poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2236 .



Moartea Venerei
proză [ ]
inspirat dupa Sarmanul Dionis

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [DamnedAngel ]

2005-10-20  |     | 



Cobori obosit dealul ce ducea spre casa. Imprejurul lui domnea o liniste adanca. Stropi mari de ploaie cadeau pe pamantul negru, cand o usoara ceata invalui locul. Se mai zareau doar slabe lumini ce mocneau stins in satul din vale. Fata-i era inrosita de soarele arzator al dupa-amiezii; ochii verzi si tristi, dezvaluiau o durere veche, profunda. Nu se grabea; pasea incet pe campul ud, singur cu gandurile lui. Putin ii pasa daca ploaia tarzie de septembrie ii va uda paltonul lung, negru si ros de vreme si cu atat mai putin de noroiul de sub picioare, pe care-l batatorea cu cizmele lui mari. Numele lui: Assur. Nimeni nu stiuse vreodata de unde i se trage numele acesta cuidat, iar el nu era nici de cat interesat de acest aspect. Niciodata nu fusese...

Assur era orfan... Nu astepta nimic de la viata. Dupa parerea lui el nu fusese decat o frunza ratacitoare in drumul sortii, mereu pe drumuri, niciodata destul de mult intr-un loc. Ii placea sa calatoreasca, sa vagabondeasca oriunde il ducea privirea. Nu intelese niciodata ironia sortii si cu atat mai putin locul lui pe pamant. Inchis in durerea lui, ii ajuta intotdeauna pe altii, la dansul gandindu-se mai putin; pentru el viata-i un vis. Nu iubise pe nimeni afara de mama lui, care murise cand el avea opt ani si-l lasase pe drumuri. Parca o vede si-acum in fata ochilor: inalta, frumoasa, zambindu-i; o neagra fantasma ce parca se ruga de el s-o elibereze. Dar nu... nu vroia sa uite... Aceasta amintire era tot ce-l mai tinea legat, cu firave lanturi, de viata. Tresari la lumina unui fulger. Luna varsa raze slabe pasilor lui, dezvaluindu-i mii de doruri.


Iata-l ajuns. In fata lui se ridica, izolata in mijlocul unei ograzi pustii, o casuta cu peretii darapanati. Urca cele cateva trepte si intra intr-o camaruta intunecata. Aprinde o lumanare veche si groasa; flacara se trezi bucuroasa la viata. Incaperea era slab luminata, dar puteai observa un pat mic de scandura, peste care era asezata o plapuma roasa de molii, doua scaune, o masa sprijinta doar pe doua picioare, celelalte doua intrand in peretele mucegait. In jurul lui, pe jos, erau aruncate carti groase cu coperti intunecate si titluri sterse de vreme.

Se descalta si dezbraca paltonul negru, pe care-l arunca pe un scaun. Se aseza pe patul vechi si privi spre marmura rece dintr-un colt al camerei. Infatisata cu ochi mari, limpezi - asemenea lui - si parul in valuri ce-i cadea peste umerii goi, parea un demon rece, solemn. Privi spre pretioasa-i munca...

- Buna seara, zeita! ii zise inclinand usor din cap. Femeia aceea de lut parea a-i raspunde. Privea in jos, iar in privirea ei se putea citi o durere adanca. Parea ca se roaga, asa, invaluita in lumina palida a lunii, asemenea unui inger dulce. Sculptura radia o frumusete nepamanteasca. Tanarul parea fermecat, privind-o in toata splendoarea ei.

- Venera, zeita frumusetii, dezmierdatoarea zeilor si a oamenilor... Ce rau imi va parea ca te voi schimba pe banii boierului si cat de trist va plange sarmanul meu suflet, stiindu-ma iarasi singur in aceasta casa pustie... Cum nu cobori tu din tronu-ti de lumina sa-n dulcesti amarul din inima-mi bolnava!

Se-ntinse pe pat si curand adormi. In leaganul ei de nori, luna pali.


* * * * *


Departe, in negura abisului, o zana pierduta printre ganduri privea pamantul. Ii privea pe pitici: "Cine-ar fi crezut - gandi ea - c-atat de mizerabil vor ajunge. Pigmei sunt astazi pe pamant... dar ei intre pigmei tot sunt mai mici. Ce rost gasivo-i in aceasta cruda lume?"

