poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 98 .



Geo Bogza Cartea Oltului Cap. 5
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [bobb ]

2022-08-28  |     | 



NOAPTEA MARILOR EVOCĂRI

Singurii martori ai felului în care Oltul ia fiinţă, sub o fantastică broderie de fulgere, sînt patru oameni. Păstorii din Voşlobeni, suind pe Hăşmaşul Mare cu ciurda lor de vite, îşi petrec vara între elementele dezlănţuite ale naturii, cu totul pierduţi de restul lumii. În aventura pe care o trăiesc, pot fi asemuiţi cu acei navigatori ce pornesc să străbată, într-o barcă, toată pustietatea oceanului. Dar ei sînt şi mai pierduţi, şi mai neînsemnaţi, aşa cum, de pretutindeni, îi asaltează enorme valuri de piatră.
Pe crestele ce par că dau în clocot, mereu învăluite în neguri sau bîntuite de furtuni, cei patru urmăresc cum soarele trece dintr-o zodie în alta, cu gîndul la ceasul cînd ziua va sta în cumpănă cu noaptea. Atunci, vor fi lăsat în urmă întreaga vară, şi, de sub cerul în care nu mai bubuie tunetul, vor putea să coboare iarăşi la casele lor, în cîmpie.
Pentru o atît de lungă călătorie prin ceţuri şi ploi, mai strînsă şi mai fragilă decît o barcă este coliba pe care şi-au întocmit-o din coji de copac, înţepenite cu bolovani. Dacă dinăuntrul ei nu s-ar înălţa fumul, ar fi tot atît de greu de descoperit ca şi acele vietăţi ce, pentru a-şi proteja viaţa, iau culoarea frunzişului în care trăiesc.

Două pietre mai mari, cu muchiiie drepte, alcătuiesc cea mai de seamă zestre a ei: vatra. Pe o mică poliţă sau prin unghere se văd împrăştiate lucrurile aduse din sat. Din tot ceea ce poate cuprinde ochiul, peste tălăzuirea culmilor, singure ele reamintesc o civilizaţie rămasă la hotarele acestui spaţiu imens. Sînt mai puţine şi mai disparate decît într-o insulă, în urma unui naufragiu: un cojoc vechi, o căciulă, o ţoală roasă, o frînghie de doi metri, o pălărie neagră mototolită, o ladă cu un clopot, o haină groasă, ruptă, o sticlă de bere goală, un tuci mare, un tuci mic, o sticlă cu oţet, un fluier înnegrit de fum, o căldare de zinc, o traistă cu mălai, o traistă cu sare, un castron de tablă, o oală de pămînt, un hîrdău de lemn, o strachină, trei linguri de metal, patru cutii de chibrituri goale ... ciudat şi sărac amestec de obiecte, care îngăduie totuşi păstorilor să-şi ducă viaţa de naufragiaţi, trecînd prin furtunile verii, pînă ce, intr-un tîrziu, îşi va arăta pînzele corabia galbenă a toamnei.

Seara, precedată de hămăitul cîinilor şi de dangătul metalic al talăngilor, turma se întoarce de la păscut. La o margine a pădurii, unde dorm în fiecare noapte, vacile işi frîng genunchii, lăsîndu-se una lîngă alta pe pămînt. Nimic nu le deosebeşte, în felul cum îşi ţin capul şi trupul, de străbunele lor sculptate în piatră pe malurile Nilului. Asemeni unor statui, se scufundă, rumegînd liniştit, în întunericul care le acoperă ca o apă.
Între timp, paznicii lor au aprins focul în vatră, strîngîndu-se în jurul flăcărilor vii şi roşiatice. Dar, foarte curînd, coliba se umple de atîta fum, încît abia îşi pot termina strachina cu lapte. Cei tineri, lăsînd lingura din mînă, se reped din cînd în cînd afară, să-şi mai răcorească ochii sub roua stelelor.
Din această colibă plină de fum, hornul - cu darul de a despărţi focul în două, păstrînd sub acoperişuri numai căldura - apare ca o născocire epocală, demnă să boteze un ev. Dar, pe Hăşmaşul Mare, domneşte un ev mai de demult.
După ce şi-au potolit foamea şi au azvîrlit cîinilor cojile de mămăligă, iar pe jarul din vatră au pus un butuc care începe să fumege încet, păstorii se pregătesc să se culce. Ei se ghemuiesc pe două scurte laviţe, neocupînd, în toată. vastitatea ce-i înconjoară, nici jumătate din spaţiul de care ar fi avut nevoie. Cum dorm cu genunchii la gură, par prunci în pîntecul mumelor, astfel că şirul de icoane al acestui imens evocatoare nopţi începe - tulburător şi dureros biologic - cu femeile care i-au zămislit şi purtat în pîntec, ţărăncile necunoscute din cîmpie. Ele au murit poate de mult, şi singuri în imensitatea universului, fiii lor dorm legănaţi de munţi.

