poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1660 .



Ultimul pahar de vin
proză [ ]
fals tratat despre o iubire imposibila

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Cristian Melesteu ]

2005-11-04  |     | 



ULTIMUL PAHAR DE VIN
-fals tratat despre o iubire imposibila-


Totul începuse într-o zi când un om veni acasă de la serviciu puțin afumat, căci fusese ziua de naștere a șefului care îl cinstise cu un pahar mare de whisky, și se iubise cu nevastă-sa fără să se protejeze, iar un spermatozoid cu formula 22 A+1 GY, se alătura unui ovul cu formula 22 A+1 GX, dând naștere unui zigot cu premise prospective de tip masculin, cu formula cromozomială 44 AX+ GXY. Peste nouă luni, același om bătea la poarta preotului Litră, să-l ajute să găsească cel mai potrivit nume de sfânt fiului său în greutate de 3,200 kg, despre care toată lumea spunea că deja seamănă leit cu el. Peste câteva ore, petrecute într-o cârciumă de cartier, de pe pereții căreia un curios ar fi putut afla că Anton love Dora, iar Nuți are numărul de telefon 7654321 și cum arată în viziunea unui pictor naiv organul reproducerii masculine, omul nostru era mult mai beat decât cu nouă luni în urmă și supărat pe preotul Litră că băuse două sticle de vin pe socoteala lui și încă nu-i găsise un nume biblic demn de a fi purtat de cel care-i va duce numele și gloria mai departe în viață. Beția scoate la iveală cele mai urâte părți ale omului, dar câteodată și lucruri bune, sau chiar de excepție. Gestionarul Ilie, om în pragul pensionării, știuse să se ferească de primele și să învețe din cele din urmă, și pentru că cei doi erau clienți vechi și fideli, le vându soluția pe un rachiu mare de piersici: părintele va spune o rugăciune, să-i dea Dumnezeu inspirație și să-i îndrume mâna, iar apoi va deschide Cartea Sfântă, la întâmplare, și primul nume propriu de pe pagină va fi numele copilului…
Peste ani de zile, Nazaret, copilul cu nume născut într-o cârciumă, ajunse cu voia Domnului, fără mari probleme, în anul al III-lea de facultate. Ieșise într-o seară să se plimbe pe stradă și să fumeze (acasă maică-sa îi făcea scandal că-i afumă perdelele) și mergând așa, fără nici un scop, se trezi că de la o vreme se ține, ca un câine orfan, după o femeie agățată de brațul unui tip solid, tuns scurt, genul soldatului american. „Dacă observă ăsta că mă țin după ei și-mi dă un pumn în față, umblu cu ochelari de soare o lună…”, gândi, dar își asumă riscul și se ținu în continuare după ei. Femeia nu avea nimic deosebit privită din spate. Îi urmări linia piciorului destul de fină, dar strâmbă din nas văzând pantofii cu talpă exagerat de mare, meniți să-i ascundă cei cinci centimetri care i-ar fi trebuit să aibă picioare de fotomodel. Părul, de o nuanță imprecisă: castaniu, negru și roșcat, culori rămase de la vopsiri nefăcute de un profesionist, era prins neglijent într-o coadă de cal. Cuplul intră într-un bar. Îi urmă și se așeză la o masă de unde s-o poată vedea din față și s-o audă. Fața era prea lungă pentru gustul lui, bărbia pătrată, aproape bărbătească. Ochii, căprui, cu irizări de verde, erau singurul lucru cu adevărat frumos. O ascultă vorbind: gângurea banalități pe care le auzise de prea multe ori. O mai privi o dată: nu, nu era o femeie frumoasă, era o femeie care trăia poate doar prin ochii ei… Se ridică și plecă dezamăgit spre casă. „Hotărât lucru, trebuie să mai las cartea în pace și să mă duc pe la femei!”, își spuse, dar plecă tot spre casă, căci mai avea ceva de învățat…
Acasă, nu-i stătuse însă mintea deloc la învățat. De fapt, nu-i stătuse mintea la nimic. Se întinse în pat, uitându-se fix în tavan și gândindu-se la ceva, dar fără să-și dea seama exact la ce. Apoi, după câteva ore, se gândi că tavanul nu e nici măcar destul de alb ca să merite atâta timp atenția lui, așa că își mută privirea spre lustră. Rămase încremenit: pe bronzul lustrei, un bărbat și o femeie, din același material, făceau dragoste încet, metodic, fără nici o grabă, dar totuși plini de pasiune, de parcă ar fi fost conștienți că în lumea lor metalică timpul cu dinți de rugină mușcă mai rar din trupurile lor cu mușchi de bronz… „Visez, ce vis tâmpit, să-ți visezi lustra! Am să mă ciupesc, dacă visez, nu voi simți nimic!”. Urlă! Unghiile îi intraseră adânc în carne, învinețind-o, dar cei doi continuau să facă dragoste pe lustră, sfidând legile gravitației, și, înfierbântați, începuseră să geamă puternic… Aprinse lumina să poată vedea totul mai clar. Cei doi aveau o frumusețe dumnezeiască, pe care nu o mai întâlnise nici măcar în albumele cu reproduceri după tablouri ale pictorilor celebri și nici în mult mai numeroasele reviste “Playboy” care-i trecuseră prin mână și care înfățișau cele mai frumoase femei ale lumii în toată splendoarea lor. Cei doi se mișcau amețitor, se apropiau de descătușarea finală, care produse o orgie de fluctuații de lumină și scântei celor patru becuri ale lustrei, iar în final un scurtcircuit în toată rețeaua electrică a casei. „Am înnebunit! Învăț prea mult, trebuie să mă mai odihnesc…”. Luă un diazepam, dar nu reuși să adoarmă. În curând, noaptea veni cu o precizie pe care de multe ori se chinuise s-o înțeleagă. La lumina lumânării, căci se simțea extrem de confuz și obosit pentru a se duce să repare pana de curent, mâncă în silă, mai mult ca să scape de gura maică-sii, apoi se întinse în pat și închise ochii încercând să-și aducă aminte imaginea femeii după care se ținuse ca un nebun, ca să își dea seama ce îl făcuse totuși să se comporte așa. Văzu costumul acela crem cu care era îmbrăcată, pantofii cu talpa exagerat de mare, părul prins neglijent într-o coadă de cal, și visă, visă, până când reuși să-și aducă aminte de ochii aceia mari, verzi, fascinanți, care ar fi putut, dacă pe Pământ ar fi existat vietăți numite ochi, să trăiască singuri. Da, acum știa: ochii ei erau niște magneți, iar el era o simplă pilitură de fier, care nu se poate împotrivi legilor fizicii. Fără să-și dea seama, începuse să se mângâie pe piept, iar apoi, când mâna îi coborî, realiză ce face și se opri brusc, rușinat. „Doamne, am înnebunit, parcă aș avea 14 ani…”. Fumă fără tragere de inimă o țigară, apoi se urcă iar în pat, diazepamul luat mai devreme își făcu, în sfârșit, efectul și adormi, un somn greu, agitat, în care visa cum un om, cu numele Nazaret, se zbătea să nu se înece într-un ocean de ochi verzi, agățându-se de părul unei femei, prins neglijent într-o coamă de cal, ale cărei fire se rupeau, sub greutatea lui, unul câte unul. Dimineața se trezi transpirat, bolnav. Se duse la baie, dădu drumul la apă, dar când atinse cu mâinile jetul fierbinte, urlă: avea palmele pline de zgârieturi și de sânge…
A doua zi, la îndemnurile susținute ale mamei, făcu puțin sport ca să iasă din pasa proastă în care intrase: bătu fără nici un pic de milă toate covoarele din casă, se duse la izvor și cără 15 găleți de 10 litri de apă - „…ai văzut și tu mamă ce scumpă e apa de când ne-am băgat apometre…” - duse gunoiul, apoi se îndreptă spre cameră să se odihnească. Se opri însă la ușă: dinăuntru se auzeau gemete și șoapte pline de pasiune! „Iar a venit vără-meu cu prietena, fără să-mi spună…”, gândi și se duse în sufragerie să citească o jumătate de oră o carte. Când reveni, însă, dinăuntru se auzea același lucru. „Nesătul e ăsta, cât vrea să-l mai las?!”, și realiză că a venit timpul să vorbească cu mătușă-sa și să-i explice că vără-său a ajuns la o vârstă când trebuie să-l lase ceva mai mult singur acasă. Bătu încet la ușă, dar nu primi nici un răspuns. Așteptă câteva minute, cât să poată cei doi să se îmbrace, mai bătu o dată, de data asta ceva mai tare, și, deși gemetele nu încetară, intră încet, luându-și aerul că nu a auzit nimic, că nici nu bănuie că ar fi cineva înăuntru. Rămase interzis, camera era goală! Televizorul și videoul erau închise, nu le uitase deschise cu vreo casetă deocheată înăuntru… Pereții erau subțiri, poate zgomotele veneau de la vecina de sus, încă atrăgătoare și care obișnuia să facă gimnastică cu băieți tinerei. Ridică ochii și văzu stupefiat că bărbatul și femeia din lustră își reluaseră ritualul, dezlănțuiți. Rămase așa privindu-i, până când îl trezi la realitate vocea mamei: „Nazaret, e ora 4. Peste o jumătate de oră începe „Maria Carmencita Belen”, du-te și repară lumina, să pot să mă uit la serial!”. Se duse, știa ce mult înseamnă telenovela acesta pentru mama lui, care își lua întotdeauna ceapă să curețe în timpul serialului, ca să poată ascunde lacrimile ce-i apăreau în colțul ochilor de fiecare dată când Jose Armado îi declara Mariei Belen că o iubește, iar ca să nu-l piardă atunci când era la serviciu, strânsese câteva luni din banii de piață și cumpărase un mic televizor alb-negru de la un second-hand de electronice, căruia îi improvizase o antenă dintr-o furculiță. Se duse, deși, de când apăruse telenovela asta mâncarea avea prea multă ceapă pentru gustul lui și-l cam durea stomacul după fiecare masă…
Se înarmă cu o șurubelniță, cu răbdare și ceva tutun și începu să schimbe fără grabă siguranța din panoul electric aflat pe scara blocului, de parcă ar fi fost un chirurg în timpul unei operații pe cord deschis. În timp ce trebăluia, vecina de la unu ieși îmbrăcată într-un halat de baie, scurt, încheiat neglijent, ce lăsa să i se vadă linia fină a piciorului. „Mă armăsarule, ce-ai pățit de două zile, ți-ai pus în cap să nu mă mai lași să dorm nici ziua, nici noaptea?”. Bălmăji ceva, ca o scuză. „Hai, nu te mai scuza atât, ești tânăr, dacă nu acum când, atunci când nu mai poți decât cu viagra?”, și-l mângâie ușor, cu mână expertă sub bărbie. „Ce vină ai tu că sunt pereții subțiri? Treci pe la mine să bei o cafea după ce termini! Las ușa deschisă…”, și-l atinse ca din greșeală în zona genitală, după care plecă, cu mers unduitor, lăsând în urma ei o adiere de parfum scump…
Într-un târziu strânse hotărât siguranța și, o dată cu lumina, țâșni în mintea lui și cel mai mare și poate singurul adevăr pe care îl înțelese în viața lui: „dragostea este peste tot, este lângă tine, puternică precum fierul și, o dată și-o dată, chiar din întâmplare trebuie s-o vezi, când te aștepți mai puțin, atunci o vei găsi!”. Era mulțumit, „Ceea ce am gândit e ca o maximă, s-o dau la un ziar, poate o publică…”, își spuse, dar era obosit după munca depusă și își aminti de cafeaua care îl aștepta la vecina și de ușa deschisă, așa că făcu câțiva pași, apăsă pe clanță și intră. Cafeaua nu mai era fierbinte, dar vecina parcă stătuse pe jăratic așteptându-l. Îl lăsă să tragă câteva fumuri din țigară și să soarbă două guri de cafea, apoi se ridică și, cu un gest lipsit de cea mai mică pudoare, își dădu jos halatul, rămânând goală, în toată splendoarea ei de femeie pârguită. El se pierdu, era obișnuit să negocieze cu fetele cu care fusese - nici chiar cele câteva prostituate de lângă benzinărie, cu care se iubise pe bancheta din spate a mașinii unui prieten, nu fuseseră așa de directe. Se pierdu și se repezi să-i sărute picioarele, singurul lucru care rămăsese acoperit de papucii în formă de iepurași. Apoi, foarte repede, își căpătă siguranța de sine și începu să repete precis, periodic, mișcările bărbatului de pe lustră…
Timpul trecea greu, începuse să piardă ore întregi mergând năuc pe străzi, încercând să acopere toate zonele orașului și la intervale orare cât mai diferite, dar nu reuși să o mai vadă pe femeia aceea care-i răpise visele. Doar într-o zi, atunci când iarna îi fugise din suflet și începuse să alerge besmetică pe străzi, când nici nu se gândea, o văzu făcând câțiva pași și apoi urcându-se într-un taxi ce demară în trombă. Alergă ca un nebun după mașină câteva sute de metri, apoi se opri deznădăjduit, ghinionul îl urmărea fără încetare: prinse culoarea roșie a semaforului și trebui să se oprească uitându-se după taxiul ce se pierdea în coloana de mașini…
Inventase multe metode de păcălit timpul: învățatul, din ce in ce mai asiduu, cititul (orice carte care îi pica în mână) ascultatul oricui avea chef să vorbească, studiul limbilor moarte: latina, greaca veche, meditația, mersul din ce în ce mai des la vecina de deasupra… Toate degeaba. Femeia pe care el o urmărise cândva îl urmărea acum peste tot, cu o tenacitate pe care niciodată nu o bănuise la o femeie. Noaptea se lupta cu regularitate cu oceanul acela de ochi verzi, dar lupta era mult mai ușoară acum, își construise o barcă, câteodată vântul sufla cu blândețe, altă dată avea la îndemână vâsle…
Cuplul de pe lustră dispăruse de când reparase pana de curent, dar, de parcă totul fusese un semn, în viața lui începură să apără de atunci femei care-l căutau, îl doreau, ghicind parcă cu un al șaptelea simț golul din inima lui și încercând să-l umple. El, însă, căuta la femeile pe care le întâlnea părți componente ale ei, începuse să umble cu orice femeie care în mintea lui avea ceva din ea. Viața lui devenise un joc de puzzle în care încerca să reconstituie din fragmente imaginea ei…
Natura stabilește fără îndoială în tot ce face elemente compensatoare: Nazaret își pierdu visele, își pierdu ceva din bucuria pe care un bărbat o simte în preajma unei femei, își pierdu poate chiar gustul de a trăi, dar câștigă pe plan profesional: în scurt timp deveni cel mai bun student al facultății, termină cu nota zece examenul de licență și obținu o bursă de doi ani în Franța.