Rascolind cu durere-n suflet tinuturile batranului Titan, o lacrima-i cazu pe palidu-i obraz. Atunci, o dulce chemare strabatu noaptea si se-nalta pana la ea. Asculta tremuratoare si deveni o stea ce cade. In viteza-i nebuna se-arunca in mare; o dara de lumina ii urma... Si apa unde a cazut in cercuri se roteste si din a marii valuri creste o dulce copila, subtire ca-ntruparea unei orhidee. Paru-i de aur moale ii cadea mult pe spate si rochia-i imaculata, lunga, care ii cuprindea membrii ei zvelti, se-nvolbura in vantul ce adia usor. Gura-i un boboc de trandafir abia deschis, iar ochii, dulce lumina, stralucesc ca stele. Mainile-i mici, ca doi crini albi, ii cadeau pe langa trupul mladios. In zbor usor, paseste peste marginea ferestrei si s-apleaca peste tanarul ce doarme:

- Assur, grai ea dulce, trezeste-te, sarmanul meu copil!

Acesta tresari si privi la ea:

- O, dulce aratare, copila mult iubita, raspuns-ai la chemarea ce azi ti-am inaltat-o. Aseaza-te alaturi, sa te privesc o clipa.

S-apropie...

- O, nu te teme-i zice, tu care nu temi furtuna si durerea, de ce tremuri la a mea privire?

- O zana! Nu de frica, de placere tremura-n mine al meu suflet bolnav. Satul de-a lumii lungi mizerii, nu pot sa cred... e vis ori e aievea? Lasa-ma sa ma uit in ochi-ti si sa uit de lume. Ah! Sa pot uita fierea cu care ei m-au adapat. Cine-ar fi stiut ca-n boltile ceresti, copila, tu traiesti, ca un astru nascut din visul noptii intregi. Si nu te temi ca aurul din plete se va topi in stele si nu te temi ca glasu-ti va umili pe cei dintai ingeri.

- Magulitor, ea-i zice si-o roza dulce lasa pe-a lui gura.

Frumoasa esti, ca sa gasesc cuvinte spre a-ndulci marea din ochii tai. As sfarma soarele in bucati de aur fin cu care-as presara cararea pasilor tai: o dulce inchinare venind de la maritul zilei imparat. O, Adonai! In mana-i pune sceptru - sceptrul cerului, pe frunte-i o coroana de stele luminoase. Ingere al emu lunatic, alunga-mi amaraciunea din sufletu-mi rece, insetat de iubire.

- Ma iubesti tu, copile?


- Inamorat de tine? Asta ar fi fost putin. Nu te tine, ci de fiecare gand al tau, de fiecare pas, de fiecare zambet, de fiecare conversatie pe Y! (ooops, error! ) - un inmiit amor. Si ochii tai atat de tristi! Dumnezeu de-ar fi stiut si-ar fi parasit universul spre a cauta un altul in ochii tai; de-ar fi gasit, nu stiu... cautare ar fi durat vesnic. Te iubesc acum? Oh nu! O eternitate de as trai, tot nu mi-ar fi fost de ajuns sa te ador. Cum te iubesc!

Ea-si rezema capul pe umarul lui si-i sopti la ureche:

- Voi indulci tot chinul, tot amarul, cu care ei in lume te-au adapat, sarmanul meu copil.


* * * * *


Soarele se ridica incet in zare, insangerand norii albi din vazduh. Cateva randunele sagetau cu iuteala cerul, anuntand sosirea unei noi zile. Natura revenea bucuroasa la viata. Curand avea sa fie ziua...

Cei doi se trezira imbratisati si priveau acum unul in ochii celuilalt.

- O, ramai, ramai cu mine zeita si zilele-ti nenumarate ti le impleteste cu clipa mea de muritor. Caci te iubesc si viata-mi fara tine e-un gol imens in sufletu-mi ce se trezeste acum la viata. Am nevoie de tine; tu esti oaza de liniste din viata mea. Sa nu dispari niciodata din viata mea pentru ca atunci ce m-as face eu, marite Adonai? O sa te plang cu vantul ce fluiera in ruine, o sa te plang la steaua-ti cu palida lumina. Si timpu-mi va parea fara de sfarsit; si as plimba durerea prin lumi necunoscute, pan' ce batran si palid, as rupe-al vietii fir de care visele-mi atarna si as culca in lut inima-mi bolnava, cu dorul ei nebun. Dar, daca ma gandesc mai bine, nu cred ca as putea suporta sa nu te stiu aproape. Ai aparut in viata mea ca un luceafar, m-ai invatat ce e iubirea, m-ai salvat. Esti singura mea speranta! O sa te plang cu universul intreg daca tu acum pleci si nu mai revii...

