Bunã seara, doamnã Maria Prochipiuc

(Dana ªtefan)





Pentru mine, Decembrie înseamnã Iarnã.
O iarnã, desigur, de un fel special în seara aceasta, pentru cã azi, noi douã vom sporovãi într-un cerdac.
În seara aceasta, lumina declinã deci o strãlucire spulberatã, de un luciu tern, pentru cã albul cel mai nobil e puþin cãrunt, tãcut ºi adânc totodatã, în astã searã.
Cam ca ºi tine, înþelegi?

Bun.
Lumea e apoi cât o mare vãluitoare pictatã de pointiliºti.
Tot un punct ºi un punct…
De sus se vede lacul.
(Decembrie, îmi trebuie neapãrat ºi un lac. Pentru când o sã ni se facã poftã sã ne dãm ºi cu patinele pe gheaþã!).
De unde vãd eu lacul, decorul e pictat cu vopsele umede ºi ºters apoi, cu nehotãrâre, amestecat. Ca o acuarelã.
Stau în cerdac, înfofolitã în pulovãrul meu albastru cu modele roºii, peste care mi-am tras o pãturã albã de lânã ºi te aºtept.
Aºa sã simþi, cã sunete ºi imagini ajung pânã la tine, învãluite în trenþe lungi, ca þurþurii-agãþaþi colþunaºi din cipcã împletitã parcã de bunica mea, cu igliþa.
Încãlzesc mâinile de ceaºca fierbinte cu ceai, din care aromele amestecã rãsuflarea mea aburindã, cu un strop de vin.
Încã stau singurã, pentru ca tu rãtãceºti cu harta în buzunar, dar nu e foarte rãu, pentru cã eu beau ceai fierbinte ºi ronþãi gheaþa unui þurþure ºi între dinþi îmi pare chiar lipicios cumva, ca o caramelã strivitã.
Deci mie nu mi-e fricã de tine, cã m-ai putea certa.

ªi, ca sã mã descurc deocamdatã de una singurã, îmi cern toate imaginile unui Decembrie pe care îl port eu în suflet, începând cu poveºtile din copilãrie, unde, o Crãiasã a Zãpezii într-un palat cu o arcadã, adicã, ºtie învârti dumnezeieºte într-un ceaun fãina de aur, ca pe o mãmãligã, apoi Mãnuºa, povestea ruseascã înecatã în zãpadã cu totul, unde, lighioanele pãdurii îºi gãsesc odihna între cutele împletite ale unei mãnuºi rãtãcite de vreun vânãtor prea îndrãgostit, apoi poveºtile fraþilor Grimm, când iarna este anotimp imperial ºi nostalgic, cu o Împãrãtiþã ce ºtie toarce firul de paie ca sã-l prefacã aur în fuior ºi îl aºeazã semn de carte într-un caiet cu pagini aniversare, apoi Tolstoi cu pildele sale, bijuterii ca zahãrul acela legat pe aþã ºirag, pentru fetiþele cucuiete ºi în sfârºit Accidentul lui Sebastian, în care o iubire se leagã ºi alta se dezleagã lãsând în urmã pe zãpadã imprimate cuvinte magice, închise definitiv într-un munte, la poalele cãruia, de Crãciun, Biserica Neagrã îºi etaleazã gotic, concertele de orgã...
Aceasta eºti Decembrie, Lume invizibilã clãtinatã lin, graþie adâncã, tandrã ºi delicatã Iarnã, ca dintr-o amintire venitã parcã din gerul de dincolo de Lunã...

Se cuvine sã te privesc ºi sã scriu cu ce am rãmas eu din privirile tale, sunt acolo, în anotimpul ºi în casa ta, lucruri ce au nevoie sã fie dezmierdate, pentru ca undeva în neatinsul firii tale, între Semne ºi Lumini, se aflã o ninsoare ce-acoperã-n troiene puzderia de fluturi…
Dar tu ºtii fluiera ºi din degete… ªi dacã ºtii aºa, o sã gãseºti tu drumul… (Zâmbesc)
Zãpada îþi va fi atunci, îngãduinþa scânteietoare a stelei cernute peste tine…
Alb peste un alb, ºi umbre peste umbre, îndelung…

“La mulþi ani!” Maria Prochipiuc Decembrie



Decembrie - naºterea anilor de mãr copt

(Daniel Bratu - dedal66)


imagine de Dana ªtefan - Linea

Maria....
Toate cuvintele care încep cu Ma (inclusiv Mama) s-au nãscut dimineaþa. Ele sunt altfel decât noi toþi, au poalele mirosind a mãr ºi sâmburi de fotoni în amprentele coacerii. Au aromã de pâine caldã la coama ochilor ºi pagode rãsfrânte pe buze, printre fulgi mai mari decât aripile albatroºilor zâmbind printre valuri.

