A doua zi își schimbă numărul de telefon. Nu-l va mai da nimănui. Toate câte i s-au întâmplat în ultima vreme și-au lăsat într-o oarecare măsură amprenta asupra lui. Tresare când este strigat sau când este atins din greșeală de cineva de pe stradă, are impresia că toată lumea îl privește, îl arată cu degetul, râde de el, i se pare că toți știu mai mult decât el și că toți fac parte dintr-un plan împotriva lui. În momentele de luciditate neagă aceste teorii ale conspirației. Înăuntrul lui apare o sciziune. Uneori cineva ar putea crede că sunt două persoane într-una singură. Este calm și nervos, pașnic și violent, uneori crede, alteori neagă, aprobă, apoi calcă în picioare. Nu mai este sigur pe el. E confuz. Sunt din ce în ce multe momente de ezitare, are din ce în ce mai multe momente în care este slab, vulnerabil. Nu mai are nici o certitudine.

Își ia un ziar pe care nu apucă să-l citească. Când ajunge la serviciu, arată ca un cadavru. E palid, are cearcăne sub ochii umflați, e neras și ciufulit. Cămașa e boțită, cravata pusă strâmb. Nu se uită în ochii supraveghetoarei, merge la locul lui, își găsește calculatorul deschis, dar nu cere socoteală nimănui, își introduce parola și codul personal și se apucă de lucru.
După încheierea programului, pe când traversa parcarea, îndreptându-se spre metrou, se simte din nou urmărit. Era o noapte destul de caldă pentru acea perioadă a anului, dar se lăsase o ceață deasă până în pământ și aerul era greu de respirat. Se uită în spate, cu toate că era sigur că e vreunul dintre colegii de la serviciu. Nu era nici un coleg. Era un om scund care își ascundea jumătate de fața în gulerul hainei groase și-i făcea semn cu mâna care nu o ținea în buzunar. Nu îl recunoaște, dar se oprește. Cu greu își dă seama că omul din fața lui era un prieten vechi pe care nu îl mai văzuse poate din liceu. Nu mai auzise nimic de el, nu mai știa nici măcar dacă mai trăiește sau nu. Acesta îi strânge vesel mâna și-l ia în brațe. Aproape că nici nu-i simte atingerea, poate doar că avea mâna foarte rece.
- Doamne, ce frig este ! Ești ocupat acum ? Nu mergi să bem ceva, că nu ne-am mai văzut de atâta amar de ani ? Multe s-au schimbat.
Lui nu i se pare că este frig și, gândindu-se că nu are altceva mai bun de făcut, acceptă invitația. Ajunși într-un local din apropiere, unde era sufocant de cald, se uită mai cu atenție la prietenul lui. Părea îmbătrânit, avea fața palidă, ușor vineție, ochii îi păreau goi.
- Dă-mi ceva cald de băut, orice, fierbinte chiar și încă ceva, poți te rog să te duci la centrala termică să dai căldura mai tare, că e prea frig aici, îi spune acesta chelnerului cu o voce ștearsă, ușor întreruptă.
El își dăduse deja haina jos și se gândea să-și dea și puloverul și este uimit de cererea prietenului său, dar nu zice nimic în această privință.
- Ia zi-mi, unde locuiești acum, te-ai însurat, ai copii ? îl întreabă el, întotdeauna curios să vadă unde au ajuns cei din generația lui.
- Locuiesc undeva departe, aș putea spune chiar că sunt rupt de lume. Soția m-a părăsit și a luat și pe cele două fetițe cu ea. Viața mea s-a încheiat o dată cu plecarea lor. Dar, în noaptea asta, cred că mă voi duce după ele. Nu vrei să vii și tu ?
Respira atât de ușor încât nici nu-l auzea.Vorbea rar și greu și avea o privire pierdută, ca a unui orb care se holbează la soare.
- Nu, mulțumesc pentru invitație, dar am serviciu mâine și mi-ar fi imposibil să plec.
- O dată și o dată o să vii tu. O să lași și serviciu și tot.