- Oh, nu, dulce-al meu iubit, tu nu ma plage inca, caci timpu-mi n-a venit inca, ci timpu-mi e statornic. Singur, Adonai, din ceruri, doar el imi poate rupe a vesniciei coarde. In timpu-mi cel etern doar el gasiva-mi moarte. Si singura-mi durere nu-mi va fi gandul nefiintei, ce nu-mi poate rani, ci chipul tau, iubite, ce nu-l voi mai vedea, gura ta cea dulce, ce n-o voi mai gusta si amoru-ti pur, ce nu-l voi mai simti. O, atunci, muritorule, o sangerie stea va sta la capul tau cel sfant si visele-ti ceresti cu mine le vei impleti si am sa-ti fiu alaturi, pana ce viata-mi va sfarsi. Si plange-ma copile, caci te-am iubit din suflet. Si blestema soarta cea haina si blestema-ti zilele ramase, dar nu pasi spre moarte! Dar, sa nu ne mai gandim la ce e mai rau, caci vremea e sa plec. Veni-voi asta noapte, iubirea sa-ti incerc. Adio, domnul meu!

- Adio, zana!

"Ah, ce minunata-mi pare zilei lumina si ce ravnita-mi este a vietii scurta clipa! Si moartea eu n-o mai strig sa vie, ci voi trai doar pentru ea. Ea... care imi este atat de aproape de sufletul meu si imi cunoaste toate durerile. Ea, singura care ma intelege cu-adevarat. Voi astepta..."


* * * * *


Venera zboara, gand purtat de dor, spre nalte ceruri instelate, pe cai de mii de ani, ce trec o clipa-n zboru-i de lumina. Privind in jur, zari doar stele, iar ea parea un fulger tremurator printre lumi straine, la mii de ani lumina de pamant. Ratacind se-ndreapta spre-a haosului vai. Stie ce a facut, dar nu poate intoarce timpul inapoi, a fost alegerea ei si nu o va regreta... Un glas de tunet striga, un lung ecou razbate, iar dansa se opri in loc. Asculta: Vino!-i porunceste glasul.

Privind spre cer indepartat, spre lumea de lumini se-avanta si-nfatisarea-i de copila in muza si-o preschimba. Culorile in juru-i se palesc si nasc o alba, intaie, lumina. Ajunse in acel loc in care lumile se intalnesc si unde timpul in van incearca a se scurge. Sclipiri de fulger in norii ce-o inconjoara.

- Ascult, Stapane!

- O, zeita, ce-n timpul tau intreci Titanul... De ce ma manii tu acum si-mi ceri sa-ti dau pieirea? Cum indraznesti tu legile sa imi calc, cand ceilalti nici nu gandesc acestea?

- Stapane, rog, ma iarta, si-nlatura pieirea-mi. Ci stiu c-avui porunca ca zeii-n cer ramana, dar eu iubesc un tanar ce ei cu chin si-amar l-au adapat, din carnea batranului Titan. Iubire-mi pentru dansul e mai presus de viata-mi pentru ca stiu ce fel de suflet e, pur si ca nimeni altul pe pamant, pentru ca stiu ca are nevoie de mine mai mult ca de el insusi. Iar de mi-e dat sa mor inainte de soroc nu-mi va rani nicicum, ci gandesc asupra-i, ce-n dulcele amor pierduta-i va fi mintea, iar viata-i se va stinge. Atunci si numai atunci durerea-mi va fi eterna! Crutandu-ma, Stapane, salvezi un suflet muritor, un suflet ca nici un altul. Fa dara ce vrei!

- Dar ce gandeai, Venera, cand locu-ti paraseai, la dansul coborai? Tu stii doar cum e omul: ratacitor in lume si schimbator in toate. Tu stii ca e un val din marea cea intreaga. Afla-va-si doar mormantul, lasand in urma valuri. Norocul il petrece si soarta-l prigoneste. Noi nu avem nici timp, nici loc si moarte nu cunoastem. Caci tot ce azi se naste muri-va intr-o clipa, iar tot ce maine este se naste iara si clipele-n vesnicie is a lumilor apusuri. Si tu-ndragesti un muritor, cu viata lui - o clipire a ochiului galactic? Ce gandeai? Crezi ca ai fi putut tu oare sa schimbi pe acest muritor?

