A fost odată ca niciodată, în lumea cănilor, un oarecare Verde-Împărat. Stăpânirea lui se întindea peste mii și mii de căni și ceșcuțe, toate de culoare verde. Oriunde îți aruncai privirile, în stânga și în dreapta, numai verde. Și oriunde te uitai, în stânga sau în dreapta, vedeai ridicându-se necontenit aburi... Pesemne că în împărăția cănilor verzi se serveau numai băuturi calde.

Ceaiuri, cafele cu lapte și câte și mai câte bunătăți. Pasiunea de-o viață a lui Verde-Împărat era ceaiul de fructe. Să-l fi văzut cum gâlgâia zilnic litri întregi, ca un disperat!

În secret, Verde-Împărat își instruia un pluton de elită; căni verzi sănătoase, cu toarta solidă, specializate în ceaiuri fierbinți. Toată ziulica se antrenau cu foc acești "războinici aleși". Îi opărea împăratul, nu glumă, că "dacă vine o criză, noi cum o să facem față?"

De altfel, era cam singuratic acest Verde-Împărat. Adică nu prea avea prieteni cu care să mai schimbe și el o vorbă. Acum câțiva ani se certase cu fratele mai mic, dintr-o nimica toată, de la un banal ceai de coacăze. Ce-i drept, cam fierbinte, iar frate-su s-a fript. Învinețindu-se de mânie, fratele cel mic și-a luat toarta la spinare, și dus a fost! "M-am săturat de abureala din țara asta!", a izbucnit el. "O să-mi fac o împărăție a mea, departe de verzii ăștia!" Și uite-așa, fratele cel mic, autoproclamat Albastru-Împărat, a plecat departe, departe, ajungând și el mare stăpânitor peste căni și ceșcuțe, toate de culoare albastră. Adio băuturi calde, adio cafele și ceaiuri de fructe, adio chimicale și E-uri! În țara lui Albastru-Împărat se servea numai apă. Rece. Ba încă la curtea împărătească porunca era să se consume numai apă filtrată, că cică "e mai sănătoasă și face bine la organism!"

Într-o zi, pe vremea când toate cănile tinere și arătoase erau luate "la oaste", a ajuns la urechea lui Verde-Împărat știrea că domnii A și N ar avea nevoie de vreo șase căni bune, rezistente și la un preț rezonabil, pentru bucătăria lor. "Desigur - se gândea împăratul - o să-mi trimit plutonul meu de elită în această misiune specială. Ei sunt cei mai potriviți, pentru că domnii A și N au o grămadă de prieteni, care cu siguranță vor consuma o grămadă de ceaiuri și cafele. Alte căni, săracele, nu vor face față." Așa că Verde-Împărat l-a chemat pe sergentul Vernil, comandantul plutonului de elită, și i-a ordonat să plece numaidecât. Zis și făcut. Dar nu numai cănile verzi plecau la oaste. Căni roșii, căni albe și galbene, căni cu picățele, buline și alte modele, toate plecau. Cererea de căni și ceșcuțe pentru "ființele din cealaltă dimensiune" era mare. Dar în același timp era o concurență acerbă pentru un număr relativ mic de locuri cu adevărat bune. Pentru că nici o cană, oricât de slab educată ar fi fost, nu dorea să zacă nespălată și ca vai de ea într-o chiuvetă aglomerată și murdară. Să nu mai amintim și despre nenumăratele cazuri de fracturi de toartă, ciobiri sau chiar morți subite. Oribil!

La "Oficiul de Plasare a Cănilor și Ceșcuțelor" era coadă mare. Mii și mii de căni, de toate culorile și mărimile, își așteptau rândul pentru a fi luate în stăpânirea oamenilor-gospodari (căci așa se numeau "ființele din cealaltă dimensiune.") Își etalau cu mândrie culorile (sau bulinele, după caz) și se încurajau cu gândul că vor avea parte de un viitor strălucit. "O să ajung cea mai bună cană pentru ceai," gândea cu voce tare o banală dar ambițioasă cană galbenă. "Eu visez la o bucătărie luminoasă și spațioasă, și să mă scald zilnic în Cappucino," repeta într-una o ceșcuță albă și cochetă. "Avantajul meu e că sunt mare și solidă. În mine poți să torni și ceai fierbinte, și apă rece de la frigider, că nu-mi pasă. O să fac față," rostea plină de blazare o cană de alături. Undeva, într-un ungher, stăteau cam timide șase căni albastre, așteptând să plece la oaste. Fugiseră în lume să-și încerce norocul, și în sinea lor se bucurau că scăpaseră de tirania lui Albastru-Împărat (nesuferitul!) și de apa lui filtrată. Nu știau unde vor fi repartizate, dar sperau la un loc de vis, de exemplu acasă la domnii A și N (despre a căror nevoie de căni bune auziseră de la o guralivă cu buline roșii.) Și, minunea minunilor, visul lor a devenit realitate. A doua zi A și N le-au luat pentru bucătăria lor!