- De ce fumezi atât de mult ? Știi doar că îți face rău. N-ai nevoie de țigări. Mie dacă mi s-ar mai da o șansă, aș fi mult mai atent cu sănătatea mea.
- Fumatul este cea mai mare necesitate inutilă, îi răspunde el sec gândindu-se că poate acesta suferea de vreo boală incurabilă și decide să nu-l întrebe ce a vrut să spună prin ultimele cuvinte.
Vorbele omului de la masa lui i se vor părea că au din ce în ce mai multe sensuri și devin din ce în ce mai sinistre. Vor petrece câteva ore vorbind despre viață și despre moarte, despre reușite și mai ales despre eșecuri. Când își va da seama câte ore exact au stat de vorbă va fi debusolat.
Ies din cafenea, își iau rămas bun. Omul acela încă are mâna rece cu toate că a stat la căldură. Pleacă în direcții diferite. După ce merge câteva minute de-a lungul unui trotuar, mirat că nu vede nici un om, nici o mașină sau tramvai, se uită la ceas : 23:32. Fără a-i veni să creadă se uită în spate, sperând că-l va mai vedea pe prietenul lui dar acesta dispăruse în ceață. Simte că nu avea cum să stea atât, că doar ce au intrat, au vorbit puțin, au băut câteva cești și au ieșit. Se uită la ceasul de la telefon : 23:33. Nu se poate. Îngrijorat, caută în portofel să vadă dacă are suficienți bani de taxi. Într-un mod care nu-l surprinde constată că nu are. Merge în continuare atent la stradă, poate va trece un taximetrist, căruia să-i plătească când va ajunge acasă. În continuare e cald, dar parcă îl trecuseră puțin fiorii în compania acelei persoane. Ceața era și mai deasă acum și nu se vedeau decât câteva lumini în depărtare. Conul luminos al stâlpilor de pe stradă pătrundea doar câțiva centimetri în griul opac, greu care plutea în aer.
Ajunge la metrou și e uimit să vadă că porțile sunt deschise. Ce naiba, la ora asta ? N-are cum. Dar cu o urmă de speranță și din multă curiozitate, coboară. Magazinele de pe margine erau închise, holurile erau pustii. La ghișeu nu era nimeni. Mai mult din obișnuință, își compostează cartela. Peronul era gol. Are un sentiment de neliniște. Se plimbă până în capăt și se uită în tunel. Picături de apă se preling din tavan și clipocesc cu ecou ca într-o peșteră. Stâlpii și coloanele negre dădeau impresia că undeva acolo în subteran e o altă lume, asemănătoare cu a noastră, dar mai întunecată. O lume cu clădiri, cu parcuri, cu lacuri, dar fără soare, a cărei locuitori orbi străbat fără să știe dacă e zi sau noapte calea de sub pământ, departe de ochii noștri, ai celor de la suprafață. Ochi care, deși văd în sensul biologic al cuvântului sunt poate orbi în întunericul lumii în care trăim.
Întotdeauna l-au fascinat acele tuneluri și i-au stârnit imaginația. S-a întrebat de multe ori ce mistere ascund. Știa că sunt zeci de kilometri de coridoare cu șine abandonate. O lume pe care nimeni nu o vede. Ar fi vrut să se plimbe pe acolo, să vadă, să i se răspundă la întrebări. Poate că acum ar fi momentul cel mai potrivit, dar se teme.
Amețește. Nu înțelege de ce, doar cât a stat la cafenea nu a consumat băuturi alcoolice. Se holbează la cablurile de pe marginea tunelului, la neoanele aprinse la interval de câțiva metri, a căror lumină palidă face să se vadă umbre pe tavan. Își ia inima în dinți și se îndreaptă spre acel gărduleț roșu închis cu gândul să-l sară și să intre în tunel pe margine. Este oprit de un zgomot puternic și tunelul se luminează. Înmărmurit, privește cum trenul intră în stație. Îl vede neclar, parcă învăluit în ceață. Toate vagoanele sunt goale în afară de unul. Exact cel care s-a oprit în dreptul lui. Se urcă. Se uită la cei din jur. Zâmbește. Se așază lângă o femeie îngândurată.
