În sala uriașă a unui terminal de aeroport american unui călător îi cade biletul de avion din mână fără să-și dea seama. Ducea cu el în acel moment o carte, un telefon, o ciocolată și o pungă cu un parfum abia cumpărat și de aceea pierderea biletului îi fusese nevăzută. Din cele opt sute șase persoane prezente în acel moment în terminal, în afară de el, dintre care patru sute nouăzeci de bărbați, treizeci de copii și două sute optzeci și șase de doamne și domnișoare de vârstă adultă, biletul neatentului este găsit de unica persoană care nu se afla acolo cu părinții de mână pe post de copil și nici cu verighetă ori cu vreun amor în gând ori acasă: o domnișoară din Colorado care venea de nicăieri și se îndrepta spre pretutindeni, cu escală unde-o fi, un pic dezamăgită de băieți și foarte supărată pe noroc. A cules biletul de pe ciment, l-a citit și a dat să-l arunce la gunoi dar ceva a oprit-o: jocul destinului. A zâmbit. O furnicau picioarele, așa pățea de fiecare dată când îi plăcea vreo clipă. Ultima oară o furnicaseră înainte să plece de acasă, când dansase goală pe boleroul lui Ravel în fața geamurilor fără perdele ori draperii. A dat două ocoluri terminalului cu biletul în mână, privindu în ochi tot felul de călători. La al treilea ocol, niște ochi negri ai unui chip frumos de texan blond și înalt au privit-o mai întâi cu interes bărbătesc și mai apoi cu surpriză: biletul era al lui. S-au plăcut imediat. Ea s-a împăcat pe loc cu norocul și a fost începutul furnicăturilor de picioare permanente pentru că texanul era un tip bun și fermecător care a iubit-o, a luat-o de nevastă și i-a turnat fete frumoase cu ochii negri, blonde, înalte deși un pic ciudate: cu toate dansau goale în vila familiei din Austin înaintea vreunei călătorii. Goale în fața geamurilor fără perdele ori draperii. A, și cu furnicături în picioare.