- Cine eºti? m-a întrebat. Lumineazã-þi faþa!
Verbul ei întorcea din drum verdele toamnelor, la schimbarea gãrzilor spre alb.
- Om bun, luminez viaþa, cã-i subþire ca ºi aþa! am cutezat, pãgân, sã râd ºi sã ridic glasul.
- Militare, þie îþi cam plac cercurile butoaielor ºi pãcãtuieºti cu sorbul carafei, în loc sã dai ghes pe la suplimentele literare. Hai sã te spovedim virtual, cã mi s-a spus, cam de-a valma, cã stai bine cu potenþialul creator de baliverne.

«Au trecut ani»... «au trecut ani»?
Parcã a fost ieri sau azi pe la cântatul de bine al ceasurilor ºapte. Avea în braþe ghem ars de cetini ºi iriºi de versuire curatã. Acum degetele ei sunt porþi înalte prin care s-au boltit amprente de zbor, pentru ceilalþi, pentru noi.
Când lupii ºi caii dorm, ea umblã prin grãdini cu un coº de flori, altoind câmpul, de unde nasc zâne ale ninsorilor de aur alb, ca ºi cum sufletul ei curat, fãurit din zãpezi cu termocentralã, s-ar clona infinit.

- Cine þi-a luminat poeziile atât de frumos? Pare a fi o recenzie de critic literar celebru! îmi spune o fostã profesoarã de românã.
- Nu, mamã, e Maria!
- Maria? Aaaa, da, ea e. Trebuia sã-mi dau seama...oricum, eu cred cã n-am greºit.

Maria ... cu mintea ei de fagure pulsând înalt, hermeneutic, pentru noi, cei agonici «într-o singurã viaþã»!

Pe uºã i se vãd mai mereu alte urme de frunþi, cu nouri toate, iar pragul ei are memoria mai încãrcatã decât podeþele spre Hanul Ancuþei. Înveleºte întruna, atât pe bogaþii de aproape, cât ºi pe sãracii din depãrtãri, cu plapuma duhului ºi oglinzilor de frumos ºi încurajare. Din când în când, drept rãsplatã, primeºte biciuiri de trãsnet prin fereastra larg deschisã sau i se trimite câte o mânã de foc sã o strângã de gurã. Atunci zâmbeºte, doar, ºi mâna cu gheare de vãpaie dispare, arsã în sine. Darul de a îmblânzi liniile frânte ale firilor îi lasã în vise, însã, ghimpi ºi lame de reflexie pe urme de zodie, unde pânã ºi îngerii sunt întrebaþi asupra ascunziºului de funie ºi sãpun pe sub claviculã de zbor.
Prin versurile ei, din când în când, se rostogolesc inimi crestate cu patimã lângã icoane de cristal ºi vulturi negri se hrãnesc din candele. Sunt umbre ºi ruperi de lumi de care nu ºtie nimeni, ea zâmbeºte mereu, dintre miile de daruri cãtre ceilalþi.

Ea, Maria...,
iar din toate cuvintele care încep cu «Ma» s-au nãscut anii de mãr copt:

Mãrul copt, pe care l-a muºcat zãpada,
Are glasul umed de topirea ei,
Râuri de luminã ard ºi fac rocada
Iernilor cu gustul fagurilor grei.
Arse-n carnea dulce-a fructului, secunde
Potopite-n suflet s-or cuprinde iar,
Rãscolind seminþe de har fin, pe unde
Oase de lupi negri vor lãsa,-n zadar,
Colþii pe la sãnii, cã din mãr doar coaja
Hamului pot, numai, s-o atingã. Rod
Istovit cu aur ºi fãcut colaj a
Pregãtit ninsoarea trecerii prin pod.
Iar în pod lumina cade-n fante fine
Unduite-n miezul lustruit ºi fãr`
Coamele de sãnii care urcã-n sine.

La mulþi ani!, Mãria,
tu, suflete-mãr.