Se spune că sufletul tânjește după povești, că firul poveștii se revarsă în adâncul sufletului ca lumina unui opaiț care se scurge lin peste o odaie întunecată; omul se bucură, se întristează ascultând povestea, însă în suflet se desface miezul ei și trezește amintiri adânci și nebănuite.
Eram în satul bunicilor mei, când am auzit pentru prima dată, spusă de o bătrânică la fel de bătrână ca și nucii sub care ne adăposteam de soare, povestea tristă a oamenilor copaci. O, și cum au tremurat nucii, și cum s-au tânguit sălciile și cum își smulgeau cireșii frunzele când au ascultat legenda bătrânii.
Se zice că în vremuri de demult apuse, pe când toată făptura de sub ceruri glăsuia un singur grai, pe când îngerii cântau cântece de slavă în pragul dimineții când soarele strivea sub tăișul sabiei umbrele nopții, se zice că în acele vremuri, în sudul coastelor Samariei, se întindea un regat al oamenilor copaci. Și aceștia erau asemenea nouă, numai că în miezul zilei, tălpile lor începeau să se îngroașe și rădăcini lungi creșteau din acestea și îi țintuiau de pămănt. Și nimeni nu mai putea mișca. Apoi pielea se îngroșa, epiderma moale se întărea ca o scoarță de copac și inima începea să bată din ce în ce mai rar. Omul copac știa atunci că a venit timpul. Își ridica ușor mâinile către soare, cu palmele împreunate și îndreptate în sus. Și pe măsură ce rădăcinile strângeau și fixau din ce în ce mai bine trupul de pământ, partea imaterială a omului-copac se condensa, și din căușul palmelor, un fir străveziu se aventura pe o spirală de lumină către stele. Și cu ce viteză uluitoare se topea acest fir străveziu în spațiu. Și cum se răsfrângea în stele și comete, și cum se topea în sori, și cum se rupea în praf stelar. Și Universul își picura povestea în el, și îl mângâia ușor și îl hrănea la pieptul lui. Și cum veneau îngerii să își aștearnă amintirile în el, și cum cântecele heruvimilor se impregnau în acel eu rătăcitor al oamenilor copaci.
Iar apoi, la miezul nopții, rădăcinile se retrăgeau în tălpi, inimile reîncepeau să bată din ce în ce mai repede, crustele deveneau piele, și sufletul oamenilor copaci se reîntorcea în templul carnal cu piloni de oase. Și cât de ușor reîncepeau să umble! Cu câtă evlavie se întorceau în trupul lor, și cât se blând se revărsau în el, ca într-o mănușă din piele fină. Apoi se strângeau într-un cerc și fiecare asculta povestea celorlalți despre propria lui călătorie printre stele. Căci atunci când aerul începea să năvălească în plămâni și inimile să pompeze cu mai multă îndârjire, o umbră se așternea peste memoria stelară și omul-copac nu își mai putea aminti deloc propria lui călătorie. Sufletul adormea ușor în pace, ca un prunc nou-născut în brațele ocrotitoare ale mamei sale. Dar fiecare om copac își putea aminti călătoria celorlalți și astfel își putea imagina cum a fost propria lui călătorie. Și unind amintirile vagi ale simțămintelor proprii cu amintirile călătoriei celorlalți oameni copaci, se contura ideea propriei călătorii printre stele.
Numai că într-o zi s-a întâmplat o mare minune. În memoria fiului de împărat a rămas neștearsă o amintire proprie. Călătorea pe orbita lui Saturn, când s-a auzit un glas care a grăit:
-Fiu de împărat, nu vrei să fii liber?
-Dar sunt deja liber, i-a răspuns acesta.
-Cum poți spune că ești liber când jumătate din existența ta zilnică se află memorată doar în amintirea celorlați?
Apoi glasul s-a stins, dar atunci când s-a întors, fiul de împărat și-a adus aminte totul. Și-a adus aminte de vocea care îi vorbise despre libertate. Și cum simțea acea amintire ca pe un fier roșu înfipt în suflet. Și cum auzea neîncetat ecoul acelei voci ‘nu vrei să fii liber?...nu vrei să fii liber?” Și vroia....dintr-odată s-a conturat în el ideea unei alt fel de libertăți. Vroia să își amintească glasul Universului șoptind la propia-i ureche, vroia să simtă atingerea îngerilor în propriul suflet. Vroia să obțină acestă libertate, să își elibereze existența din depozitul de amintiri al celorlalți. Și să navigheze în ea, în toate sensurile, de la nord la sud și de la est de vest. Da, se gândeat tânărul prinț, acesta este libertatea. Libertatea înseamnă să poți privi întreaga ta existența direct, nu printr-o pâclă, nu prin ochii celorlalți. Libertatea înseamnă să poți privi propria-ți viață frontal, fără să te orbească, să te desprinzi din ocean, tu un strop unic și să te definești pe tine. Vroia această libertate.
Și a mers la tatăl său și i-a spus:
-Tată, cum pot să fiu liber?
Și împaratul s-a întristat, și-a plecat ochii și a grait:
-Fiule , nu știi ce îmi ceri.
-Ba da , tată, vreau să fiu liber. Cum pot face asta?
Fiule, îți voi răspunde. Dar mai întâi te-aș povățui să iei acestă întrebare cu tine și să o lași să dospească în sufletul tău. Dacă după ce va fi scăldată în lumina a trei răsărituri de soare, nu se va dilua și va persista în sufletul tău, atunci îți voi da răspunsul.
