând o dâră trandafirie să șiroiască dinăuntrul lui.
Nu lăsa ochii să vadă sau urechile să audă ceea ce creierul nu poate explica, își spune în încă o încercare de a lăsa în spate acea noapte.
O parte din el îl va bănui întotdeauna, acea parte îi va da vise și coșmaruri și-l va face să tremure la gândul că ar fi putut omorî un om. Acea parte va dori să știe ce s-a întâmplat cu prietenul lui, va dori să știe ce s-a întâmplat cu ea și dacă nu el a fost făptașul, va dori să știe cine a omorât-o pe biata copilă din cămin. Va dori să meargă la poliție. Analizează minuțios situația, dar memoria nu-l prea ajută. Consideră că nu există nimic care să ducă la el , nici un indiciu care l-ar putea transforma într-un suspect de crimă. Ceea ce îl speria era însă faptul că oricât de gros e stratul de praf depus, asemenea lucruri mereu ies la iveală. Ciudat este că nu văzuse nimic la televizor despre acest caz și se uitase la toate emisiunile de știri, la care nu se mai uitase de ani mulți pentru că se săturase să vadă oameni beți care violează și omoară alți oameni beți, fete, femei însărcinate, copii, bătrâne și bătrâni.
În logica firească a lucrurilor, despre un asemenea caz ar fi trebuit să se vorbească cel puțin câteva săptămâni. Încearcă o dată să-l sune pe prietenul lui din acea seară dar acesta avea telefonul închis. Va renunța să se uite la știri, va renunța la gândul că ar putea face cercetări, își va sufoca dorința de a știi mai mult. Ceea ce nu știe nu-l poate răni. În ceea ce-l privește pe el, era nevinovat. Și nu voia să primească vreo dovadă care să-l contrazică. Cât despre cei doi, prietenul lui probabil că era bine și nu pățise nimic, iar tânăra poate că-și revenise după șocul din acea noapte, poate că se și distanțase de acel grup de oameni dubioși și acum își vedea liniștită de viața ei. Cât despre fata din cameră, nici măcar n-o cunoștea, așa că de ce să-și facă atâtea gânduri negre. Nici măcar n-o văzuse vreodată, decât poate în imagini fugind prin capul lui, imagini care continuă să-l bântuie, mai ales noaptea.
De acum înainte va trăi cu senzația cu care trăiește un soldat dintr-un pluton de execuție. Într-un pluton de execuție sunt șapte soldați, șapte arme de foc, șase gloanțe. Nici unul dintre ei nu știe ce pușcă nu are muniție de război. Fiecare poate crede că arma lui a fost aceea. Fiecare poate crede că nu a omorât pe nimeni, fiecare se poate crede nevinovat.

Următoarea zi trebuie să se ducă la serviciu cu o scuză plauzibilă pentru absența lui. Prefera să ceară scuze decât să ceară permisiune. Va inventa ceva rapid, nu va ști dacă a fost crezut sau nu, va lăsă capul în jos, va mulțumi și va ieși ca un câine bătut dar recunoscător. Nimic nou. Dar de data asta va simți ceva. Va simți un impuls pe care nu îl mai simțise de când își dăduse seama cât de dispensabil este. Când șeful îl va certa, el va sta cu capul plecat, dar cu ochii privind în sus, ochi înflăcărați, ochi care însă nu pot lovi, care sunt prinși în mica lor cutiuță și nu pot face nimic decât să se agite, să se încrunte și să doarmă. Ca un surdo-mut fără mâini într-o celulă de închisoare. Nu va spune nimic, se va duce la biroul lui liniștit și se va apuca de lucru.
Îi sună telefonul, răspunde. Aude un șuierat și niște șoapte amestecate cu fragmente de voce care par să se repete. Închide, îl trece un fior și se întreabă cine ar putea fi și speră să nu fie cine crede.
După ceva timp, nu poate să-și dea seama exact cât, aude cum o persoană își drege vocea lângă el și aude un ticăit. Nu o bagă în seamă.
- Tu așa faci și la tine acasă ? întreabă cu dispreț vocea aspră a supraveghetoarei. Avea acel gen de voce neplăcută care atunci când ridică tonul e asemănătoare cu zgomotul pe care-l face o tablă zgârâiată cu unghiile, acel sunet care te face să te apuci cu mâinile de urechi. Această femeie era, alături de alți doi supraveghetori, pe lista lui neagră. Probabil că era pe lista neagră a mai tuturor angajaților. Se comporta mizerabil, își supraestima exagerat rolul și se comporta ca o regină între sclavi. Mai avea și un tic enervant, să apese de câteva ori pe minut pe butonul de la pix.