Tot ce stiu, Stapane este ca mi-am asumat, cu multumire in sufletu-mi amar acest risc...

Ah! Pedeapsa-mi cea crunta sa cada asupra-ti si viata-ti eterna sa fie o clipa, o stea sangeri in a haosului noapte. O fumoasa zeita, de tu si nu uri, caci legile nu pot schimba, caci universu-mi e impotriva. O lacrima voi varsa pentru nesabuinta ta...


* * * * *


Frumoasa muza se-arunca in noaptea cereasca spre haosul cu cercuri in care noi astri se nasc. Si deveni o stea de sange, palida si rece, in ganduri de durere pierduta. Privi pamantul si suspina:

- Ramai in urma mea, pamant! Pe fruntea ta, lovita de-un cuvant, primeste viata-mi cea fara de sfarsit si da-mi in schimb clipa t ain vesnicie. Ca un vulcan lumina fierbe-n mine si dragostea ce-o port e foc ce ma topeste. Si-atat dor, durere simt in mine, incat o moarte-mi fi-va alinarea. Oh, Assur, cat as fi vrut ca universul sa nu urasca...


* * * * *


Margaritarul zilei ce sfarseste a coborat la orizont, lasand in urma-i sange. Nori suri alearga intr-o goana nebuna, fosnet puternic de aripi se-aude-n departari. Un intunceric sfasietor se-asterne incet peste dealuri, iar luna se ridica stralucitoare printre norii suieratori. Noptatica regina straluce mai puternic caci in asta noapte se sfarseste timpul cel vesnic al Venerei...

Assur, in camera-i de intuneric, statea intins pe pat, privind statuia muzei. O chema plin de dor si intru tarziu adormi. Luna privea trista de dincolo de nori. In visu-i fantastic, el zareste chipul iubitei. Ce trista-i pare dansa acum! Il chema la ea... Si foc o-nconjoara si viata-i se scurge pana ce batrana, straina, se arunca in abis. Speriat, Assur, se desteapta si ochii-si indreapta spre cerul plin cu stele.

- O, zana, de ce nu vii? sopti ingrijorat.

Dar, privind departe-n zari o stea dansul zareste - o palida lumina ce sangera de moarte. Locul nu il gasea si-atunci, gandind la zeita, capu-si cobori si ochii lacrimeaza. Durerea-i se largeste si sufletu-i suspina. Striga simtind o furie ce il cuprinde pana in adancul sufletului acum ranit de moarte.

- Oh, Adonai, marite, de ce lipsit-ai viata-mi de dragostea-i cereasca? Inima-mi e-acum bolnava si-i o scanteie noaptea. Pierduta-n nepasare, lipsita de dorinte si hranita doar cu vise: iata viata ce-o duceam. Un demon rece, palid, ce nu-si gasea rostul pe pamant. De ce acum, afland speranta, ea sa se stinga? Martir e numele amorului meu. Si viata-mi e-n zadar acum, caci voi sa fiu cu ea. Si stiu ca e in van sa fiu cand ea se stinge. O, zana, ma asteapta, caci am sa vin la tine!

Assur ramase tacut privind la steaua ce se zbate. Zeci de amintiri ii trecusera prin fata ochilor, dar nu le gasea rostul. "Viata fara mine... cum va fi ea? Nimic nu se schimba, toate raman la fel. Fara mine, viata va continua exact asa cum am lasat-o. Curand voi fi uitat de toti si de toate. Dulce zana, nu am banuit nimic, caci altfel nu te lasam sa iti sacrifici eternitatea pentru mine." Intunericul se stinge incet... Si ce durere simte el in inima-i muribunda cand zorile sosesc, iar steaua mai puternic incearca a se-aprinde. Un ultim zbucium si ea se stinge incet, pentru totdeauna... Intins pe vechiu-i pat, privind spre locul in care muza lui s-a stins, inchide ochii, revede pe Venera in toata-i frumusetea-i, suspina adanc si-adoarme, iar somnu-i e vecie. Afara, o ploie cu stropi mari si reci se dezlantuie si patrunde in casa prin fereastra deschisa. In lumina puternica a soarelui doi ochi priveau nemiscati si reci. Doua lacrimi se scursera din ei...




.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!