V-am spus mai devreme despre rivalitatea dintre Verde-Împărat și Albastru-Împărat. Pot așadar să conviețuiască verzii și albaștrii în aceeași bucătărie? Iată că în bucătăria domnilor A și N e posibil. Cele șase căni verzi, sub comanda lui Vernil, au făcut pace cu cele șase căni albastre, conduse de șeful lor Albăstrel. S-au înțeles că ori de câte ori A și N, sau prietenii lor, vor consuma ceaiuri sau alte băuturi calde, cănile verzi să sară repede la datorie, iar la apă rece să fie rândul cănilor albastre. Așa au trecut multe zile, una după alta. Cănile aveau o viață bună în bucătărie. O, și ce peisaj interesant! Undeva spre apus se zărea un pâlc de cactuși, spre miazănoapte era un munte alb, lucios și înalt de nu-i vedeai vârful, iar spre răsărit se întindea o vale pitorească (de ce oare-i zic oamenii chiuvetă?)

Pacea cănilor din bucătăria cu pricina era tulburată din când în când de câte-o izbucnire de orgoliu, când într-o tabără când în cealaltă. De pildă, într-o zi friguroasă, sergentul Vernil, cam aburit de-atâta ceai, zise: "Bă, în viață trebuie să fii deștept, să știi să te descurci. Uitați-vă la mine. Oricât de aburit aș fi, tot mai trag câte-o dușcă de apă rece. Poa' să zică Verde-Împărat ce-o zice. Nu e bine dom'le să fii legalist. Trebuie să le încerci pe toate. Aici simt că trăiesc cu adevărat, bă!" Spunea asta ca să facă pe grozavul, dar adevărul era că se săturase de atâtea băuturi calde. Vroia o pauză mai lungă, o vacanță mai răcoritoare sau cam așa ceva. Profitase de faptul că domnii A și N erau plecați la o conferință "multidimensională", undeva departe, și lăsaseră
casa în grija unui anume domn X. "De-acum înainte voi fi propriul meu stăpân," concluzionă Vernil. "Eu nu-i mai vreau pe A și N. Îmi place mai mult de X," sări repede altă cană. "Așa, așa, că bine zici," adăugă tocmai din chiuvetă o cană albastră. "Eu am amorțit de tot de la apa asta rece ca gheața." "Nu e drept - interveni în discuție altă cană albastră - nenea Albăstrel stă toată ziua pe masă în sufragerie, iar noi ne chinuim aici ca fraierii! Of, de s-ar întoarce odată A și N!" Și uite-așa, toate cănile și-au ridicat glasul, certându-se între ele și spunându-și păsurile.

Stăpânii bucătăriei, domnii A și N, n-au zăbovit prea mult prin țări străine și s-au întors acasă. Cele șase căni verzi și cele șase căni albastre stăteau aranjate frumos la locul lor. (Bine că și-a adus aminte domnul X să le spele în ultimul moment, că altfel...) De dragul vremurilor lor bune, Vernil și Albăstrel au devenit cei mai buni amici. Se străduiau (șmecherii!) să fie șefi cât mai buni și gata pentru oricât de mult ceai fierbinte și apă rece pe care le vor consuma A și N. Domnea pacea din nou, și totul
funcționa ca pe roate.

Era într-o zi de sfârșit de martie când lucrurile au luat o nouă întorsătură dramatică. Un ciocănit discret la ușa apartamentului domnilor A și N tulbură liniștea somnului de după-amiază al celor șase căni verzi și șase căni albastre. Auziră câteva zgomote nedeslușite în hol. Frustrate și dezorientate, simțeau că ceva rău o să se întâmple. Tensiunea creștea și, dintr-o dată, iată că zăresc sosind, cu mare alai, o nouă cană!!! Și ce tupeu pe această nou-venită în rândurile lor! Auzi tu, să fie repartizată în aceeași cazarmă cu vestitele căni verzi și albastre! De necrezut! Dar ce le irita la culme pe cele șase căni verzi și șase căni albastre era diferența izbitoare dintre ele și noua venită. Mintea lor de căni însă nu putea să priceapă ce era acel ceva. "Să-i rupem toarta," zise înfuriată o cană verde. "S-o ținem închisă în congelator," țipă la rândul ei o cană albastră. Erau gata-gata să sară asupra ei, când, în sfârșit, Vernil se hotărî să intervină. "Ai voie să te aperi," îi zise.

"Dragii mei - își începu cana discursul de apărare - îmi pare rău că venirea mea aici a putut să vă tulbure așa de mult. N-am intenționat așa ceva. Sunt tânăr și nu cunosc cum merg lucrurile în bucătăriile "ființelor din cealaltă dimensiune." Eu sunt o cană-cadou, cu o inscripție pe trupul meu. Vă întrebați cu ce sunt eu mai deosebit decât voi. Iată, despre inscripția asta este vorba!"

"Așa o fi, cum spui tu - interveni Albăstrel - dar noi nu știm carte să putem desluși inscripția ta. Vezi tu, noi suntem luptători de elită, încercați în multe bătălii. De la ceaiul cel mai fierbinte până la apa cea mai rece, noi știm să facem față. Mai știm că am fost creați simplu, fără nici o inscripție. Uite, hai să facem pace! Nu vrei să ne spui și nouă ce scrie pe tine?" "Spune-ne, spune-ne," repetară în cor celelalte căni verzi și albastre. Apoi se lăsă o tăcere adâncă, și cana-cadou luă din nou cuvântul. Dar ce le spuse le tulburară și mai rău pe cele șase căni verzi și șase căni albastre. Minute întregi după aceea, nici o mișcare, nici o suflare...

SFÂRȘIT