- Poftim?
- Nu vezi ce mizerie e aici ?!
- Vă rog să-mi vorbiți cu dumneavoastră.
- O să-ți vorbesc cum vreau eu! Du-te și caută femeia de serviciu și cere-i o mătură și tot ce-ți mai poate da să cureți aici. Și spală-te pe picioare!
Nu-și curățase ghetele de noroi și când intrase murdărise covorul din sala de lucru.
- Mă scuzați, dar eu am fost angajat ca operator PC, nu ca femeie de serviciu. Treaba mea e să lucrez la calculator, treaba ei e să lucreze la mătură. Eu vin și lucrez la calculator, ea să vină să lucreze la mătură.
- Adică să curețe mizeria făcută de tine ?!
- Exagerați și vă mai rog o dată să-mi vorbiți cu dumneavoastră. Dacă nu ar fi oameni ca mine care să facă mizerie, oamenii ca ea, n-ar avea ce să muncească. Ar muri de foame.
- Hai, mișcă, curăță imediat! Nu mai face scandal că te duc la domnul director și după prestațiile tale din ultima vreme, nu va fi prea încântat să audă o faza ca asta.
Rămâne pe scaun. Îl enervează la culme aceste amenințări și această neputință. Se simte ca un copil amenințat că e dus la directorul școlii. Ar fi vrut să se ridice și să măture cu ea pe jos. Dar nu poate.
- Unde este femeia de serviciu ?
Supraveghetoarea se uită la el cu un zâmbet răutăcios și o satisfacție sadică. Se va duce, își va curăța ghetele afară cu cheile de la casă și un șervețel, va lua o mătură, o găleată și un mop și va mătura și curăța, cu capul în jos, încă o dată învins. Aude niște râsete de undeva din sală, dar nu ridică privirea. Termină, vrea să iasă, este oprit :
- Vezi că nu ai terminat, mai e și acolo.
- Dar acolo nu am murdărit eu
- Ei, cum nu tu ? Și chiar dacă nu ai fi fost tu, dacă tot ai alea în mână. Doar nu ai vrea să curăț eu.
Spunând acestea, scoate un râs forțat, ridicând mâinile până la jumătatea corpului. Se uită în jurul ei și rânjește. Celălalt supraveghetor din acea seară stătea rezemat de un perete cu mâinile încrucișate la piept și zâmbea satisfăcut.
El lasă încă o dată privirea în pământ și se supune. Pentru ce ? Pentru că dacă nu se supune nu mai are cu ce să plătească întreținerea, să-și ia pâine și țigări. Pentru prima oară îi place ideea că el a fost în stare de ceva periculos. Ar fi vrut să-i spună că a omorât o fată mai tânără și mai frumoasă ca ea și că n-ar avea probleme să o hăcuiască și să lase un mesaj sadic pe peretele dormitorului ei. Lumea de azi, din care face parte și el a uitat de mult că decât să trăiești în genunchi mai bine mori în picioare. Suntem o lume de oameni îngenuncheați.

În timp ce se îndrepta spre casă în acea seară, îi sună telefonul. Alo? Alo! Alo!!! Nu aude nimic. Închide nervos. Are impresia că umbre se furioșează în jurul lui. Se minunează încă o dată de cât de complexă și ciudată e mintea omului și cum, începând cu acea noapte specială, îi dă tot felul de gânduri și îi bagă tot felul de imagini în fața ochilor și zgomote în urechi.
Ajuns acasă, își lasă lucrurile și începe să se rotească prin cameră. Deschide ușa de la frigider. Două borcane, o tigaie și o pungă. Incredibil cât de rău poate să miroasă un frigider aproape gol. De câteva zile încoace tot aude câinele unui vecin. Nu știe exact al cui e. Îl bănuiește pe președintele asociației de locatari, cu care el are probleme încă de când era tânăr. Întotdeauna consolarea lui a fost că moșul o să moară înaintea lui, dar nu murea. Probabil descoperise ceva ce noi oamenii de rând nu știm. Începuse să se îndoiască de această convingere de alinare când îl vedea plimbându-și hoitul pe scara blocului, toată ziua stând la pândă, cu capul între umeri și privirea răutăcioasă. Acum câinele lui lătra toată ziua, iar noaptea scheuna și urla groaznic. Dacă ar fi fost puțin mai sensibil și nu l-ar fi enervat la culme, acele urlete i-ar fi sfâșâiat inima. Nu avea ce să facă, trebuia să stea să îndure. Îl mângâia gândul că poate câinele simte ceva, iar moșul se apropie de sfârșit.
