Zgomotele aruncă deoparte eforturile de împăcare. Primul efort zace chircit sub picioarele câinelui. Icneşte, supărat pe de o parte, întristat şi obosit pe de altă parte. Şi-a încheiat misiunea, se pare. În mintea lui se învălmăşesc o mie şi una de proiecte… „dacă aş fi …” , „dacă s-ar fi …”, „dacă mi s-ar …” … Chinuit de proiecţii, adoarme. Câinele simţi căldura învăluindu-l treptat şi îşi lăsă încetişor capul pe labele din faţă, adormind împreună efortul. Al doilea efort suspină a durere, sacadat, de trei ori prelung, o dată scurt, încă o dată scurt, încă o dată scurt, iar de trei ori prelung. Parcă ar striga după ajutor. Îi caut poziţia după urechea care-l aude. Eu îl aud în dreapta mea, parcă sub masă, deşi nu-l văd. Alte urechi ar putea să-l audă strâmb. Spre stânga, lateral, un pic în spate… Îl caut din ochi, fără să mişc. Altă pereche de ochi îl caută, de asemenea, fără mişcare. Aerul dintre noi rămâne dens, grosolan, nesinchisit. Privirile cad asupra aceluiaşi punct. Nu se vede nimic, şi auzul ne joacă feste. Semnalele obosesc, sunt mai rare, mai încete şi mai puţin desluşite. Gata, nu se mai aude nimic. Credem, împreună, că a murit. Brusc, mă simt învolburată de o teamă… de un tremur al morţii. Zgomotele continuă: ciripeli, motoare ambalate, frâne de maşini, ţipetele copilului vecin, respiraţii, căderea picăturilor de apă în cadă, paşi care urcă scări, vântul care suceşte frunze, lampa bălăngănindu-şi căutarea punctului de echilibru, lătrături de câini vagabonzi în depărtare, sunetul telefonului apelat fără izbândă, bubuiturile înfundate ale liftului în continuă mişcare…