Mă aflu departe de marele oraș și de vară, în punctul geografic în care au îmbobocit, au înflorit și au dat roade toate ramurile arborelui meu genealogic. Noaptea privesc spre nord, unde se termină județul și ghicesc în bezna perfectă munții copilăriei, primii martori ai primelor mele întrebări existențiale care mi-au chinuit vacanțele. Ceva mă cheamă mereu afară, în antagonie cu nopțile din marele oraș, unde ceva mă cheamă mereu înăuntru. Nu mă pot baza pe noapte, nu am încredere în imensitatea ei, așa că pândesc culcat în pat pe o parte, cu ochii la geamul care dă spre răsărit, prima linie spălăcită a orizontului anunțând noua zi. Nu întârzie să apară, nu întârzii nici eu să trag ceva pe mine și să ies. Oamenii locului vorbesc despre urs în fiecare zi; eu le vorbesc despre cărți de aventuri pe care le am în cap și avem cu toții aceeași reacție: nu ne ascultăm unii pe alții, așa că ies fără teamă și o apuc pieziș peste dealul abrupt care începe fix în pragul casei. E frig, aici nu s-a inventat noaptea caldă. Îmi place senzația de contractură generală pe care mi-o dă frigul dar o ador de-a dreptul pe cea de contractură specială pe care mi-o dă frica. Nu de urs, nu de moarte, nu te rătăcire ci frica de trecere prea rapidă prin aceste clipe minunate. Prin viață, prin senzații, prin pace. Totul e un bătut din palme, un clipit de ochi, o străfulgerare. Această concluzie nenorocită mă împinge mereu spre aventură. Mereu ies învingător și o aștept nerăbdător pe următoarea. Acum, în bezna ușor gri spre răsărit ajung la pârâul care dă numele satului. E ușor umflat, a plouat ieri sus în pădurea de unde vine. Mă dezbrac. Intru. Mă lupt cu el. E rece, e gheață. Îmi simt trupul viu, multă viață clocotind în el, de asta am ieșit în noapte, de asta am intrat în apa aproape congelată, ca să mă simt viu și în putere. Fulgere mentale îmi arată acest corp peste ceva timp și îl văd uscat, flasc, mort, intrat în procesul descompunerii care ne va trimite pe toți înapoi de unde am venit, pe o stea, sub forma unui fir de praf. Nu mă sperii ce văd cu ochii minții, e naturală moartea și e natural sfârșitul. Dimpotrivă, mă face să trăiesc și mai intens momentul de beznă și frig în aerul ăsta de-o curățenie și prospețime parcă nenaturale în lumea de azi, afumată, siliconată, vopsită, virtualizată, tehnologizată, mirosind a orice dar nu a natură. Sunt viu, sănătos și e bine. Mă întorc în căsuța de lemn din care am plecat și adorm ca un bebeluș sub cuvertura de lână brută. E aproape ziuă, ăsta e ultimul lucru de care îmi amintesc. Visez și nu vreau să mă mai trezesc dacă va fi la loc în marele oraș, printre oameni și bulevarde. Deocamdată dorm. Într-un cotlon al minții mele, un scrib necunoscut de care nu îmi pasă așterne pe hârtie trecerea asta a mea prin satul cu care se termină județul și cu care a început povestea mea pe acest pământ pe care, vai!, abia de curând am început să-l iubesc.