Depărtarea fizică de țară și de femeia pe care o iubea chiar dacă nici măcar nu-i știa numele, nu reuși să-i aline deloc durerea aceea inexplicabilă din inimă, nu reuși să-i coloreze deloc visele pline de culoarea aceea căprui-verzuie, absurd de predominantă. Parisul, cu toate frumusețile lui, nu-i aduse nici o satisfacție. Era, fără îndoială, un iubitor de frumos, dar începuse parcă să simtă ură, invidie față de tot ce avea frumusețe și valoare și nu era legat sub o formă sau alta de el…
Se schimbase, se schimbase mult, dacă ar fi trecut pe stradă pe lângă un prieten, acesta poate nu l-ar fi recunoscut. În țară fusese un tânăr bine îmbrăcat, curat, extrem de îngrijit. Uneori chiar îl apuca râsul când își amintea de orele petrecute în fața oglinzii pentru a-și aranja părul… Acum se îmbrăca în haine largi, comode, își lăsase părul să crească, nu se mai bărbierise, ba, chiar, urmând moda colegilor de facultate, își înfipsese doi cercei în urechea stângă… Colegul lui de cameră, Kanel, un negru din Africa de Sud, îi deveni în scurt timp cel mai bun prieten. Îi legau firile lor asemănătoare și mai ales suferința: Kanel își lăsase acasă toate sentimentele și venise în Franța, împotriva voinței lui, ca să-și aprofundeze cunoștințele economice, pentru a prelua firma tatălui său. Kanel, familiarizat cu Franța, unde se afla de doi ani, îl iniție în viața de noapte a Parisului, singura care putea să-l facă să mai uite de dorul de casă: cabarete, restaurante și mai ales bordeluri. Căută și trăi dragostea carnală cu o frenezie și cu o tenacitate pe care nu și-o putea bănui. Dictonul „Carpe diem” îi deveni deviză în viață, trăi fiecare clipă de parcă ar fi fost ultima.
…Era o seară caldă de aprilie. Împlinea 25 de ani. Și el și Kanel strânseseră bani toată săptămâna, ca să facă din noaptea aia una de neuitat. Fiind o seară specială, hotărî să se tundă, își rase barba și se îmbrăcă cu unul din costumele cu care se prezenta la examene. Kanel, hotărât să-i facă o surpriză, umblase toată săptămâna să descopere un local nou. Îl găsise, într-una din suburbiile Parisului, un local cu specific românesc, unde o orchestră cânta cu țambal, vioară și acordeon, niște melodii pe care le auzise cântate și de Nazaret în timp ce se bărbierea, sau în rarele momente în care era bine dispus.
Localul era o copie perfectă a „bombelor” din țară în care se bea vin ieftin și acru, dar îndulcit de arcușul violonistului negricios și de mișcările din coapse ale dansatoarei un pic cam trecute…
„La dracu’, parcă aș fi acasă aici!”, nu putu să nu se mire Nazaret cum de se putuse face o grefă atât de balcanică în inima organismului francez.
Patronul îi auzi înjurătura neaoșă românească și se bucură că găsește un conațional. Le oferi o masă centrală, de unde se vedea bine ringul de dans, și le aduse o sticlă de vin: „Din ăla bun!”, le șopti făcându-le cu ochiul. Vorbiră mult despre țară, despre echipa națională de fotbal, despre neamuri și despre lucruri lăsate acasă. Sticlele de vin se scurgeau ca și amintirile una câte una, și în curând toți intrară în acea stare de toropeală plăcută… Taraful se îmbogăți în curând cu un nou solist: Nazaret. Obosi însă repede să tot culeagă monezile cu care publicul arunca în el. „Le place la nebunie cum cânt, păcat că francezii au obiceiul acesta stupid de a arunca cu monede, dacă aș fi fost în țară, mi s-ar fi lipit bacnote pe frunte și aș fi făcut ceva bani…”, gândi auzind în buzunar zornăitul plăcut al monezilor strânse după scenă, și îl cuprinse o melancolie ciudată, așa că se întoarse la masă și bău, bău mult, să uite de toți și de toate, bău atât de mult încât Kanel i se păru alb. Ora 12 se apropia pe furiș… În timp ce-și goleau cupele de șampanie, pe ring apăru dansatoarea cea mai nouă a localului. „Special pentru dumneavoastră, pentru prima seară la noi, exotica Yvonne!”, anunță D.J.-ul localului. Nazaret se frecă la ochi nevenindu-i să creadă: pe ring se dezbrăca încet, provocator, femeia pe care o iubea, numai că era neagră… Se uită la Kanel, și el era negru. „Nu sunt foarte beat.”, se gândi, „Ceea ce văd este real…”. Kanel se comporta ca un nebun: fluiera, bătea zgomotos din palme, îi dădea coate și golea pahar după pahar. „Cred că m-am îndrăgostit, fratele meu alb!”, îi șopti într-un târziu. „Eu o iubesc de mult pe femeia asta!”, îi răspunse, dar Kanel râse luând totul ca pe o glumă. Brusc, se trezi. Văzu că nu numai Kanel, ci toți bărbații o priveau pofticioși, toți o doreau în patul lor. Începu să-i urască pe toți, o ură pe care o simțise la venirea lui, față de toate lucrurile frumoase cu care Franța îl întâpinase… Își roti plin de invidie privirea prin local și atunci i se întâmplă un lucru incredibil: privirile lor se întâlniră și atunci avu loc o explozie ciudată, care îi făcu să rămână doar ei doi și muzica aceea suavă și provocatoare… Se trezi din transa aia ciudată când Yvonne se așeză la masa lor și-l pupă pe obraz, spunându-i într-o românească stâlcită „La mulți ani!”. Dintr-un colț, patronul îi făcea cu ochiul și-i arăta prin mișcări clare ale mâinilor ce să facă cu fata. Nu avea nevoie de indicații, îi șopti fetei câteva vorbe dulci, apoi îl rugă pe Kanel să vină mai târziu acasă…
O dorea mult, dar nu se grăbi. Era excitat, se simțea deasupra tuturor, doar îl alesese pe el dintre toți bărbații din sală, fără îndoială îl plăcea, nu venise pentru bani, în bar erau mulți, dacă nu toți, mai bogați decât el. Niciodată nu-și închipuise că poate fi atât de tandru cu o femeie, și mai ales cu o curvă. Fusese, fără îndoială, partida secolului, în sfârșit simțise și plăcere sufletească, nu numai trupească din partea unei femei și, oricât avea să plătească, nu i-ar fi părut rău. Ba chiar simți nevoia să fie generos, îi întinse fetei portofelul și-i spuse să ia cât vrea. „Îmi placi, puiule, cu tine nu o s-o fac niciodată pentru bani!”. Se ținu de promisiune, nu îi luă de atunci nici un ban, ba începu chiar să îi aducă un parfum, un pulover, o cravată…
Deși se gândea ce ar zice părinții știind că trăiește cu o negresă și în plus cu o curvă, Nazaret nu se putea opri să n-o iubească. Mai rău era faptul că prietenul lui nu glumise atunci în local când îi spusese că se îndrăgostise de Yvonne. Se schimbase mult Kanel, nu mai suporta nici o glumă, nu mai găsea satisfacție în nimic. Începuse să bea din ce în ce mai mult și Nazaret începuse să-l suspecteze chiar că se droghează, căci găsise în baie o seringă folosită, pentru prezența căreia Kanel nu-i oferise nici o explicație logică. Þinea la viața lui Kanel la fel de mult ca la viața lui și, fără să-și dea seama de unde, avea certitudinea că dacă nu va face ceva, îl va pierde.
