Am cautat zorii diminetii, dar nu i-am gasit. Cineva ii luase si nu i-a mai adus inapoi. Dar nu-i luase pentru toata lumea, ci doar pentru mine. Doar eu stateam in intuneric. In intunericul cel mai adinc. Doar mie mi se intimpla acest cosmar. Era doar blestemul meu. Am inceput sa-i caut. Mai intii in padurea umeda de roua, pe dupa muschi si frunze, dar nu erau acolo. I-am cautat dupa norii ce pluteau deasupra mea, dar nici urma de ei. Doar fulgere. Am intrebat soarele, luna si stelele daca nu i-au vazut, dar au tacut in semn de negatie pedepsitoare. Doar Luceafarul isi mai amintea de ei … si de vreo citeva comete. Am intrebat apoi apele care mi-au spus ca i-au vazut odata, dar, de cind m-am nascut eu, nu mai stiu nimic de ei. I-am cautat in ochii copiilor, dar nu am vazut decit nevinovatie. Nu erau acolo ... Iar florile mi-au spus ca nu mai exista. Imi mai raminea o ultima speranta. Sufletul unei femei. Un suflet care sa ascunda in el zorii diminetii … si vesnicia. Am cautat ani de zile. Mileniu dupa mileniu. Era dupa era. Dar nu am gasit decit intuneric. Desi toate traiau intr-o continua zi fara de noapte, in toate intunericul coborise si le cuprinsese ireversibil. Fara speranta. Mi-am pierdut nadejdea de a mai gasi vreodata zorii diminetii. Dar Cel care i-a luat a hotarit sa-mi arate ca exista ... Intr-o zi, cind eram intr-un locas sfint, am vazut un inger-femeie. Era smerit si plin de lumina. Avea o umbra de tristete in priviri, dar sufletul ii era plin de zorii cei cautam … Nu parea sa stie ca-i are. Asa ca m-am apropiat cu sfiala si l-am intrebat daca i-a vazut. S-a uitat la mine cu o privire mirata, de parca nu stia despre ce intreb. I-am spus, timid, ca este ceva luminos in sufletul sau, ceva ce eu caut de mult ... De cind ma stiu. Mi-a spus ca nu ma crede ca spun adevarul, ca as avea un interes ascuns, ca nu stie nimic de zorii mei. Sa plec, caci si el cauta niste zori pe care i-a pierdut. Am incercat sa-i explic ca nu pot sa mai traiesc in intuneric si ca am nevoie de zorii mei pentru a-mi continua viata. Nu i-a pasat. Mi-a spus ca pina ce nu-si gaseste zorii lui nimeni nu va primi lumina. Ca a suferit prea mult din lipsa acesteia ca sa se mai ocupe si de problema mea. M-am retras distrus intr-un colt … si-am plins. Mi-am luat sufletul si am sters ochii cu el. Asa ud cum era i l-am intins pentru a vedea si el ca sufar de lipsa zorilor. A intors capul, privind in propria suferinta, ferindu-se de mine ca de o lumina prea puternica … desi eu traiam in intuneric. Dezamagit, m-am intors si am plecat. In graba mi-am uitat sufletul la picioarele ingerului-femeie. Am vrut sa ma ascund de lume si de suferinta mea. Cautind un loc unde existenta sa nu-mi fie remarcata am gasit o groapa sapata pentru un mort, dar care inviase. Si-a gasit zorile lui si a plecat, lasind groapa neocupata. M-am asezat incet, pe spate, cu minile incrucisate pe piept, asteptind ca vintul sa ma acopere. Acolo, in fundul gropii, era parca mai intuneric decit oriunde altundeva. Pina si cerul era negru, desi era ziua afara.. De unde stiam ca e zi? Mi-a spus-o un vierme … care venise sa ia masa. Pe cind lacrimile aproape erau sa ma inece, am zarit o geana de lumina. La inceput am crezut ca mi s-a parut, dar lumina crestea. Am inchis ochii pentru ca „nalucirea” sa dispara. Cind i-am deschis nu-mi venea sa cred ceea ce vedeam. Ingerul meu femeie ma privea zimbind de pe marginea gropii. Cum ma gasise nu stiu, dar era acolo, si-mi zimbea cu sufletul meu in miinile strinse ca o cupa. Fara sa ma ridic l-am intrebat ce vrea. Vocea imi tremura de speranta. A tacut o clipa … apoi s-a lasat in genunchi si soptit mi-a zis: „De tristete n-am observat ca zorii mei sunt la tine ... Nu vrei, te rog, sa mi-i dai ?… Eu ti-i voi da in schimb pe ai tai ... Ii mai vrei?”



Auzita de la o floare de colt … ca recunostinta pentru ca i-am udat cu lacrimi radacinile.