Se uită pe cer. Are o ușoară nuanță roșiatică, cu toate că e cam târziu. Sună din nou telefonul. Nu știe unde l-a lăsat, încearcă să se ghideze după sunet, îl găsește, răspunde. Aude doar un șuierat. Ca și cum ar bătea vântul, apoi ca și cum ar fi recepția proastă pe un walkie-talkie. Alo! Alo ! Cine ești ? De unde ai numărul meu ? Ascultă idiotule, îți aud respirația. Nu mai suna !
Nu primește nici un răspuns. Închide telefonul și se așază plin de nervi pe marginea patului. Își aprinde o țigară. Mâine își va schimba numărul de telefon. Îl va da doar la câțiva oameni și dacă mai are astfel de probleme, va ști exact de unde provin.
Adoarme. Se află în fața unei case mari. Culorile și contururile se amestecă încât nu poate să-și dea seama dacă edificiul este roșu sau doar se răsfrânge asupra lui lumina roșie a soarelui la asfințit. Își imaginează că așa ar arăta suprafața planetei Marte dacă ar fi locuită. E îmbrăcat ca de vară, dar nu îi este frig. Simte că i se prelinge ceva de pe antebraț pe palme și ridică mâinile cât să le poată privi. Are mai multe tăieturi, lasă mâinile în jos și sângele îi picură încet de pe vârfurile degetelor în pământul uscat, ridicând puțin praf . Pe pământ lângă locul unde cad picăturile lui sunt niște pete de sânge uscat, închegat, înnegrit, vechi și câteva pene negre. Nu e uimit și nu se sperie. Parcă știe. Se uită la casa uriașă, cu pereți tociți și crăpături negre din fața lui. Avea un coridor înalt și întunecat, în capăt cu o ușă mare de lemn pe care calculează el că ar fi încăput un tanc. Are mai multe etaje, nu știe câte. Două sau trei, poate patru, se blochează când încearcă să le înnumere. La fiecare etaj e o porțiune de pavament care i-ar permite unui om să iasă pe acoperiș și să facă înconjorul casei pe acolo. Deasupra coridorului impunător, e un mic turn, cu geam. Celelalte geamuri au o cruce mare de lemn negru pe fundalul roșu aprins al casei. În jur sunt copaci desfrunziți, negri, nemișcați, așteptând într-o liniște sinistră. Nu se întreabă nimic, doar merge spre acel tunel întunecat. Se uită la cerul roșu, la norii parcă în flăcări, vede niște corbi în depărtare, nici nu se întreabă de unde vine această lumină roșie de moment ce nu vede nici un soare.
Pășește pe acel pământ crăpat, roșu cu negru și simte o adiere caldă, uscată.
Înaintează spre casă și aude un zgomot de ușă grea deschizându-se, dar nu vede bine din cauza beznei din tunel. Nu e lumină în casă. Acea ușă stă deschisă în întuneric. Face ochii mici și, privind își dă seama că așa era viața lui. Trecea din tunel în tunel, prin întuneric, fără să vadă în capătul vreunuia o lumină.
Aude o voce tunătoare, despre care nu știe de unde vine dar nici nu se întreabă. Se oprește și ascultă.
- Ai renunța la umanitatea ta ?
- Nu.
- Ai fi în stare să omori un om ?
- Nu.
- Ai fi in stare să te sinucizi ?
- Nu.
- Þi-ai vinde sufletul ?
- Nu.

Nu se poate mișca. Are ochii deschiși, dar nu poate vedea nimic. Nu știe dacă e în întuneric sau dacă este orb. Aude o șoaptă : Deschide ochii și privește sfârșitul lumii.
Încep să bată clopotele. Sus, în turnul lor, clopote mari de bronz, de dimensiuni și rezonanțe diferite, cu simboluri gravate, se mișcă furibund. Zgomotul lor sfărâmă tăcerea și ridică în aer stoluri de corbi.
Cine bate clopotele ? Pentru cine bate clopotele ?
Se trezește brusc, transpirat, rece, în zgomotul telefonului. Răspunde și aude o voce care i se pare cunoscută din acea noapte :
- Nu te mai minți singur.