În noaptea aceea, i se întâmplă un lucru ciudat: visă iar că înoată în oceanul acela de ochi verzui. Nu mai înotase de mult și se întrebă cu frică în suflet dacă va putea să treacă noaptea fără să se înece… Obosise, mușchii nu-l mai ascultau, începuse să înghită din ce în ce mai mult din apa aia verzuie și cu gust de alge… Se întoarse cu o forțare supraomenească și începu să facă pluta pe spate. Nu mai avea forță, se gândi că va petrece o viață pe fundul oceanului care se pregătea să-l înghită. Se consola doar cu gândul că poate există în oceanul acela ciudat o scoică imensă care să-l înghită, să-l digere, iar apoi să-l scuipe sub forma unei perle ce ar putea ajunge prin forța destinului la mâna femeii iubite… Brusc însă inima începu să-i tresalte de bucurie și speranță: pe cer pluteau lin niște păsări. „Pământul trebuie să fie aproape!”, se gândi și începu să înoate cu și mai multă vigoare. Nu se înșelase, în scurt timp ajunse pe o insulă ce-l impresionă de la primă vedere: peste tot se vedeau clădirile impozante ale celor mai importante Bănci din lume. „Slavă Þie, Doamne! Am murit și-am ajuns în Paradisul Fiscal, mi-ai îndeplinit cel mai mare vis al meu de economist!”, și vru să îngenuncheze, dar abia atunci observă că în jurul lui plaja se umpluse de oameni care se prosternau și-i ridicau osanale: „Mulțumim zeilor că exiști, o, tu, Nazaret, cel mai puternic bărbat, cel mai bun rege dintre câți au fost vreodată pe pământ!”. Se privi în treacăt într-un ochi de apă: imaginea confirma spusele oamenilor. „Dacă au dreptate, au dreptate! N-am ce să fac!”, oftă și-și acceptă cu naturalețe rolul extrem de obositor de a fi mai presus decât toți oamenii. „Mama trebuie să fie o zeiță…”, găsi un răspuns pentru frumusețea aceea inexplicabilă pentru o ființă omenească, ce răzbătea din ciobul de apă în care se privea. Porunci șoferului unei limuzine somptuase să-l ducă mai repede la Palat și, după ce hrăni câinii care-i urlau de foame în stomac, adormi: înotase prea mult în ziua aceea și organismul, cu toate originile sale zeiești, își cerea totuși drepturile.
Cetatea înflori și mai mult sub mâna lui Nazaret. Mintea lui de economist, formată în condițiile unei economii de piață în tranziție, îl ajută să găsească toate pârghiile de eludare a legilor internaționale, astfel că în scurt timp cerură cetățenie în Cetate mulți din cei mai bogați oameni ai lumii… Cu toate acestea deveni repede, datorită puterii absolute pe care o deținea, o fire despotică. Cetățenii începuseră să plece în voiajuri foarte dese în țările vecine, ca să poată vorbi pe la colțuri despre nemulțumirile lor… (Conform edictului nr. 123 al Cetății, semnat de Marele Rege Nazaret, toate construcțiile din Cetate trebuiau făcute în formă rotundă.)
Locuitorii Cetății, năpăstuiți de asuprirea despotică a lui Nazaret, au socotit, după ce se sfătuiră cu Zeii, că pentru îmblânzirea firii Regelui nu există decât un leac: prietenia, căci doar ea poate îndulci relațiile dintre oameni. Creară atunci Zeii, din lut, un om după chipul și înfățișarea lui Nazaret. Însă nici zeii nu-s perfecți: Kanel, omul creat de ei, se născu negru, solid, vânjos, scund, îndesat, plin de păr, dar, privit din profil, de pe la 20 de metri depărtare, semăna cu Nazaret. Îl trimiseră Zeii pe Kanel în codru, să doarmă cu fiarele, să mănânce cu ele, să prindă agerimea, forța și viclenia lor… Dar datorită faptului că lua apărarea fraților lui din pădure în fața vânătorilor, Kanel deveni curând un dușman al oamenilor și oamenii deveniră dușmanii lui…
În scurt timp de la preluarea aceea a frâielor Cetății, apărură nori negri pe cerul guvernării Nazaret. Potenții oameni de afaceri din toate țările lumii, care aduceau venituri extrem de importante hotelurilor și întregului circuit turistic al Cetății, o sursă de importanță majoră pentru veniturile bugetului de stat, invitați de Nazaret la partide de vânătoare în vastele păduri ale țării, populate de toate speciile de animale, începură să prezinte proteste oficiale: în timpul minunatelor de altfel până atunci partide de vânătoare, apărea un om negru, solid, scund, plin de păr și extrem de agil astfel încât oricât trăseseră cu puștile în el, nu reușiseră să-l nimerească, care le fura vintilele de la roțile jeep-urilor, le zgâria portierele mașinilor cu cheia și le desena obscenități pe capota mașinilor. Nazaret cercetă problema pe toate părțile ei. Trimise în păduri o trupă de comando ce-și dovedise eficacitatea în cele mai grele acțiuni, dar cu toată tehnica de urmărire computerizată, ultima noutate în domeniu, cu toată experiența membrilor echipei, omul negru le scăpa de fiecare dată. Atunci își aduse aminte de toate experiențele lui și de unul dintre adevărurile fundamentale ale omenirii: femeia este arma cea mai puternică în lupta cu un bărbat. Așa că trimise cea mai cunoscută curtezană din Cetate să-l cucerească și să-l îmblânzească pe fiorosul Kanel. Femeia își folosi cu succes toate armele cu care o înzestrase natura: șase zile și șapte nopți zăcu Kanel prins fără șanse de scăpare în plasa pe care i-o întinse. Când reuși să rupă lanțul acela fin și vru să se întoarcă la fiarele din pădure, era prea târziu: ciutele fugeau speriate din calea lui, codrul lui mult iubit era frate acum doar cu românul… Simți însă cum i se ia un văl de pe ochi, o senzație ciudată, de parcă atunci vedea pentru prima dată, se simți inteligent. Acceptă invitația fetei de a merge în Cetate, într-un hotel, să continue ceea ce începuseră în pădure…
Vânătorile începuseră să aibă din nou căutare în Cetate de când fiara neagră dispăruse din pădure. Nazaret se mai liniștise privind raporturile primite de la Ministerul Turismului, care indicau o creștere a numărului de turiști și implicit a veniturilor, toate mergeau bine, când brusc, în timp ce mergea până la un magazin din apropierea Palatului ca să-și cumpere țigări, îi apăru în față un tip negru, scund, îndesat, puternic, extrem de păros, care-i urlă în față:
- O, stăpân al Cetății, tu care n-ai frică decât de zei, te provoc la luptă! Cel ce va învinge să stăpânească în pace Cetatea!
„Mamă ce braț de țăran muncit la sapă are ăsta, dacă îmi dă un pumn mă hrănesc o lună prin perfuzii…”, își măsură Nazaret adversarul. Pretextă că are o întâlnire urgentă cu niște reprezentanți ai unui important organism financiar internațional, fixă data întâlnirii peste trei luni, apoi, profitând de faptul că scotea 5,8 secunde pe 50 de metri, dispăru ca o săgeată.
Cele trei luni se scurgeau extrem de repede. Nazaret, chiar dacă era conștient de faptul că neglija treburile Cetății, își dedica tot timpul pregătirii confruntării cu puternicul Kanel. Avea un program de pregătire riguros, extrem de bine pus la punct de antrenori de elită în fiecare domeniu: trezirea la ora 8, mic dejun foarte bogat în proteine, exerciții la sala de forță în cadrul cărora lucra pentru toate grupele de mușchi, două ore zilnice de înot, pentru dezvoltarea armonioasă și tonifierea întregului organism, lecții de box, judo, karate, ful-contact, iar de la 21 la 22 meditație, „stingerea” fiind la ora 23. Se apropia ultima sută de metri. Nazaret alerga zilnic 15 kilometri, putea să lupte, fără să capete o zgârietură, cu zece adversari deodată. Se simțea bine și fizic și psihic.
Iată că momentul zero sosi! Se construise special pentru confruntarea giganților o sală cu pereții transparenți, astfel încât publicul să vadă lupta pe viu, cele mai importante televiziuni își trimiseseră cei mai buni reporteri pentru a putea transmite în direct în toată lumea imagini de la „Confruntarea mileniului”.
Nazaret luă cu mâna transpirată de emoție zarurile ce aveau să decidă prima regulă a luptei.
- Marea dă și dubla mută! spuse aruncând lung zarurile. Șase-șase…
„Doamne, tot așa, și-l fac franjuri!”, se gândi el cu bucurie. Dumnezeu îl ascultă, fără îndoială, căci o ținu într-o serie de zaruri impresionabilă:
- Șase-patru, poartă-n casă! Trei-trei, două aici și cu ăstea două te dau afară! Gherlă! Nu fi supărat, n-ai noroc la table ai la femei! își lovea Nazaret fără cruțare adversarul.
Kanel se încovriga năucit sub loviturile necruțătoare ale lui Nazaret. Încercă toate sistemele de joc pe care le studiase din „Ghidul jucătorului de table”, „Să învățăm table fără profesor”, precum și din traducerea din germană a tratatului „Teoria șanselor în jocul de table” și „Spargerea barierelor tradiționale ale jocului de table”, ultima carte citită în original la Biblioteca Academiei din Moscova. Totul era zadarnic. Nazaret avea un sistem propriu care depășea limita imaginației. Muta pulurile cu atâta exactitate, încât Kanel se întrebă la un moment dat dacă adversarul său ghicește ce zaruri vor urma…
Lupta se apropia de sfârșit. Se juca în sistemul trei partide câștigate din maxim cinci jocuri. Nazaret avea 2-0 la partide și un marț la partida aceea, și parcă n-ar fi fost de ajuns, mai avea doar patru puluri de scos și urma să dea cu zarul. „Șase-șase!”, anunță victorios, sfârșind partida simetric, așa cum o începuse, de parcă ar fi fost un roman de Rebreanu. Strânse mâna adversarului, îi promise că vor rămâne prieteni, că va încerca să-l învețe câteva din subtilitățile jocului, apoi se îndreptă zâmbitor spre presă pentru declarații, având grijă să lanseze un mesaj către toți turiștii din lume, să vină în Cetate, locul unde, iată, se poate întâmpla orice…
Prietenia cu Kanel era, fără îndoială, lucrul cel mai frumos care i se întâmplase lui Nazaret până atunci. Se completau excelent la vrăjit femei, la făcut bâză și mișto, astfel că nimeni nu le putea sta în față, aveau gusturi comune, plăceri comune… Câștigară Campionatul Mondial de șeptică pe perechi, doborâră recordul olimpic la flipper, negociară și dezamorsară conflictul istoric dintre popice și bila care le lovea fără motiv, dintre tacul de biliard care intrase în grevă și bila albă masochistă care începuse să sufere că nu mai era lovită, săvârșiră împreună multe alte fapte de vitejie care-i umplură de glorie și-i făcură să intre în istorie.
Toate erau bune. Nicicând viața a doi oameni nu fusese mai frumoasă. Dar orice minune ține trei zile… Zeii socotiră că fuseseră de prea multe ori înfruntați, învinși și umiliți de cei doi eroi, care trebuiau pedepsiți. Singura armă care nu putea fi parată de cei doi titani era boala. Sfatul Zeilor decise cine va fi lovit și, brusc, Kanel se îmbolnăvi. Frigurile-l cuprinseră, durerea nu-l părăsea nici o clipă, parcă ar fi fost cea mai fidelă iubită… Într-o noapte avu un vis negru: se prefăcuse-n porumbel și un grifon îl purtase-n gheare până la sălașul Zeului beznelor fără sfârșit…
Nazaret se trezi brusc, speriat. Kanel dormea agitat în patul alăturat. Îl privi cu duioșie: slăbise, se trăsese la față, mușchii nu se mai umflau ca niște șerpi pe sub tricoul mulat… Atunci realiză că nu are coleg de cameră pe Kanel, un tânăr din Africa de Sud venit în Franța la cursuri, ci pe prietenul lui din Cetate, cu care ucisese împreună lei, căruia Zeii i-au dat șansa să iasă din Împărăția Umbrelor, pentru a scrie din nou, alături de Nazaret, ca atunci în vechime, pagini de istorie… Înțelese că dacă nu va face ceva în privința Yvonnei, Kanel va muri din cauza exceselor pe care începuse să le facă încercând să găsească un panaceu care să-i aline suferința din inimă…
Analiză problema pe toate laturile sale, căută soluții, dar nu găsi alte răspunsuri în afara celui evident: trebuia, dacă vroia ca prietenul lui să rămână om, să trăiască, să o împartă pe Yvonne cu el. Știa, fără îndoială, că Yvonne își câștigă existența făcând striptis și culcându-se cu alți bărbați, dar când venea acasă, era numai a lui. Era un tip extrem de gelos, era gelos și pe soarele care-i mângâia cu razele lui pielea femeii iubite…
Kanel tocmai deschisese ochii și-i arunca o privire bovină, care se chinuia să înțeleagă realitatea înconjurătoare, apoi plecase până la baie și se întorsese având o privire fixă, pierdută, un rânjet tâmpit agățat de colțul gurii și o moliciune de marionetă a mișcărilor. Se întinse în pat și se afundă într-un somn cu ochii deschiși. „E clar, iar s-a drogat!”, se convinse Nazaret. Căuta argumente cât mai multe în sprijinul deciziei nebunești pe care o luase, când simți o sărutare pe ceafă care-l făcu să se înfioare: Yvonne intrase pe furiș, ca o pisică. O privi. Era frumoasă, poate cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Nu, nu putea s-o împartă cu nimeni. Își putea împărți mâncarea, banii, casa, totul, dar nu o putea împărți pe Yvonne cu nimeni…
Din patul alăturat, Kanel gemea încet, ca un schelălăit de pui de cățel rămas fără mamă. Dacă s-ar fi inventat un microscop prin care să se vadă sentimentele, privitorii ar fi asistat probabil la una din cele mai puternice lupte care s-a dat în inima unui om: egoismul lovea necruțător o dragoste de frate, invidia lua pumni de la un vag sentiment de altruism, ura era trasă de păr de mai multe sentimente pozitive, nu foarte clar definite… Atunci, luă o hotărâre despre care, dacă i-ar fi spus cineva vreodată că o va lua, ar fi răspuns că vorbește cu un nebun: o va împărți pe Yvonne cu Kanel!