Cîinii ce fac de veghe, deasupra culmilor, par fiinţe menite să stea, în astfel de nopţi, faţă în faţă cu nemărginirea şi veşnicia. Mîndri, calmi, nemişcaţi, pe cît pot fi ghiciţi în întuneric, ei sînt, în pustietatea podişului, tot atîţia sfincşi vii, încărcaţi de enigma lor şi a lumii. Ca şi pe cei care îi păzesc, au în urmă mii de generaţii, şi vin din cea mai mare adîncime a timpului, fiind ultima za a unui lanţ pornit neînchipuit de departe, şi care, după ce ei nu vor mai fi, se va duce neînchipuit mai departe. Faţă de ceea ce va fi atunci, ei, cei de acum, vor rămîne tare în urmă, iar aceste înălţimi ce străpung norii vor părea funduri uitate de mare.
Solidari cu oamenii şi cu munţii, cîinii fac de pază peste ţara întreagă, iar straja lor pare împotriva morţii şi a neantului. Cum veghează, tăcuţi şi gravi, alături de somnul păstorilor şi de focul care pîlpîie în vatră, ei adaugă încă o pagină la povestea singurătăţii omului pe pămînt. Din necunoscutele depărtări ale trecutului, cei dintîi strămoşi ai acestor păstori au pornit spre timpul de faţă în tovărăşia unui foc şi a unui. cîine. Aşa prind din nou fiinţă, în noaptea infiorată de uriaşul foşnet al mileniilor. Aşa prind din nou fiinţă, pe fiecare creastă de munte şi de veac, cum au pornit cîndva, în clipa unui simplu şi copleşitor început: un om, un foc, un cîine. Trei au pornit, străbătînd împreună imensitatea vremii şi a lumii. Acum, după o nemăsurat de lungă călătorie, se găsesc pe Hăşmaşul Mare, cum au pornit atunci şi au tot venit, pe culmi şi pe sub stele, trei, cei de la întemeierea solemnei tovărăşii: un om, un foc, un cîine. Oamenii dorm, focul se stinge treptat, cîinii stau de veghe. Nimic n-ar putea fi atît de simplu, şi plin de insondabilul mister al vieţii.

Străbătînd aerul rece al înălţimilor, cîte o talangă sună, cînd şi cînd. Ea pare a spune, abia şoptit, că locul din care îşi trimite chemarea nu e nici el lipsit de taină. La marginea pădurii, pe o arcuire mai dulce, căreia păstorii îi spun — în graiul baladei - picior (ital), vitele trăiesc, pierdute în arhipelagul de piscuri, tulburătoarea aventură a somnului. Nevăzute, dorm cu botul în stînci, suflînd prelung şi cald în piatra rece, pînă ce plămînii lor devin, pe nesimţite, plămînii munţilor. A cui ar putea fi respiraţia ce se aude venind - calmă, profundă - din neatinse adîncimi ale pămîntului şi ale vremii? Numai munţii pot să respire atît de solemn.
Singur, în necuprinsul nopţii, Hăşmaşul Mare respiră. El soarbe tot ceea ce găseşte în jur: freamătul şi răcoarea pădurilor, mireasma lor de răşină, sclipirea îndepărtată a stelelor, în timp ce, din străfundurile lui, cîte un veac întreg urcă şi se revarsă peste culmi, învăluind oameni, şi brazi în sufletul de cremene al eternităţii.

