Într-o zi, pe la sfârșitul lui martie, când zăpada se topise cu totul și primile semne ale primăverii se făcuseră simțite, m-am dus să mă plimb. Marie rămăsese acasă cu Robert și cu Mariușka, care venise în vizită la noi, sau mai bine zis la Robert, ca să discute ultimile pregătiri în legătură cu căsătoria.În cele din urmă, Robert se hotărâse să se însoare cu ea, și făcuse o alegere bună, pentru că eu nu eram potrivită pentru el, și nici el nu era potrivit pentru mine.
În ziua aceea eram fericită. Nu știu de ce, dar mă trzisem cu zâmbetul pe buze, gata să înfrunt pe toată lumea, chiar și pe Maximilian, care în ultimul mă evitase foarte mult.Eu căutasem să fiu prin preajma lui, să-i vorbesc, să-l privesc să-mi împărtășesc iubirea, fără să-mi pese de vorbele lui răutăciaoase.
Când am ajuns la copacul dintre stânci, m-am rezemat de el și am închis ochii.Era o liniște deplină, care mă făcea să simt că renasc, că nu era nimic rău în viața mea, că Maximian mă iubea.Era visul meu de-o viață, era calea mea spre fericirea deplină și eternă, la care tânjeam din copilărie.Eram atât de cunfundată în visele mele, încât nici nu l-am auzit pe Maximilian, când s-a apropiat de mine.
-Ce cauți aici? întrebă el, privindu-mă furios.
-Nimic, am venit și eu aici.
-Cu ce drept? Este locul tău? Nu ai ce căuta aici!
-Scrie cumva numele tău, îl întrebai eu cât se poate de veselă. Îmi place acest loc, și nu am de gând să plec.
-De ce?Aștepți pe cineva căruia să-i spui că-l iubești?O femeie ca tine sau ca...mă rog, nu are importanță ca cine, nu are ce căuta aici.Pleacă! Vreau să stau singur.
-Atunci, pleacă tu.Eu am venit prima.
M-am întors cu spatele la el, semn că nu doresc să-i mai vorbesc. Cum putea să fie de egoist, încât să mă alunge din locul meu, de lângă copacul meu, de lângă el, într-un cuvânt, de lângă fericirea mea.Nu aveam de gând să plec.Putea să mă jignească după bunul lui plac.Eram prea binedispusă ca să-i iau în seamă răutățile și jignirile.Spre marea mea mirare, cedă imediat.
-Foarte bine.Rămâi aici, pentru că nici eu nu vreau să plec, zise el, rezemându-se de copac.Pentru că tot ești aici, vorbește-mi despre soțul tău.
Mirată, m-am uitat la el.Ce urmărea cu asta?Trecuse mult timp de când nu mă mai întrebase nimic, de când nu-l mai interesase viața mea personală.
-Știi ce cred eu, mă întrebă el, apucându-mă de mână, că nu a existat nici un soț în viața ta.M-ai mințit de la început, crezând că am înghițit minciuna ta.M-ai crezut prost și mă crezi în continuare prost.Ai avut mai degrabă un iubit care ți-a murit, și, ca să nu fii văzută de rău, ai îmbrăcat aceste haine de văduvă. Părerea mea este că au existat destui bărbați în viața ta, atrăgându-i cu ochii ăștia mari și inocenți, de femeie cuminte și pusă la casa ei.Ai o privire naivă și atât de nevinovată.
În timp ce-mi vorbea, mă privea în ochi, așteptând să ripostez sau să mă reped la el.
-Ai dreptate, zisei eu, făcându-l să tresară și să mă privească într-un fel ciudat.Ai dreptate, nu am de gând să te contrazic.
-Atunci, aș putea să fac și eu parte din ei?Crezi că am vre-o șansă? Într-o zi mi-ai spus că mă iubești.Când ți-am cerut o dovadă de iubire, ai făcut pe inocenta, te-ai rușinat, și aproape că ai plâns.La început, aproape că m-ai prins în jocul tău...Privirea ta atât de inocentă, atât de cuminte, tremurul tău din voce, hainele tale de văduvioară, aproape că m-au convins.Pentru o clipă, ai părut în ochii mei o femeie specială, pură, cu suflet cald, blând și nobil.Totul a ținut doar o clipă.Nu știu cum m-am dezmeticit, căci m-am trezit brusc lângă o femeie prefăcută, gata să facă orice pentru a fi liberă, chiar să mintă cu nerușinare că mă iubește.Ai dat înapoi, făcând pe nevinovata.
Ca de obicei, Maximilian mă jignea, dar eu de bine dispusă ce eram, și gata să-i iert toate jignirile, i-am spus cât se poate de senină că are dreptate.