Yvonne acceptă propunerea lui Nazaret cu mai multă ușurință și seninătate decât s-ar fi așteptat. Inima lui Nazaret acceptă situația cu mai multă ușurință decât ar fi crezut - fără îndoială, acea luptă ce se dusese în sufletul său fusese Waterloo-ul sentimentelor sale negative.
Viața lor nu se schimbă foarte mult. Totul se întâmpla firesc, normal, de parcă așa ar fi fost dintotdeauna. Kanel se îndreptase, devenise iar bărbatul puternic și plin de viață care fusese înainte. Zilele și nopțile se scurgeau blânde, line și parfumate de mirosul teilor înfloriți.
Liniștea căminului fu însă spartă într-o noapte de țârâitul enervant al telefonului: tatăl lui Kanel era foarte bolnav și fiul era chemat acasă să fie aproape de tatăl său în ultimele sale clipe. Kanel plecă cu sufletul plin de durere, dar inima lui mare ca o roată de cașcaval nu-l lăsă să nu le facă o surpriză: găsiră pe masă bilete pentru un sejur de două săptămâni într-o localitate de munte, departe de lingura aceea de ulei încins care-i picase din tigaie bucătarului Raiului în timp ce făcea clătite. Trăiră la munte, departe de toți și de toate, clipe de vis. Nazaret își recăpătă dragostea față de lucruri frumoase, Yvonne departe de viața obositoare de noapte, înflori.
Parisul le aduse din nou viața aglomerată, tumultuoasă și mai ales, după două luni de absență, pe Kanel, cu ochii înlăcrimați tot timpul și cu o privire pierdută, ce poate căuta, undeva în Africa, să mai vadă un om pe care-l iubise. Yvonne nu se simțea bine deloc de la o vreme, avea dureri de cap, grețuri, vărsături: nu mai era nici o îndoială, era gravidă, iar tatăl copilului era Nazaret.
Timpul se scurgea repede, ca șuvoiul unui râu către fluviul cu care avea să se contopească. Nazaret și Kanel erau într-o veșnică alergare pentru împlinirea poftelor tot mai dese ale Yvonnei.
„Pepenașul nostru”, așa cum o alintau cei doi pe Yvonne, născu un băiat gras și frumos. Nazaret și Kanel plecară să sărbătorească evenimentul în vechea bodegă românească în care o cunoscuseră pe Yvonne.
- Copilul trebuie să aibă un tată, care în ochii lumii să arate ca el, iar acela nu pot fi decât eu! puse Kanel frontal problema, după câteva sticle de vin. Peste puțin timp vom pleca fiecare în țara lui, iar la tine acasă o negresă și un copil mulatru, mai ales alături de un alb, vor fi întotdeauna priviți ca niște ciudățenii, nu vor fi niciodată acceptați așa cum sunt, niște oameni ca toți oamenii.
- Ai fost fratele meu, ai fost poate mai mult decât atât, ai fost o altă față a mea, dar nu-ți pot da ție copilul meu să-l crești. Mă voi căsători cu Yvonne, fie că-ți convine sau nu acest lucru!
- Ochelarii ăia ai tăi te împiedică să vezi lumea așa cum este! O să faci să sufere o viață pe fiul tău și pe femeia pe care o iubim pentru un orgoliu absurd. Gândește-te, dacă nu e un efort prea mare pentru tine, și dă-mi un telefon. Mă găsești la hotelul “Sanville”. Vă las să trăiți și voi fericiți cât timp mai aveți de stat în Franța! După aceea viața voastră va fi un coșmar…
Îl sună, dar nu ca să-i spună că s-a răzgândit, ci ca să-i comunice data și locul când va avea loc nunta și să-i ceară pe un ton ritos să-i înapoieze cheia de la cameră dacă nu mai are nimic de împărțit cu ei.
Nunta era una simplă. Invitaseră câțiva colegi de studii ai lui Nazaret, câteva prietene ale Yvonnei. Nașul era patronul restaurantului românesc în care se cunoscuseră și unde Yvonne dansa. Îl așteptară mult pe Kanel să vină. Nici unul nu uitase clipele frumoase petrecute împreună. Nazaret își călcase pe inimă și hotărâse să pună copilului numele Kanel, sperând ca prin asta să-l facă să revină la sentimente mai bune. Recunoștea în adâncul inimii sale justețea tuturor celor spuse de Kanel. Yvonne avea o meserie pe care evident nu o putea practica în țară, nu din postura de nevastă a lui. Micul Kanel va fi întotdeauna privit ca o mică maimuțică, va avea mereu de îndurat glume proaste și va fi silit fără nici o vină să facă față unor situații penibile, cel puțin cât timp va fi un copil. Chiar lui i se vor închide multe uși și va fi privit ca un excentric în orășelul său de provincie. Kanel le-ar fi putut oferi Yvonnei și copilului o stabilitate materială și un mediu normal. Acum însă era prea târziu… Preotul intona câteva versete din „Cântarea cântărilor”, cu lumânările aprinse nașul și nașa își luaseră rolul în serios, Yvonne zâmbea fericită, acum era evident prea târziu… Brusc, pe față îi înflori un zâmbet: îl va convinge pe Kanel să se mute în România, vor deschide acolo o afacere și vor trăi toți trei împreună ca și până acum… Kanel îi va înfia copilul și se va căsători cu Yvonne. Da, putea accepta lucrul acesta dacă îi avea lângă el!
Kanel se gândise mult dacă să se ducă sau nu la nuntă. Trebuia să-i vadă înainte de a lua o decizie, mai ales pe Yvonne simțea nevoia s-o vadă și să-i vorbească. Nazaret îi ceruse cheia, poate îi oferise un pretext să se întâlnească. Urcă până la etajul zece al garsonierei pe care Nazaret o alesese la ultimul etaj ca să fie mai aproape de Dumnezeu și să poată privi Parisul de sus când ieșea pe balcon să fumeze. Sună și îi răspunse o vecină de apartament pe care cei doi o rugaseră să rămână cu micul Kanel până când se întorc. „Am venit să te înlocuiesc, o lămuri, mulțumesc că ne-ai ajutat, întotdeauna ne-am putut baza pe tine!”
Apartamentul nu se schimbase deloc de când plecase. Aceeași dezordine ce parcă era căutată cu tot dinadinsul: un sutien aruncat pe pat, o pereche de ciorapi căzută sub fotoliu, un tricou și-o cravată aruncate în grabă spre speteaza unui scaun și pierdute pe drum… În baie același amestec de lame și aparate de ras, deodorante și parfumuri ale celor doi. Deschise dulăpiorul în care își ținea el obiectele de toaletă. Toate erau aranjate de parcă ar fi fost tejgheaua unei farmacii. Mai jos puțin, într-o ascunzătoare, se mai găseau încă, de pe vremea când o luase razna, o doză de heroină, o seringă și un garou. „Azi e o zi specială. Oamenii pe care îi iubesc cel mai mult se căsătoresc, toți trebuie să ne simțim bine!”, gândi și apucă seringa…
Stătu mult pe marginea căzii fumând și savurând senzațiile pe care doza puternică și de calitate i le oferea, până când niște plânsete îl treziră: micului Kanel i se făcuse foame. În dormitor se privi în treacăt în oglindă. De acolo îl privea o pasăre mare, neagră, ciudată. Atunci realiză că micul Kanel nu plânge de foame, ci plânge pentru că este un pui de pasăre și nimeni nu observă lucrul acesta și nu există nimeni care să-l învețe să zboare. „Nu mai plânge micuțul meu, unchiul Kanel o să-ți arate cum se dă din aripi!…”, încercă să-l calmeze și, luându-l în brațe, se aruncară prin hăul ferestrei. Zborul era lin, extrem de lin. Simțea briza de aer cald cum îl face să plutească, să se înalțe. Îi dădu drumul micului Kanel să zboare singur. Era fără îndoială timpul să învețe. Râse. Puiul nu știa încă să dea din aripi și poate doar oasele lui de pasăre pline cu aer îl mai mențineau în plutire…
Brusc, realiză că începe să piardă înălțime! Dădu de câteva ori puternic din aripi, dar totul era zadarnic! Etajul IX, VIII, VII, VI… totul se întâmpla prea repede ca să-și dea seama ce se petrece. Etajul V, IV, III… „Doamne, ai grijă de sufletul meu, ai grijă de oamenii pe care-i iubesc!”, strigă, și se felicită pentru că îi trecuse pe Nazaret și pe Yvonne în testament. Etajul II, I… „De la etajul I am mai sărit și nu am pățit nimic.”, se liniști el și întinse larg brațele de parcă ar fi vrut să îmbrățișeze lumea toată…
Undeva, într-o mică biserică, pierdută de Dumnezeu din buzunar pe când își scotea cheile, clopotele începuseră să bată. Un bărbat pe nume Nazaret și o femeie pe nume Yvonne se priveau tandru și-și zâmbeau, fără să știe că erau fericiți pentru ultima dată împreună. Clopotele băteau, și toți greșeau când se gândeau că ele anunță începutul…
Yvonne nu-și putu reveni niciodată din loviturile pe care le primise. Umbla cu mintea rătăcită pe străzi, căutându-și copilul. Atunci când răpi din brațele unei femei un copil și fugi cu el și-l aduse acasă, Nazaret nu mai avu de ales: o internă într-un ospiciu.
Bursa se sfârșise de ceva timp și, deși beneficia de o sumă importantă de bani din testamentul lăsat de Kanel, hotărî să se întoarcă în țară. Nu-l mai lega nimic de Franța, iar Yvonne nu va mai fi niciodată femeia pe care o iubise. Pentru el, Franța era acum un imens cimitir în care se odihneau pentru totdeauna fiul lui, prietenul lui, și o iubire…
Zborul lin al avionului ce-l aducea în țară fu brusc întrerupt de un tremur ce îl făcu să-și verse paharul din mână. Un hohot puternic de râs făcea avionul să se încline în stânga și-n dreapta, ca un petic de hârtie lăsat în voia vântului. Se uită în jos, nu zburau peste o țară, ci peste o gură imensă, ce zâmbea ironic și scotea hohote de râs. Peste tot, ca o ceață, plutea umorul. Scoase mâna pe geam. Era foarte frig acolo, la înălțime, așa că o trase repede înapoi. De la mână îi dispăruse ceasul! „Am ajuns deci în țară.”, gândi el mulțumit.