În vreme ce dangătul rar al talăngilor dă parcă de veste că, în această nesfîrşită întoarcere a veacurilor, s-a încheiat un mileniu, sub cerul argintat de o puzderie de astre, incepe să urce murmurul Oltului.
Acum, furtuna care abia s-a potolit se rînduieşte, în ordinea naturii, ca alămurile unei orchestre, la a căror bruscă întrerupere, mai limpede se aude flautul. În felul acesta porneşte cîntecul Oltului: un susur cristalin şi viu, copilăros şi naiv. Iar de la căderea nopţii, farmecul lui a crescut, cum se întîmplă, în întuneric, cu toate chipurile firii întreţesute de vreun mister.
În acest spaţiu, în care masele de piatră par să zdrobească. totul, izvorul se dovedeşte atît de firav, încît nici o mirare n-ar fi dacă viaţa i s-ar stinge după o clipă. De mirare este, dimpotrivă, temeritatea cu care, în faţa unor piscuri trufaşe, el îşi afirmă existenţa. În noaptea pătrunsă de uimire, Oltul îşi începe povestea, demnă să fie ascultată, într-o totală reculegere, de munţi, de oameni, de întregul univers.
Eternităţii munţilor, el îi poate opune o altă eternitate: a apei care ţîşneşte din stîncă şi care, în alcătuirea ei, este mai veche decît toţi munţii la un loc. Sub şoapta izvorului, sute şi mii de veacuri stau îngrămădite, unul sub altul, tot mai adînc, pînă în noaptea şi prenoaptea vremurilor. Pe acest aşternut de ere, apa curge deasupra trecutului său, ca pe o rocă gigantică, al cărei cel mai afund strat atinge clipa cînd părmîntul s-a rupt din soare.
Atunci, ea a început să existe, şi, de atunci, în fiecare moleculă şi în enorma-i totalitate, a rămas aceeaşi. Firul subţire al Oltului vine de-a dreptul din uriaşele mase lichide care au acoperit planeta, pe cînd continentele erau încă departe de a se naşte. De atunci, în rîuri, în fluvii, în mări, apa a rămas aceeaşi: elementară, unică.
Aceste simple şi absolute adevăruri răzbat prin glasul izvorului, pe care munţii îl ascultă. îngînduraţi, aproape cu smerenie. Cu ei, povestea - uluitoarea poveste - coboară în zone adînci, dar cu firava şuviţă de apă ce abia se aude şoptind, atinge temeliile primordiale, dincolo de care nu mai poate înainta, fiindcă sîmburele de foc al plasmei începe să-şi facă simţită dogoarea.
Din acel punct, fantastic îndepărtat, aşa ţîşneşte asupra. pămîntului, împroşcîndu-l cu înverşunare, pulsînd - explodînd - de germeni. Astfel, viaţa, întreaga viaţă a putut să. înceapă.

De dincolo de crestele Ceahlăului, o lună rotundă şi galbenă se înalţă deasupra oceanului de brazi. Dar, pe măsură ce privirile i se umplu de vastul spectacol al firii, ea se schimbă la faţă, pînă ce, pe bolta de o desăvîrşită puritate, nu mai alunecă decît o albă. efigie.
Acum, din cerul deschis ca o fereastră a infinitului, curge un eteric şuvoi de beteală. Sub vraja lui, pădurile se desprind din rădăcini şi pornesc, ca un cortegiu de nuntă, spre tărîmul unei neîngrădite feerii. Curînd, chiar cei mai grei munţi le urmează. Şi deodată, în cea mai lăuntrică urzeală a ei, lumea se dezvăluie ţesută din razle lunii.
Tot ceea ce se vede sau se presimte, piscuri plutind în depărtare, văi pline de o ceaţă albăstrie, fluvii ce se duc spre mare, mările îmbrăţişînd pămîntul, şi însuşi pămîntul rostogolindu-se în spaţiu, totul pare un vis. Un mare vis.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!