Hoinăreala mea prin sălile şi culoarele Castelului, m-a adus într-o zi faţă în faţă cu un personaj straniu: Yalchin.
L-am privit. Mi-a răspuns cu o privire strecurată printre pleoape. Mi-aş fi dorit să spună ceva, să-i văd clar ochii, să-l privesc direct în ei, dar licăririle din privirea lui erau mai curând un nesfârşit şir de întrebări. Aş fi vrut să îl întreb ceva dar în clipa în care mă pregăteam să dau glas gândurilor, Yalchin rosti cu o voce joasă, egală, hipnotică:
---Ce ştii tu despre femei?
Replica mea, a venit fără să-mi dau seama:
---Ce ştii tu despre bărbaţi?...
Pleoapele i se îngustară şi parcă se pregătea să-şi transforme licărul din priviri într-o rază laser, tăioasă. Mortală. După o fracţiune de secundă, am conştientizat că făceam acelaşi lucru... Un duel? Pentru ce? Şi totuşi, nu mă puteam împiedica să reacţionez astfel... Competiţie? Educaţie ancestrală? Instinct de conservare? Memoria speciei?
I-am transmis mental:
---Prostule, nu mai căuta Femeia în afara ta! Caut-o înăuntru! Mai bine ca tine, nimeni nu poate şti care este Femeia Femeilor pentru tine! N-ai căutat destul în jurul tău?
Pleoapele lui Yalchin se relaxară. Ochii lui mari, începură să se zărească în sfârşit. Am simţit cum uşile blindate care ascundeau calea către el, se deschid, un câte una... Ridică uşor dreapta către tâmplă, cu două degete lipite, în semn de salut. Colţurile gurii i se destinseră într-un zâmbet obosit. Făcu stânga-împrejur încet şi păşi undeva către capătul opus al culoarului. Imaginea lui se dizolvă încet, ca un abur.