Umorul, sau poate hazul de necaz pe care-l văzuse plutind peste țară îi dădu mâna la puțin timp după ce intră în casă. După ce îl îmbrățișă, tatăl scoase o sticlă de vin și după ce bău un pahar pe nerăsuflate, îi spuse:
- Fiule, să vezi ce mi s-a întâmplat! Zilele trecute îmi zice mă-ta: „Mircea, mi-e o poftă de pește de nu știu ce să mai fac!”. Cred că nu ai uitat că sunt cel mai mare pescar din bloc, și-n plus, dorințele maică-tei sunt lege pentru mine! Așa că mi-am luat undițele și la șase dimineața eram pe baltă. Am aranjat lansetele în formă de evantai, am pus pe una râme, pe alta viermi, pe alta mămăliguță și pe una boabă de porumb. Ce mai încolo și-ncoace, totul ca la carte, ști doar că sunt profesor! Am fumat un pachet de țigări, dar n-am văzut trăsătură… Las lansetele în baltă și mă duc câțiva pași mai încolo să dau la vargă. Nimic! Las varga sprijinită de un băț și încep să-mi număr banii, să mă duc la piață să cumpăr două-trei kile de bibănei, că doar știi că n-am venit niciodată cu mâna goală de la pescuit. Ei, tocmai atunci, parcă să-mi facă în ciudă, pluta începe să se ducă încet, încet, spre adâncuri. Îmi bag repede banii în buzunar, cad în iarbă câteva monede, vreau să mă aplec să le ridic, dar pluta dispare spre fundul apei și varga îmi fuge de pe stativ. Am prins monstrul bălții! îmi zic, am dat lovitura! Și mă și văd pozând pentru revistele de pescuit și dând interviuri pentru emisiunile de specialitate. Lupta a fost grea, dură. De câteva ori am crezut că-mi scapă și m-am simțit mai deprimat decât atunci când vine factura de la lumină sau întreținerea. Dar noi am fost și vom fi un neam de învingători! După câteva ore bune am reușit să aduc monstrul la mal. Mă dureau mâinile și spatele îngrozitor, ochii mi se împăienjeniseră de atâta efort, așa că am pus pe seama oboselii ceea ce vedeam: de cârlig atârna un pește cât degetul meu mare, dar tot, din bot până la coadă, de aur. Tocmai calculam cât aș lua pe el dacă l-aș vinde, când auzii o voce: „Om bun, dă-mi drumul înapoi în baltă și-ți voi îndeplini trei dorințe!”. M-am uitat în jur, eram singur pe baltă, peștișorul îmi vorbise. Am pus în balanță împlinirea a trei dorințe și grămăjoara aceea de aur. Întotdeauna am fost un iubitor de frumos, de natură, așa că n-am ezitat deloc, i-am dat drumul înapoi în apă… S-a ținut de cuvânt! A venit la mal și mi-a zis: „Care e prima ta dorință?”. Să vină poporul chinez! am zis și-n scurt timp poporul chinez apăru cu mic, cu mare, aliniați pe coloane, cântând frumoase cântece patriotice, în frunte cu părintele patriei, președintele lor, urmat de miniștri, iar la sfârșit copiii ce abia învățaseră să meargă. Fiecare luă o piatră, o găleată de pământ, așa că, atunci când ultimul chinez părăsi țara, rămăsesem fără munți, fără dealuri, o câmpie imensă… A doua mea dorință a fost, bineînțeles, să vină poporul chinez! Au venit ordonați, cântând și mărșăluind, de se scuturau fructele din pomi și cădea țigla de pe case. Fiecare a luat cât a putut duce, fructe, crengi, flori, tot ce le cădea sub mână, așa că atunci când ultimul chinez părăsi pământul sfintei noastre patrii, țara rămăsese o întindere aridă pe care nici mărăcini nu mai creșteau. Nu m-am lăsat, fiule! La dorința mea, poporul chinez veni pentru a treia oară. Ca o colonie de termite intrară chinezii în țară! Fiecare luă după putere o canistră cu apă, un bidon, o sticlă, o cană… După ce plecară chinezii din țară, rămăsesem fără râuri, fără Dunăre, fără Marea Neagră. Doar balta pe care eu pescuisem rămăsese ca o oază în deșertul care era acum țărișoara noastră scumpă… „Auzi, om bun, dacă nu te superi, poți să-mi spui și mie de ce ai mai chemat de două ori poporul chinez dacă prima oară ai văzut cât rău fac țării?”, mă întrebă peștișorul de aur. Nu mă supărasem și i-aș fi răspuns, dar tocmai atunci a intrat maică-ta și m-a trezit să duc gunoiul și să cumpăr pâine… De atunci încerc să visez din nou balta și peștișorul de aur, ca să pot să-i răspund că pentru a veni la noi chinezii au trebuit să treacă prin Rusia, iar ca să se întoarcă acasă au trecut tot pe acolo. La noi au venit de trei ori, da’ pe la ei au trecut de șase ori!
Râse cu poftă. Poate de la ochelarii aceia noi pe care și-i cumpărase din străinătate, vedea gunoaiele de pe străzi, pe care atâția ani le acceptase ca pe un lucru firesc, vedea mentalitatea oamenilor pe care-i interesa mai mult să nu le meargă vecinilor mai bine decât lor… Trăise fără îndoială și el un vis, sau o altă realitate, care aici putea fi privită ca un vis, din care ar fi făcut bine să se trezească. Era liniștit în această privință: știa că are ca și stejarul acela bătrân din fața blocului rădăcinile adânc înfipte în pământul acesta, că, după puțin timp, îi vor crește dioptriile și cu miopia asta mărită va vedea și el ca toți oamenii din țara asta sau mai bine zis nu va mai vedea…
Banii moșteniți de la Kanel și mai ales spiritul lui de afaceri dezvoltat de mic copil, când vânduse pentru a avea bani de buzunar, surprize de la gumele de mestecat, abțibilduri cu fotbaliști, câștigate la șeptic sau la zaruri, apoi când mai crescuse, caiete cu probleme de matematică rezolvate, referate, toate acestea, combinate cu cele mai moderne metode și tehnici de management occidental, foarte bine însușite, îl ajutară să-și deschidă o afacere care, în câțiva ani, deveni una din afacerile de succes din oraș.
Se întorsese din Franța la fel de slab și ciolănos cum plecase, dar cu o paloare stranie în obraji, care nu trecuse oricâte cure de fructe, legume, verdețuri și vitamine urmase la cicălelile mamei, cu o melancolie ciudată în ochi și-un zâmbet amar incrustat în colțul gurii… Purtase barbă cam un an după întâmplarea aceea tragică și se bărbierise doar ca să scape de apelativul „părințele”, folosit disperant de rude și prieteni. Păstrase totuși o mustață pe care o tunse și care, la prima vedere, îi dădea un aer destul de caraghios. De fapt, întreaga lui înfățișare era o combinație ciudată între fragilitatea fizică, puterea intelectuală, între visarea pe care o arăta melancolia privirii și ancorarea extrem de puternică în realitate, de care dădea dovadă prin reușita în afaceri.
„Spune-mi că mă iubești, îi zisese o femeie privindu-l în ochi, sunt convinsă că nu știi să minți!”. „Avem încredere oarbă în dumneavoastră, ne pricepem la oameni, altfel am fi dat faliment de mult timp, vă vom împrumuta fără nici o garanție, dumneavoastră pur și simplu nu puteți minți sau înșela pe cineva!”, îi spuseseră plini de convingere niște parteneri de afaceri atunci când se oferise să le lase niște gajuri în schimbul unui împrumut. Da, așa era, își mințea părinții și prietenii de atâta vreme despre perioada petrecută în Franța, se mințea pe sine de atâta vreme că nu are nimic, încât ajunsese s-o facă cu atâta naturalețe, de erai convins că spune adevărul, oricât de mare ar fi fost minciuna pe care o debita. „Dacă am darul acesta, trebuie să mă folosesc de el!”, se gândi, și hotărî să se înscrie în politică. Nu avea răbdarea necesară pentru a aștepta liniștit să-i vină rândul, așa că se înscrise în cadrul unui partid mic, despre care se glumea că intră într-un autobuz cu burduf, dar care era un partid dinamic și-n plină accesiune. Atuul despre care am pomenit, situația financiară bună, aerul de seriozitate pe care-l inspira, prieteniile legate la chefuri cu liderii partidului, când se dovedea că era printre puținii care rezistau lucizi până dimineața, faptul că se punea accent pe tineri, iar el era un tânăr școlit peste hotare, cu o afacere de succes în spate, toate acestea se dovediră o rețetă care-l ajută să urce repede în ierarhia partidului.
Alegerile veniră pe neașteptate și, practic, fără să realizeze cum, se trezi deputat, pe băncile Parlamentului. Se obișnui repede cu noua postură: îi plăcea să citească ziarele, să doarmă, iar fotoliile din sala de ședințe se dovediră foarte comode pentru o asemenea îndeletnicire, nu se plictisea să piardă ore întregi la bufet, iar talk-show-urile și interviurile în presă și la televiziune deveniră frișca de pe această cafea ciudată pe care îi plăcea s-o bea cât mai des…
Din Franța, veștile despre Yvonne erau din ce în ce mai proaste. Intrase într-o stare ciudată, de parcă ar fi trăit un vis continuu, cu ochii deschiși, privind un punct fix în tavan, fără să scoată nici un cuvânt. Într-o vacanță parlamentară plecă s-o viziteze.
Nu, hotărât lucru, femeia pe care o iubise nu se afla în patul acela îngrijit, de spital. Femeia pe care o iubise plecase și ea demult în zborul acela ciudat în care Kanel și fiul lui se avântaseră, zburase și lăsase pe pământ corpul acela prea greu pentru a fi menținut în aer de aripile ei gingașe. „Abanosul meu, îi șopti mângâind-o pe păr, suntem încă tineri, revino-ți și hai cu mine să trăim din nou!”. Yvonne zâmbea, dar nu spre el, ci către punctul acela din tavan unde de câteva luni de zile rula un film pentru un singur spectator…
O mângâie pe față. Oasele îi ieșiseră mult în afară, fața i se supsese. Coborî mâna. Sânii își pierduseră tăria care înnebunea bărbații pe vremuri, pântecele nu mai putea în nici un caz să repete mișcările frenetice ce trezeau pofte și vise, ca atunci, când dansa… Doar ochii, ochii aceia mari, căprui-verzui, mai trăiau cu aceeași frumusețe care-l fermecase mereu. Îi luă capul în palme și-și fixă privirea în ochii ei. Nimic. Nici măcar un semn că l-ar fi recunoscut.
Luă încet perna și o afundă peste ochii aceia care refuzau să-l privească, peste gura care refuza să-l sărute… Apăsă. Mai tare, din ce în ce mai tare, să i se cufunde gândurile în fulgii din perna ce veghease liniștită atâtea vise. „Du-te, șopti, du-te și zboară alături de Kanel și fiul nostru, și spune-le că nu i-am uitat, că-i port cu mine în gând și-n inimă oriunde mă aflu…”.
Îi aranjă părul, o mângâie, o privi cum, în sfârșit, doarme liniștită ca un copil, apoi brusc nu se mai putu controla și începu să plângă. Așa îl găsi doctorul. ”Ne așteptam să se întâmple oricând. De o lună refuză să mănânce și, cu toate măsurile pe care le-am luat, organismul nu poate rezista când pacientul nu vrea să mai lupte. Trebuie să fiți tare, domnule!…”.