-Dar, tată...deja știu ca după trei zile voi reveni la tine...
-Fiule, nu lăsa mrejele nerabdării să te sugrume. Mergi în pace și întoarce-te după trei zile.
Și se spune că a plecat fiul de împărat. Și dacă în zorii zilei dorința de a căpăta acea libertate se stingea ușor, ca flacăra unei lumânări de ceară, în miezul nopții, ea revenea cu și mai multă putere și auzea ecoul acelei voci : “nu vrei să fii liber?...nu vrei să fii liber?...” Și simțea germenii libertății cum își strecurau seva în solul pietros al sufletului său.
Și după trei zile, fiul de împărat s-a întors la tatăl lui. Și mare a fost mâhnirea împăratului când a aflat ca soarele nu fusese suficient de puternic pentru a arde glasul ispitei. Și a grait către fiul său:
-Fiule, mare e durerea unui părinte când știe ca odrasla sa se îndreaptă pe drumul nefericirii. Dar nimeni nu poate astupa porii cunoașterii, deși știe că ar putea deschide drumul către beznă. Îți voi răspunde la întrebare, dar trebuie să fii cu mare grijă, pentru că dacă nu vei știi cum să îți trăiești libertatea vei fi nefericit. Ascultă-mă cu atenție : când soarele va fi sus în mijlocul cerului și când rădăcinile se vor înfinge ân pământ, ascultă-ți inima. Ascultă-o cum bate, numără-i bătăile. Încearcă să simți timpul dintre două bătăi. Acela e timpul libertății. Și doar cînd vei intui corect timpul celei de-a doua bătai, avântă-te către stele. Dar nu uita să te întorci înainte de urmatoarea bătaie. Doar așa timpul dilatat se va impregna în memoria ta.
-Dar tată, eu vreau să colind universul de la un capăt la celalalt, să mă întrec în zbor cu îngerii și să ascult glasul serafimilor. Nu voi avea timp să fac toate acestea.
-Fiule, tu știi bine că timpul de aici acolo nu există. Dar ca să poți păstra amintirea acelei călătorii, trebuie să îți simți tot timpul inima. Și înainte ca mușchii ei să strivească sângele, trebuie să te întorci.
Și fiul de împărat a plecat și a făcut întocmai cum îi spusese tatăl lui. Și a păstrat amintirea acelei călătorii...și a păstrat și amintirea călătoriilor care au urmat. Numai că în miezul nopții nu mai intra în cercul de oameni-copaci. Pentru că se eliberase de ei. Amintirile lor nu mai sălășluiau în el și amintirile lui nu mai erau în ei. Și fiul de împărat se simțea din ce în ce mai liber. ..Și le-a vorbit și celorlalți despre libertate. Și asemeni lui și alți oameni copaci s-au aventurat printre stele, între două bătăi ale inimii. Și cercul devenea din ce în ce mai strâns. Erau din ce în ce mai mulți oameni-copaci liberi.
Și într-o zi, fiul de împărat a vrut să se întoarcă în cercul de oameni copaci. Dar nu mai era nimeni. Doar umbrele acelui cerc impregnate într-o dună de nisip. Toți oamenii copaci erau liberi. Și fiecare dintre ei se adâncea din ce în ce mai mult în propria amintire a călătoriei stelare. Și fiecare începea să se simtă din ce în ce mai liber, mai singur și mai nefericit, căci în miezul nopții nu își mai găseau oblăduirea la pieptul depănării amintirilor, nici ochii nu se mai scufundau în ochii celorlalți căutînd imaginile propriului drum. Și amintirile acelea proprii erau atât de nesfărșite, și corpul atăt de strâmt, și neîncăpător pentru atâta lumină.
Și se spune că, atunci, el, fiul de împărat, primul rătăcitor printre stele, a început să viseze la vremea tainică, în care întors fără amintiri, se regăsea în pace în amintirile celorlalți.
Dar acum, rădăcinile oamenilor copaci deveneau din ce în ce mai firave, căci nu se mai puteau împleti cu rădăcinile altui om copac și nu mai puteau ancora atât de puternic omul copac de pământ. Și scădea forța cu care omul copac se avânta către stele. Din ce în ce mai mult. Și mulți oameni copaci au devenit atunci doar oameni. Și își închideau cu teamă ultimele picături de lumină aduse dintre stele în vatra corpului lor. Și lumina se stingea ușor și întunericul cobora din ce în ce mai adânc în ei.
Fiul de împărat a înțeles atunci greșeala pe care o săvărșise, a văzut cum setea de lumină adusese întunericul, căci oamenii copaci nu avuseseră niciodată forța să se avante singuri printre stele. Și a căutat ani de-a rândul și a găsit ultimii oameni-copaci. Și au hotărât să pornească împreuna întro-o ultimă călătorie stelara. Numai că lumina stelelor le-a orbit simțurile și au uitat să se întoarcă înainte de ultima bătaie a inimii. Și au rămas acolo, rătăcind printre stele, în timp ce trupurile lor au rămas înfipte în pămant.
Legenda spune, că în anumite nopți, în sudul coastelor Samariei, la miezul nopții, se aude o tânguire tainică și copacii vorbesc între ei, își ridică ramurile către cer și fiecare își cheamă propriul rătăcitor printe stele.