-Ce fel de femeie ești? izbucni el furios. Îmi dai dreptate? Nu te-am jignit?Ce fel de joc joci?La dracu’, nu am cunoscut nici o femeie ca tine.De ce nu plângi, de ce nu mă lovești?O altă femeie s-ar fi apărat cu ghearele și cu dinții, pe când tu...Cred că vrei să mă enervezi.
Era atât de supărat, încât, în sinea mea simțeam o bucurie imensă.Reușisem să-l dezorientez, să-l fac să se întrebe cu ce fel de femeie are de-a face.
-Ești atât de misterioasă...Cred că ascunzi ceva.Nu știu ce, dar o să aflu despre ce este vorba.Faci pe inocenta, pe neobrăzata și pe femeia misterioasă în același timp.De un lucru sunt sigur...
Ridică mâna.Degetele lui calde și blânde mă atinseră pe obraji, pe frunte, pe buze. În loc să mă feresc de atingerea lui, l-am îmbrățișat, spunându-i ușor emoționată.
-Trebuie să înțelegi că te iubesc. Sunt foarte sinceră, nu m-am jucat niciodată cu astfel de sentimente.Crede-mă, Maximilian.Ești primul bărbat important din viața mea.
Maximilian încercă să mă sărute, dar eu m-am tras din îmbrățișarea lui.Sărutându-mă, ar fi descoperit că în viața mea nu existase nici un bărbat, și apoi, ar fi început din nou cu întrebările, din nou cu jignirile și cu răutățile.
-Vezi, zise el, ești atât de prefăcută, încât nu mă lași nici să te sărut.Ce urmărești?
-Nimic, Maximilian, eu...
Îmi era atât de greu să vorbesc, să-i spun că nu fusesem niciodată sărutată, că eram Eva Minea și că tot ce auzise despre mine, fuseseră niște minciuni.
-Bine, faci cum vrei, joacă-te după bunul tău plac, dar nu o să scapi de mine.Vei veni cu mine,vei cunoaște greutățile vieții, și apoi o să te saturi să te mai joci cu viața.O să-ți pară rău că te-ai pus cu mine, că te-ai ascuns după o mască care nu ți se potrivește, că nu ai fost tu însăți, că nu ți-ai trăit simțirile, că ai fost o mincinoasă.Ascunde-te în continuare, și după aceea să te văd eu.O să fiu lângă tine și am să mă bucur pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare tristețe, pentru fiecare clipă de agonie în care ai să te scufunzi încetul cu încetul. Nu ai decât să iei viața în râs, eu voi cel care va râde la urmă și care fără nici o părere de rău o să-ți amintească de jocul acesta la care te-ai prestat cu nepăsare, chiar cu nerușinare.
În timp ce-mi vorbea, mângâia scoarța copacului, de parcă lui îi vorbea și nu mie.Nu mă mai privea, ci se uita în sus cu ciudă, la crengile copacului, care îl ascultau neclintite și nepăsătoare.
-Încerc să te înțeleg de ce te-ai purtat așa, de ce ai fost o trădătoare și o mincinoasă.Eu am crezut în tine, te-am iubit, deși erai doar o copilă, iar eu te-am luat în serios, și știi de ce?Pentru că te-am iubit.
Mi-am dat seama că se referea la Eva Minea.Vocea îi devenise îndurerată, iar în ochi am văzut lacrimi.Doamne, suferea, suferea la fel de mult ca și mine.Mă iubise, mă iubise cu adevărat, iar minciuna despre mine îl făcuse să sufere.Poate mă mai iubea fără să știe, poate în străfundul inimii lui se mai afla o speranță, o portiță a speranței care să se deshidă, ca să-l facă să vadă adevărul despre mine, care să-l facă să simtă un pic de îndoială în privința mea.
Văzându-l cum suferă, cum se chinuie să înțeleagă de ce Eva Minea îi omorâse tatăl, am simțit că-mi dau lacrimile.Scumpul meu Maximilian, te iubesc atât de mult, striga inima mea, te iubesc atât de mult, încât, aș vrea să te sărut, să te mângâi ca să-ți alin suferința.Păcat că nu mă primești în inima ta, păcat că mă vezi într-o lumină atât de proastă.
Am vrut să-l mângâi, dar chiar atunci el se întoarse spre mine.Se uita la mine, de parcă mă vedea pentru prima oară.Și, în privirea lui, se putea citi blândețe, căldură și dragoste.
-Dar, aș putea să te iubesc pe tine, sau dacă tu ești o femeie prefăcută, să-mi caut iubirea în altă parte, deși ar fi cam greu să o găsesc.
Deodată, vraja se rupse. Deveni acel bărbat cu inima de piatră, cu ochii ca oțelul și cu zâmbetul ironic în colțul buzelor.
Se îndepărtă de mine, nu înainte să mă mai privească odată și să-mi spună fără nepăsare.
-Femeie prefăcută și de moravuri ușoare.