Fusese tare. În țară nimeni nu bănuise că nu fusese într-un voiaj de odihnă și distracție. Doar ochii i se afundau, de parcă boala Yvonnei ar fi fost transmisibilă, din ce în ce mai mult, în visare… „Mai mănâncă și tu, mamă, o mâncare gătită, o ciorbă, și las-o mai încet cu Parlamentul ăla al tău, nu vezi în ce hal ai ajuns?”, îl cicăli maică-sa văzându-l cum arată la întoarcerea în țară. „Ce să-i faci, mamă, dacă interesele țării o cer? De când un om e mai presus decât patria care i-a dat viață și l-a hrănit? Eu când mă gândesc la țărișoara asta a noastră…”, dar nu mai putu continua, izbucni în lacrimi, căci în timp ce vorbea era cu gândul departe, la Yvonne, la Kanel, la fiul său… „E un mare patriot!”, gândi maică-sa. „Toată lumea o să-l caute și-o să vrea să-l aibă aproape de ei. Ptiu, să nu te deochi, poate peste doi ani te văd ministru!”.
Fără îndoială, de cele mai multe ori părinții au dreptate. Nazaret era un om foarte căutat, multe persoane îi cultivau prietenia, iar în ultima vreme începuse să facă acest lucru, foarte insistent, Savros, proprietarul lanțului de restaurante „Ultimul pahar de vin” și președintele „Ligii producătorilor autohtoni de băuturi alcoolice”. Nu prea avea chef de distracții, de ieșiri, în plus legă această bruscă încercare de apropiere a lui Savros de faptul că, în comisia din care făcea parte, tocmai se duceau lupte grele pentru promovarea unei legi care să protejeze producătorii autohtoni de băuturi alcoolice, prin scăderea accizelor la alcool, așa că îi refuză de fiecare dată lui Savros invitațiile pe care acesta i le făcea cu perseverență. Într-o zi, însă, nu mai putu rezista tentației: Savros îl ademeni cu o petrecere la care, dând dovadă că se informase foarte bine, pregătise toate mâncărurile și cocteilurile lui preferate și invitase câțiva lăutari care, atunci când îi asculta, îi picurau muzica direct din arcușul viorii în inimă… „A trecut destul timp de când trăiesc în trecut, viața asta-i ca o scară, ea te urcă, ea te și coboară, trebuie să profit la maxim de situația pe care o am, mâine poate voi pierde totul!”, se gândi și acceptă invitația.
Când intră pe ușa vilei lui Savros rămase încremenit. De brațul lui Savros stătea femeia pe care o căutase toată viața! Era mult mai rafinată, mai elegantă, avea o coafură inteligentă, ce-i îndulcea trăsăturile bărbătești ale frunții și bărbiei, iar acum ochii aceea superbi, care nu-l lăsaseră să doarmă atâtea nopți, erau verzi, verzi ca și cerceii de smarald ce se odihneau atârnați de lobul urechilor. Femeia pe care o iubea era nevasta lui Savros! „Să nu râvnești la femeia aproapelui tău!”, îi trecu prin minte un moment, un gând, repede, ca lumina unei lanterne în negura nopții. „Fără ea, Dumnezeu nu există!”, decretă, și se liniști.
Când ochii lor se întâlniră, se întâmplă același lucru inexplicabil, pe care-l trăise și cu Yvonne: se produse o explozie, toți și toate dispărură, și rămaseră doar ei doi, spunându-și mii și mii de lucruri, fără să scoată o vorbă…
Târziu, spre sfârșitul petrecerii, o prinse, în sfârșit, singură și-i povesti prin câte trecuse până atunci, cât pătimise și că singura țintă a lui în viață fusese să o întâlnească:
-Ãăă, nu știu cum să încep…, spuse înfruntând cu greu privirea curioasă și un pic ironică a femeii care aștepta să vadă de ce o invitase de șapte ori domnul deputat la dans și de fiecare dată îi spusese că trebuie neapărat să-i vorbească, că este crucial pentru viața lor viitoare. Doamnă, în copilărie, când am citit despre războiul troian, mi se părea absurd ca atâția bărbați să lupte pentru o femeie. Și mai absurdă mi s-a părut așteptarea Penelopei. Mai târziu, în facultate, am ieșit într-o seară să fumez - mama se supăra că-i afum perdelele. De atunci umblu ca un nebun să întâlnesc o femeie pe care până azi am văzut-o doar de două ori în viață, prima dată în seara aceea… Azi am regăsit-o și-l înțeleg deplin pe Ulise! Merită să faci orice sacrificiu, să lupți, să înfrunți apele furioase ale mării, ciclopi, vrăjitoare și zei, ca să poți să iubești și să fii iubit cu adevărat!
Se opri brusc, realizând că începuse să exagereze și să cadă în ridicol. În plus, fusese timid, lipsit de convingere, roșise chiar de câteva ori, știa că de când duce luptele acelea nebunești cu himere inima lui devenise o colivie de papagali, șoaptele lui de iubire erau picurate de alții cu arcușul viorii și, parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, cuvintele lui, curioase ca un copil, se opriseră să se joace cu cerceii ei de smarald.
- Ar fi trebuit să-l luați și pe cel care vă scrie discursurile, să citiți de două-trei ori înainte ceea ce vreți să spuneți și poate a-ți fi avut mai mult succes! Domnule Ulise, râse ea, îmi pare rău pentru tine, Penelopa nu te-a așteptat de data aceasta, după cum bine vezi sunt o femeie măritată. De! Dacă nu mi-a plăcut să cos ziua și să destram noaptea… Te-ai uitat prea mult la telenovele, domnule deputat, iar minciunile pe care ești silit să le îndrugi zilnic în fața oamenilor și, probabil cu perseverență și convingere, te-au făcut să-ți creezi o lume paralelă cu cea reală, în care simți nevoia să evadezi din când în când!
- Doamnă, sunt nebun, dar sunt nebun după tine! îi răspunse și plecase rușinat de întorsătura total neașteptată pe care o luaseră lucrurile, știind că nu are nici un sens să-i spună că discursurile le scrie singur și de cele mai multe ori improvizează, că oamenii cu care lucrează sunt șeful lui de cabinet, care e cumnatul său, inginer constructor, care conduce o mică afacere comună în acest domeniu, iar secretară este angajată fictiv maică-sa, să-i mai crească pensia…
A doua zi, îi păru rău că fusese așa dură cu el. Era fără îndoială un tânăr inteligent, un om de succes și, chiar dacă îi venea greu să recunoască, se simțise foarte bine cât stătuse de vorbă cu el, iar paloarea aceea ciudată, privirea melancolică, combinația aceea ciudată, ca un duș scoțian, între fragilitate și forță, felul în care îndulcea cuvintele și r-ul pronunțat franțuzește o atrăgeau, o atracție pe care încă nu și-o putuse bine defini. Nu! Hotărât lucru, nu ar fi trebuit să fie așa dură cu el, mai ales că fusese invitatul special al soțului ei și știa bine că Savros făcea foarte rar astfel de gesturi…
Îi făcu rost de numărul de telefon și, după câteva minute de ezitare, se hotărî și îl sună.
- Alo, Ulise, sunt eu, Penelopa! Ce-ai zice dacă ne-am întâlni să bem o cafea și poate mai încolo, te voi lăsa să încerci să întinzi arcul inimii mele?
- Săă întind arrcul inimii tale… se bâlbâii el, luat total pe nepregătite.
- Da, ai auzit bine, dar te avertizez, legenda spune că el nu poate fi întins decât de un singur bărbat în lumea asta, iar acel bărbat va fi alesul meu! îi spuse ea, pe același ton serios, încât el nici nu știu ce să creadă.
Vorbiră mult, și atunci, și în zilele care urmară. În scurt timp, între ei se născu acea stare care-i face pe tineri să vadă inimioare în locul formulelor matematice scrise de profesor pe tablă, să vadă frumusețea până atunci nebănuită a copacilor, a florilor, să li se facă milă de puii de pisică uitați lângă tomberoane și să se oprească să-i mângâie… Se căutau și se găseau, fără să-și fi dat întâlnire, Nazaret profitând la maximum de invitațiile lui Savros la masă, devenind cel mai înverșunat apărător al legii ce-l interesa, iar ea mărturisindu-i soțului că viața politică o fascinează, îl rugă să-l însoțească în toate întâlnirile cu oamenii din acest segment...
Savros era un vulpoi bătrân. Trecuse prin multe în viață, îndurase multe pentru a ajunge acolo unde era și știa că trebuie să îndure și mai multe pentru a se menține. Era un rechin, dar în marea în care înota se lovea din când în când și de aripioarele unor rechini mai mari. Observase privirile dintre cei doi, dar la vârsta lui ajunsese să iubească mai mult puterea, faima, banii, decât soția. Dacă acesta era prețul care trebuia plătit pentru apariția legii care proteja producătorii autohtoni de băuturi alcoolice, îl va plăti! Mai târziu, când nu va mai avea nevoie de el, îl va face pe domnul deputat să plătească pentru toate, și cu o dobândă de 10%! Nimic nu trebuie uitat, nimic în viața asta nu rămâne neplătit, asta era deviza cu care plecase în viață și care-l ajutase să ajungă acolo unde era. Așa că nu ezită nici un moment și-și puse planurile în aplicare. Mâine-poimâine venea toamna cu must și pastramă, avea nevoie ca legea să apară cât mai repede. Cumpără trei bilete într-o stațiune de munte din Elveția și-l invită pe Nazaret să-i însoțească în acest mic sejur, departe de soarele care se îmbrăcase în salopetă și începuse să lucreze fără odihnă la poleitul acoperișurilor caselor. Cu două zile înainte de plecare primi însă vești rele de la viile de pe moșie: îngrijitorii se confruntau cu niște dăunători ce începuseră să atace frunzele. Situația scăpase de sub control, se impunea o intervenție rapidă, în forță. Prezența lui Savros acolo era absolut necesară, mai ales că se anunța una din cele mai bune recolte din ultimii ani. Nu acceptă însă, sub nici o formă, ca cei doi să nu plece:
- I-am promis vacanța asta neveste-mii încă din noaptea de Revelion, când o apucase nostalgia că în curând va muri zăpada și o să trebuiască să aștepte un an ca s-o vadă iar…, îi șopti Savros confidențial lui Nazaret. Fă asta pentru mine, prietene, îți voi rămâne dator!
Câteodată, Nazaret era un om foarte ușor de convins, așa că acceptă și plecară.