- Nu credeam că mai circulă metroul la ora asta, îi spune el încă zâmbind.
Nu primește nici un răspuns. Se încruntă și se uită la bărbatul din fața lui ridicând ușor mâinile. Nici acesta nu are nici o reacție. Trenul pleacă fără să se închidă ușile. Se uită derutat la cei din jur care stătea nemișcați privind în gol. Curentul îi flutură haina și părul și-l face să strângă ochii.Oamenii, îmbrăcați ca pentru toate anotimpurile, unii în paltoane, alții în tricouri, vechi, cu culori șterse, nu au nici o reacție. Renunță să mai încerce să comunice cu ei. Se uită mai atent. Aveau fețele palide, ușor vineții și ochii goi.
Se ridică și se apucă de bara metalică dintre cele două uși paralele cu gândul de a coborî la următoarea stație. Vede umbre lungi târându-se pe pereți. Inima îi bate din ce în ce mai tare. De auzit nu poate auzi nimic din cauza zgomotului asurzitor. Se apropie de spațiul gol unde ar trebui să fie ușa, se apucă de bara de lângă și se uită afară. După ce trece de un macaz, vede într-un tunel alăturat siluete alergând. Îl trec fiori prin tot corpul, se uită la oamenii din vagon, neclintiți. Siluetele aleargă în patru labe și se apropie din ce în ce mai mult de tren. Ochii lor reflectă lumina și le dau un aspect demonic. Pe măsură ce aleargă cât mai aproape de tren, îi vede. Sunt oameni. Arată ca oamenii. În haine zdrențuite, aleargă unii în două picioare, alții în patru și se uită fix la el. Se închină pentru prima oară în mult timp. Crede acum în toți demonii în care nu crezuse niciodată. I se pare că-l vede pe prietenul lui de mai devreme printre ei. Unul vine aproape de deschizătură. Nu scoate nici un zgomot, doar se uită lung, parcă mirat de vietatea pe care o vede în vagon. Se întoarce speriat de moarte spre cei dinăuntru și-i vede ridicați în picioare, cu ochii lor cenușii, venind spre el. Nu știe ce să facă, se uită când la făpturile care alergau pe lângă tren, când la cele care erau deja in vagon. Tremură din toate încheieturile, este pe punctul de a leșina. Nu știe dacă să-i lovească sau să stea să aștepte să vadă ce vor să facă. Nu are nici o scăpare. Nu poate trece în alt vagon, nu poate sări afară și stația care l-ar putea salva nu pare să se ivească. Probabil că nici nu vor mai trece prin vreo stație. Probabil că deja sunt în acele tuneluri abandonate, săpate la mare adâncime. Strânși în jurul lui, se uită lung și acuzator. Își pun mâinile în cap și scot un țipăt puternic. Fețele li se lungesc, iar corpurile par să se amestece cu ceața care intră pe ușile deschise. Trenul frânează brusc și el se lovește cu capul de bara din centru.

Întuneric. Gălăgie. Deschide ochii. Este pe o bancă la metrou. O fi adormit în timp ce aștepta ? Încă tremură. Nu-și amintește să fi coborât în stația aia. Nu știe ce caută acolo. E speriat. Îl doare capul. Pe brațe are ziarul cumpărat cu o zi înainte. Îl deschide și începe să citească : Familie de patru persoane, morți într-un accident de mașină. Se uită speriat la poze și-l vede pe prietenul lui din seara precedentă cu soția și cele două fetițe. Începe iar să tremure, înghite în sec, se ridică, are picioarele moi. Începe să meargă dintr-o parte în alta ca într-o cușcă, se uită speriat la oamenii din jur. Respiră greu. Merge în lungul peronului și se uită întâmplător în oglinda din capăt. Avea un cucui deasupra ochiului drept. Speriat, scoate cartela de metrou. Cu o noapte înainte, fusese compostată la ora 00:00.