În cele două săptămâni de vacanță, Ulise și Penelopa se redescoperiră, în sfârșit, după lungile războaie pe care le duseseră și după aventurile prin care trecuseră ca să fie împreună…
Pe lustra din camera de la hotel Nazaret văzu iar, după ani de zile, cuplul care îi apăruse atunci, în tinerețe, pe lustra din camera lui. Erau însă acum îmbrăcați și stăteau într-o cameră leită cu camera de hotel. Bărbatul îi făcu complice cu ochiul, iar femeia îi șopti blând: „Ai văzut că nu te-am mințit atunci, când ți-am spus că dragostea este peste tot, este lângă tine, puternică precum fierul și, o dată și-o dată, chiar din întâmplare trebuie s-o vezi, când te aștepți mai puțin, atunci o vei găsi!”. Închise ochii dar reuși să-i vadă în continuare pe cei doi, dezbrăcându-se încet unul pe celălalt, sărutându-se, șoptindu-și vorbe dulci, mângâindu-se…, și făcu și el exact la fel, de parcă patul lor, camera de hotel, el și Penelopa sa nu ar fi fost decât o proiecție într-o oglindă ciudată a cuplului de bronz din lampă…
Apa curgea fierbinte în baie și ea se simțea bine, căci căldura apei îi aducea aminte de căldura patului. Se spălă încet, abia atingându-și pielea fină cu buretele, de parcă i-ar fi fost teamă că o să spele și sărutările și mângâierile lui pe care le simțea pe tot corpul. „Până să-l cunosc pe Nazaret nici măcar nu mi-a trecut prin minte că în viață poate exista și altceva în afară de ce făceam eu”, gândi privind spre mica cascadă pe care șuvoiul puternic de apă o năștea în cadă. „Am navigat liniștită pe râul domol al vieții, până când în față mi-a apărut primul buștean: lipsa banilor. L-am dat ușor la o parte, luându-l pe Savros de bărbat. Apoi au apărut alți și alți bușteni. I-am dat pe toți la o parte, zâmbind fals, cheltuind bani fără măsură, înecându-mi sentimentele într-o cupă de șampanie, luptând și făcând lucruri nebunești pentru niște copii pe care nici nu-i cunoșteam… Abia acum îmi dau seama că am obosit ducând o luptă care nu avea nici un rost! Viața asta e și dulce, este și amară, important este ca atunci când ți se întinde cupa să știi să bei elegant și să te saturi. Cât de oarbă am fost! N-ar fi trebuit să cobor, plângând, în nămol, până la glezne, până la brâu, până la gât și să mă lupt să dau toți buștenii la o parte… Nu! Ar fi trebuit să mă urc pe turla celei mai înalte biserici din lume și să-i strig lui Dumnezeu în obraz: „Doamne, de ce nu sunt castor, să mă bucur de fiecare buștean întâlnit?”.
Îi spuse și lui toate astea, pe seară, când se plimbau, ca doi puștani, ținându-se de mână, îi spuse toate acestea în felul lor special, fără a folosi cuvinte, doar privindu-se în ochi. El îi strânse mâna puternic și o privi tandru, iar ea înțelese că și Nazaret luptase parcă ar fi fost un nebun, o luptă titanică, să rămână în viață, până atunci când o va întâlni, înțelese că și pentru el viața începuse cu adevărat abia din clipa în care se priviseră pentru prima dată.
Clipele treceau cu repeziciunea cu care fulgii de zăpadă de pe hainele lor se topeau la căldura sobei… Nazaret avea sufletul prins într-o gheară, care-l strângea fără milă. Parcă în țară nu-l așteptau părinții, prietenii, ci plutonul de execuție… Ieși afară să fumeze o țigară. Penelopa era în oraș să cumpere suveniruri și cadouri. Soarele iubindu-se cu zăpada pură îl lovi greu peste ochi, îl orbi, dar el reuși totuși să vadă extrem de clar urmele acelea albe, pe care ea le lăsase în zăpadă cu ani în urmă, când alergase zadarnic după taxiul în care ea se urcase. Se urî că nu se luase de picior să se arunce după ea, s-o prindă și s-o învețe o matematică ieșită din copertele manualelor, căci era prea absurdă pentru a fi acceptată de savanți, să înmulțească picioarele lor, alergând împreună, să le adune cu ochii lipiți într-o privire, să construiască pârghii și macarale, să ridice infinitul în picioare, să arate că Pitagora e nebun dacă nu crede că cifrele se pot naște din oameni. „Da, gândi el, cifra opt este martor! Ea poate confirma tot ce vă spun!”, țipă el fără să-și dea seama.
- Ce spui, dragule? îl trezi o voce din visare.
Era frumoasă, chiar și așa, înfofolită în haina de blană, cu gulerul ridicat, ce nu-i lăsa să se vadă decât vârful nasului.
- Nășteam cifra opt din noi doi, îi răspunse distrat.
- Vreau cifra șapte, te rog, de acum până la moarte, e tot ce-mi doresc, cifra șapte…, îi intră ea în joc.
Târziu, în țară, când Savros îi tăiase toate porțile de a rămâne singur cu ea, înconjurând-o de verișoare adunate de prin țară, să-și petreacă vacanța în capitală, își aduse aminte de zăpada mare din Elveția și văzu clar pe Penelopa mergând pe stradă și lăsând patru urme albe în zăpadă. Lumea se uita mirată, căci nimeni nu știa că pentru a inventa cifra șapte, pe care ea și-o dorise, din cifra opt, singura născută vreodată din doi oameni, se scăzuse pe el…
Noaptea nu mai avea somn. Când închidea pleoapele, ochii ei îi apăreau și se transformau în două rotule care-l purtau bezmetic pe străzi, până când se trezea la ușa ei, ca un câine flămând de carnea și oasele ei.
Savros păstra aceeași atitudine de prietenie față de el, de parcă nu ar fi bănuit nimic din ceea ce se întâmplase. Luaseră masa împreună de câteva ori, dar într-un restaurant, se scuzase că nu-l poate invita acasă: „Dragul meu, am casa de parcă ar fi o grădiniță. O nebunie, prietene, toate rudele își trimit copiii la „unchiul” Savros, în capitală, ca să-i răsplătească pentru notele bune pe care le-au luat la școală… Crede-mă, nici mie nu-mi vine să mă mai duc acolo, d-apoi să supun un prieten la asemenea chinuri?!”.
Undeva, într-o cameră luxoasă, doamna Savros, deși se trezise foarte devreme, deja își încălcase o groază de principii pe care le respectase cu sfințenie în ultimii ani de viață: nu făcu alergarea de o jumătate de oră, nu se duse în sala de gimnastică, nu făcuse duș, nu băuse cafeaua, nu se machiase, ci își aprinsese o țigară, își umpluse un pahar mare cu votcă și începuse să se gândească la viața ei, urmărind fumul de țigară ce urca leneș spre tavan… Ciudat, îi trebuiseră 28 de ani ca să-și dea seama cât de contradictorie poate să fie ființa omenească… Luptase, de când se măritase, ca să scape de monotonia clipelor petrecute singură în casă, când soțul era plecat cu afaceri prin țară, împotriva avorturilor, împotriva abandonării copiilor, stătuse chiar două zile într-un sac de plastic lângă un tomberon de gunoi, îndurând cu stoicism foamea, frigul, blitzurile și întrebările incomode ale reporterilor, doar pentru a atrage atenția opiniei publice asupra cazurilor tot mai dese de copii aruncați ca niște pui de pisică la tomberoane, cheltuise sume impresionante de bani pentru copii instituționalizați, făcuse toate acestea și acum se întreba dacă să păstreze sau nu copilul acela pe care, deși nu începuse să-l simtă fizic, știa că se luptă pentru viață, undeva în pântecele ei…
Din oglinda mare, sprijinită de perete, o privea o femeie peste care vremea nu trecuse - dacă ar fi fost îmbrăcată cu blugi și un tricou, având în spate un ghiozdan, ai fi zis că-i o fată de 18-19 ani, care se duce la școală. Se apropie și se dezbrăcă încet, parcă pentru a nu pierde nici un detaliu. Își trecu mulțumită mâna pe gât, pe sâni, apoi întârzie mult cu mâna pe pântece, căutând o confirmare fizică a testului…
Lucrurile se petrecuseră repede, prea repede chiar și pentru ea. Nu era o fire extrem de calculată, o luase valul de atâtea ori la petreceri, în discoteci, dar asta se întâmpla de mult, în tinerețe… Acum era o femeie matură, avea 28 de ani, deși chiar ea recunoștea că uneori gândește ca o fetiță, dar cel mai important lucru e că era măritată, și nu cu oricine, era nevasta lui Savros, marele producător de vinuri și proprietarul lanțului de restaurante „Ultimul pahar de vin”. Știa bine că nu-l iubise niciodată pe Savros, o atrăseseră maturitatea, felul lui de a râde, abilitatea lui de a vorbi cu ușurință atâtea limbi străine, mașina de marcă, puterea pe care i-o dădeau banii, dar niciodată nu-l iubise. Se măritase cu el pentru că nu-și putea închipui ca o femeie frumoasă să ducă o viață grea și, în câțiva ani, deveni sub mâna hotărâtă a lui Savros, care o modela ca pe o plastilină, femeia rafinată de acum.
Tânărul acela ciudat, slab, cu ochelari, cu o mustață caraghioasă, apăruse la unul din dineurile date de soțul ei și nu o scăpase din ochi toată noaptea. O atrăsese de când îl văzuse, mai precis de când se priviseră prima dată în ochi, dar simțise o atracție ciudată, fără nici o încărcătură fizică, parcă abia se ridicaseră din pat unde făcuseră dragoste ore în șir, iar acum și-ar fi dorit să stea întinși pe malul mării, ținându-se strâns în brațe, să asculte valurile risipindu-se pe țărm, iar apoi să meargă mână-n mână și să povestească despre trecut… „Dar care trecut?”, revenise ea repede cu picioarele pe pământ. Spre dimineață o prinsese singură și îi șoptise o poveste despre care se întrebase multă vreme dacă este adevărată… Apoi, ceea ce se întâmplase fusese atât de ciudat, încât îi venea să se ciupească, să se convingă că nu visase. Nu, de pe măsuță, testul de sarcină îi striga: „Totul, chiar și minciunile, totul este adevărat!”.
- Sunt gravidă!, îl lovi ea fără menajamente, la telefon. Sunt gravidă, iar copilul este fără îndoială al tău, Savros nu s-a mai atins de mine de când ne-am întors din vacanță. Sunt gravidă și nu știu ce să fac! și-i închise brusc telefonul.
O sună zadarnic, oprise telefonul și nu-l mai deschise de atunci. O căută zadarnic acasă. Îi deschise o mătușă care îi spuse ba că doamna nu se simte bine, ba că e plecată în oraș, la cumpărături. După puțin timp, Savros rezolvă elegant problema: cu mic cu mare, verișoare, nepoate, mătuși, bucătar, plecară la conacul de pe moșiile sale.
Nazaret trebui din nou să stea singur în casă, privind la picăturile mari de ploaie, care curgeau doar pentru el, pe care le vedea doar el… Plecă, tot mai des, într-un loc pe care-l știa doar el, în pădure, unde după ploaie creșteau cuvinte în loc de ciuperci, ca să-și împrospăteze provizia de cuvinte din congelator, ca să poată răspunde și părinților, și prietenilor, și tuturor celor care, neavând ce face, îi puneau întrebări la care el nu avea răspunsuri. În curând viața lui se reduse la o ecuație cu o singură necunoscută, răspunsul la întrebarea: „Ce să fac s-o am lângă mine, numai pentru mine?”. Îi trecură prin minte scenarii absurde: îi va propune lui Savros un târg: toată averea lui contra libertății femeii pe care o iubea, va tocmi niște mercenari s-o răpească, vor fugi apoi undeva, departe de lume, pe o insulă nedescoperită încă… Se calmă repede, căci realiza că nu poate merge mai departe din cauza ramei mari și groase de bronz, a tabloului acela imens, în care și el va fi un personaj până când mâna neobosită a pictorului va dori să adauge personaje noi și, din lipsă de spațiu, îl va șterge pe el…
Întins pe covor, Lord, câinele lui favorit, se scărpina asiduu. „Iar a luat pureci!”, gândi, și se duse să cerceteze covorul. În textura generoasă a covorului se lăfăiau doi pureci. Îi pândi să-i prindă, dar se opri năucit: purecii vorbeau. Se uită în jur: televizorul era închis, câinele dormea liniștit și, oricum, el nu ar fi putut vorbi engleza aceea academică, cu accent de Oxford. Era clar, purecii vorbeau!
- Ptiu!, exclama unul dintre ei, îmbrăcat cu un frac elegant și cu joben în cap, am plecat de pe corpul unui profesor universitar și am ajuns în blana unui câine despre care nici măcar nu am certitudinea că are pedigree!
- Putem să ne considerăm norocoși, covorul acesta pare un covor persan autentic, n-am ajuns chiar așa rău… Zilele trecute m-am întâlnit cu prietenul nostru John. Săracul, era zgribulit și înghețat tot. „Ce-ai pățit?”, îl întreb, mai mult de complezență, căci știi că nu sunt o fire indiscretă. „M-am dus în vizită la o mătușă și singurul mijloc de transport pe care l-am găsit a fost mustața unui motociclist. Curent, frig, mă vezi bine cum sunt…”, îmi răspunde el. L-am sfătuit, ca unul care a călătorit mult prin lume, ca data viitoare să se urce ușor pe piciorul unei stewardese, până ajunge la locul acela cald și plăcut. „Bine, dar chiar așa am făcut, dar nu știu cum se face că nu am ajuns în avion, ci tot în mustața unui motociclist!”.
Nazaret fusese toată viața un om perseverent. Timp de două ore alergă purecii prin casă, cercetă cu o lupă filatelică covorul, făcu febră musculară, dar îi prinse și îi închise într-o cutie de chibrituri. Mai târziu, le cumpără special un câine cu blana deasă, ca să poată locui confortabil, și-i folosi în Parlament, în afaceri și în jocul de pocher, în misiuni de spionaj. Într-o seară, după ce se îmbătă de durere, le povesti toată viața lui.
- Stăpâne, nu vrem să fim nerecunoscători, avem aici toate condițiile pentru care alți pureci și-ar da poate ani din viață, dar noi suntem niște călători, viața noastră e legată de drum… Dacă îți vom da soluția problemelor tale ne vei elibera?
Purecii aveau dreptate, într-adevăr singura soluție pe care începuse acum și el s-o vadă era ca legea lui Savros să apară cât mai repede, ca să aibă un pretext de a merge s-o întâlnească pe Penelopa, să-i vorbească, s-o convingă și să ia o hotărâre împreună… Ideea îi plăcu mult. Cumpără un superb exemplar canin și-l trimise în Italia la un concurs internațional, ca să le ofere purecilor o excursie în străinătate, într-un mijloc de transport comod, drept răsplată pentru soluția dată și pentru clipele minunate petrecute împreună. Se despărțiră greu, cu lacrimi în ochi, promițându-și că vor face tot posibilul pentru a se reîntâlni..
Legea îi purta numele. Dacă legea intra în vigoare, era o victorie și a partidului pe care-l reprezenta, deci avea și sprijinul colegilor de partid. Cei câțiva prieteni ai lui din partidele de opoziție și cei câțiva prieteni ai lui Savros din partidul de guvernământ erau evident prea puțini pentru ca legea să treacă. Avea nevoie de sprijinul puterii. Partidul de guvernământ avea o majoritate destul de fragilă, mașina de vot s-ar fi îmbunătățit cu votul deputatului Nazaret. Va fi propriul său Iuda, se va vinde, își va călca principiile în picioare, va merge cu capul plecat de atunci încolo, dar se va vinde! Pusese de multe ori în balanță, pe un taler morala, învățămintele părintești, concepții, iar pe celălalt imaginea ei și ochii aceia verzi făcuseră ca talerul opus al balanței să fie ușor, ca un fulg… Dacă legea va apărea, va îngroșa rândurile partidului de guvernământ!
- Dragii mei colegi, își începu el discursul în Parlament, învăluind cu o privire caldă întreaga sală și zâmbind relaxat către camerele de luat vederi, ne-am adunat astăzi să vorbim despre alcool. Alcoolul, un rău necesar, pentru care, dacă nu vom face ceva, va deveni prohibit și de o calitate îndoielnică, căci accizele exorbitante vor duce fie la faliment, fie la comercializarea pe „piața neagră”, fie la găsirea unor „artificii” în procesul de fabricare, care să aibă ca efect scăderea costului de producție. Orice construcție, pentru a se înălța trainică și puternică, trebuie să aibă la temelie adevărul, care pentru mulți, așa cum spune și proverbul: „In vino veritas”, se găsește pe fundul unei sticle de vin.
Nu voi insista asupra faptului că în industria producătoare de băuturi alcoolice și în cea orizontală lucrează o mulțime de oameni care vor rămâne pe drumuri dacă nu vom acționa ferm pentru sprijinirea acestei ramuri, este un lucru prea evident și, oricum, protecția socială este unul din planurile în care partidul care conduce destinele țării a promis multe...
Deși partidul pe care îl reprezint se află în opoziție, nu pot rămâne orb la numeroasele realizări ale Guvernului, în toate domeniile vieții economico-sociale, realizări pe care le aplaud și le doresc, ca orice cetățean ce își iubește țara, ca și în viitor să fie cel puțin tot atât de numeroase! Guvernul a avut câteva victorii remarcabile în lupta pe care o duce. Se mai prefigurează și altele. Orice victorie trebuie sărbătorită cu șampanie. Haideți să nu luăm poporului plăcerea de a ciocni o cupă de șampanie după fiecare victorie împotriva mizeriei și neajunsurilor!
Aplauzele și felicitările pe care le primise îi răsunau încă în urechi, și-i dădeau certitudinea că poate rezolva orice problemă i se va ivi în față, chiar și una de chimie.
Știa bine ce are de făcut: își vându toate afacerile și bunurile și cumpără cu banii obținuți sâmburi verzi, vrăjiți, pe care îi arunca pe pământ și creșteau din ei biserici ale iubirii. Apoi, încălecând pe asin, plecă pribeag în lume, să propovăduiască tuturor iubirea. Înarmat cu o portavoce furată de la un prieten, lider de sindicat, se opri la răspântii strigând:
- Păcătoșilor, pocăiți-vă, căci în curând va veni sfârșitul lumii! Ascultați cuvântul Domnului Dumnezeul nostru, care naște noaptea când își despletește părul, care are irisul albastru când îl roagă păsările să le nască cer să zboare, ascultați, el trage cu gloanțe cu sare-n Sfântul Petre, să-l facă să plângă, să ude florile ce suspină de dorul ploii…
Pocăiți-vă, ascultați cuvântul meu și iubiți-vă! Ieșiți cu puștile, cu sapele, cu furcile și nimiciți fără milă, ca pe-o năpârcă, pe toți cei care au uitat să iubească! Faceți dragoste, nu război! V-am înălțat biserici, acum vă arăt calea!
Să nu ziceți că nu v-am zis, în curând vor ieși îngerii să se iubească prin cârciumi, vor coborî sfinții de pe pereții bisericilor să conceapă copii prin șanțuri…
Cu siguranță, fără imunitatea parlamentară, drumul lui Nazaret s-ar fi oprit brusc, de la început. Așa, el continuă lin, fără probleme, mai ales că avu grijă să nu încalce nici o regulă de circulație: semnaliză la fiecare intersecție și avu grijă să tragă puternic asinul de hățuri, de fiecare dată când acesta avea tendințe să depășească viteza legală de 80 km/h. Drumul spre Mormântul Sfânt al Iubirii, locul în care Savros îngropase sub mormane de blănuri, parfumuri, bijuterii și alte cadouri scumpe iubirea dintre el și Penelopa, i se păru nesfârșit, dar era conștient că are o misiune de îndeplinit, așa că merse mai departe, strângând din dinți, până când asinul frână, speriat de un foc de armă. „Anticristul, vrea să mă oprească din drum!”, gândi, speriat, dar mulțumit că avusese inspirația să doteze asinul cu sistem airbag și nu se rănise de la frânarea aceea bruscă. Un nou foc de armă îl făcu să coboare brusc de pe asin, să ia repede cheia franceză din lada cu scule, și să se refugieze în spatele unui copac, hotărât să reziste până la ultima suflare…
Analiză situația cu sânge rece, prinse curaj gândindu-se la toate filmele cu karate pe care le văzuse pe video și în care un maestru ninja doboară, de unul singur, zece-douăzeci de bărbați, înarmați până în dinți, apoi se calmă repede: realiză că intrase în pădurea de pe domeniul lui Savros, care, fără îndoială, îi auzise îndemnul și, ca un prieten adevărat ce-i era, ieșise să-mpuște vrăbii și iepuri păcătoși, care uitaseră să iubească. Trase asinul de coadă și de urechi, iar acesta începu să ragă, puternic, insistent, până când Savros apăru în costum de vânătoare, cu pușca pe umăr.
- Prietene, a fost greu, dar am luptat cu toate forțele mele și am învins!
Savros îl îmbrățișă puternic și-l sărută pe obraji. Ascunși după copaci, fariseii zâmbeau mulțumiți, acum aveau certitudinea că Nazaret este omul pe care-l caută…
- Victoriile trebuie sărbătorite cu o cupă de șampanie, parcă așa ați spus, domnule deputat?! Pivnițele mele vă stau la dispoziție!
Pivnița îi dădea sentimentul lugubru că se află într-un cavou. Înșirate ordonat pe pereți, sticlele vechi și prăfuite îi păreau niște mumii.
- Ce beți, domnule deputat? îl trezi vocea mieroasă a lui Savros.
- Drumul a fost lung, dezbaterile încinse și lungi, sunt foarte obosit, aș bea un vin de anul acesta, care n-a apucat să prindă tăria pe care doar anii o dau unui vin.
Savros îl conduse în dreptul unui butoi și-i dădu un pahar să guste vinul și să-și facă o idee despre el. În timp ce bea, Nazaret văzu în ceață, pe ecranul unei sticle prăfuite de vin, un film de groază, în care un bărbat îmbrăcat în costum de vânător scoate încet, din tocul de la brâu, un cuțit mare, de vânătoare, și înjunghie fără milă, de parcă ar fi un gospodar ce-și taie porcul, în curte, de Ignat, un om ce bea liniștit amintirile unei vițe de vie… Brusc, de parcă pelicula s-ar fi rupt, filmul se stinse. Nazaret se simți ridicat cu ușurință și aruncat în butoiul de vin. Răceala vinului îi făcu bine. Se lăsă în jos și începu să bea cu înghițituri mari, lacome, căci îi era sete, foarte sete, de parcă străbătuse un deșert și acum ajunsese, în sfârșit la o oază. Sângele îi striga că s-a săturat să umble prin venele lui, era fără îndoială un sânge bețiv, altfel nu s-ar fi aruncat cu atâta nerăbdare în marea aceea de vin…
Închise ochii și începu să înoate liniștit, pentru prima dată, în marea aceea verzuie, de care-i fusese atâta teamă, apoi începu să se scufunde, mai mult, din ce în ce mai mult, căci o meduză îi șoptise că pe fundul mării se află palatul de cleștar în care locuiește prințesa Mării Verzui, iar omul care va ajunge acolo o va lua de nevastă și vor trăi fericiți, până la adânci bătrâneți…
Savros se șterse liniștit pe mâini, apoi plecă spre conac, căci se apropia ora petrecerii pe care o dădea în cinstea apariției legii și trebuia să verifice dacă s-au făcut toate pregătirile necesare, iar apoi să facă o baie fierbinte, să se spele de tot sângele ce parcă, oricât insistase, îi rămăsese pe mâini…
Invitații umpluseră sala până la refuz. În capul mesei tronau Savros și soția lui, parcă mai frumoasă ca niciodată. Penelopa privi vinul roșu, ca sângele, îl gustă, „Doamne, ce vin e acesta, parcă mă sărut cu Nazaret!”, goli paharul până la fund, își mai turnă unul, îl bău cu sete, apoi o cuprinse o stare plăcută, de parcă s-ar fi ridicat din pat după ce făcuse dragoste ore în șir, ca doi nebuni, cu Nazaret… Se întoarse spre Savros, își mângâie ușor pântecele, parcă pentru a se convinge că fiul ei crește liniștit acolo și simte și el gustul excelent al vinului și-i șopti mulțumită soțului său:
- Dragule, parcă niciodată nu a fost vinul la fel de bun ca anul acesta!…


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!