poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 91 .



2. Marele poet - Criticul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [and1 ]

2019-11-06  |     | 



Onorabilul domn Trașcă este cel mai respectat șef al asociației de locatari din zona în care locuiesc. Fost colonel în armata română (cică a ieșit la pensie doar căpitan, dar i se spune Dom' Colonel, recunoscându-i-se meritele incontestabile), musculos și lat în umeri, tuns foarte scurt, cu bărbia pătrată și ochi pătrunzători, ușor înduioșați de miopie, pumni mari cât borcanele de murături... Nu știu, am vrut să mai adaug ceva despre el, dar descrierea mi-a provocat o teamă de neînțeles.
Zilele trecute am fost la sediul asociației, cu scopul declarat de a plăti „întreținerea”. Știți, suma aceea ce reprezintă, citez, „apă, încălzire, canal, gunoi” și, mai ales, salariile angajaților. Domnul Trașcă ședea la birou, sorbindu-și cafeaua și pufăind din nelipsita țigară de contrabandă. M-a privit sever și m-a întrebat ce caut. I-am răspuns, timid, că vreau să plătesc. „Mda, dă-mi mie banii, că contabila (sic șade gloria mundi în tranzit) e plecată cu treabă... Auzi, da' nu ești tu ăla de la blocul X, etajul Y, apartamentul Z? Ăla care scrie poezii?”. „Ba da, i-am zis, răsuflând ușurat”. „Aha! a tunat, îndreptând spre mine un deget cât o țelină supradimensionată, de Fukushima. Deci avem o problemă!”. Cred că expuneam o figură tare tâmpă stând așa, cu banii în mână și părul sculat de groază. Dar vă îndemn să vă priviți în oglindă în timp ce ditamai malacul zbiară la voi. O să vedeți ce drăgălași sunteți.
„Ce problemă? am îngăimat pierdut. Nu cred...”. „Ce nu crezi, mă? Oai, ce te-ai înmuiat așa? Se cunoaște că nu ai făcut armata cu mine. Om te scoteam. De fier, auzi?”. Ce poți să răspunzi la așa ceva? Am tăcut, cuminte. Și m-am gândit, curajos, să arunc banii și să o rup la fugă. M-a oprit doar gândul că, după maximum zece metri de sprint, capăt viteza unei mâțe leșinate. Deci aveam toate șansele de a fi ajuns din urmă și caftit, corespunzător, cu un bonus pentru efortul suplimentar. Așa că am așteptat. Deodată, însă, Dom' Colonel a izbucnit în hohote incontrolabile de râs. Geamurile nu se zguduiau, că termopanul ăsta e chiar țeapăn, dar pot să jur că am văzut cum se nasc crăpăturile din pereți. „Știi cine sunt eu, măi, sulică?” Am trecut peste apelativ (durea mai puțin decât un pumn, vă asigur. Că are omul niște pumni...) și am răspuns, sincer: „Nu”. „Păi eu sunt președintele cenaclului Năzuința”.
Aici se potrivește perfect o explicație: nu suport cenaclurile. Am activat și eu, ca tot omul, prin câteva, dar mi-a trecut repejor. Toți cei prezenți la ședințe, membri, nemembri și personalul auxiliar (TESLA, vorba unui amic), se înghesuiau să îmi arate cât de greșite sunt poemele mele. Unii mă acuzau de plagiat (cine ar putea scrie în halul – pardon, în stilul – în care scriu eu?), alții îmi demontau fiecare cuvânt, căutând erori gramaticale (pe atunci nu făceam. M-am învățat minte, ulterior, să fiu și eu în rând cu lumea), iar ceilalți, cei mai mulți, scormoneau prin texte după inadvertențe logice. Și, vă jur, habar nu am cum de le găseau. Era poezie criptică, ermetică aproape. Nici eu nu pricepeam ce am vrut să zic. De unde știau ei? Astfel încât, într-o bună și frumoasă zi, m-am enervat și l-am abordat, „în plen”, pe cel mai înfocat critic, cu o eleganță ceva mai lejeră. Adică l-am bălăcărit, enumerând toate înjurăturile pe care le știam și inventând, pe loc, câteva noi. A fost momentul meu de glorie. Am primit aplauze cât pentru toată viața literară. O viață foarte scurtă, din păcate, dar încununată de acel succes nesperat. Criticul, rușinat, s-a învățat minte. A devenit cel mai cunoscut și apreciat poet al urbei. Iar eu mi-am continuat ascensiunea, devenind cel mai bine ascuns scriitor ratat din oraș (măcar).
Cunoscându-mă binișor și cunoscându-mi și antecedentele, am dat să îi spun lui Dom' Colonel că nu sunt bun pentru un cenaclu. M-a oprit cu un gest (oameni buni, are o palmă cât un televizor cu diagonala rezonabil de mare) și mi-a ordonat: „Mâine seară vii să te prezint membrilor. Și aduci și câteva texte cu tine, să vedem cu cine avem de-a face!”. Am ridicat ochii spre tavanul scorojit și galben de fum, rugându-mă să nu fie tocmai el cel mai înverșunat critic de pe acolo. Dar rugăciunea mea și-a găsit răspunsul neașteptat de rapid: „Și să nu crezi că, dacă ești nou, te menajez. Eu sunt corect și îi spun omului adevărul în față, chiar dacă doare. Nu îmi place ce ai scris, te ard!”.
Am plecat zâmbind teribil de fals. În creier mi se înșuruba, tot mai adânc, ideea de a fugi în lume, lucru de preferat unei ședințe de cenaclu în care Dom' Colonel avea să mă critice, eu – să-l înjur, conform experiențelor anterioare, iar el să își încerce butoaiele acelea de pumni pe fălcile mele. Apoi aveam să ajung acasă bine împăturit, sub formă de poster frăgezit corespunzător în urma unei noi și ultime aventuri literare. Da, să fug... Deodată, din spatele meu am auzit un răcnet: „Stai, mă, așa! Stai așa, unde fugi?” Era Dom' Colonel, gesticulând amenințător în urma mea. „Doamne, am gândit, cum și-a dat seama? Ăsta mă ia la măciuci înainte de cenaclu.” Mai aveam doar câțiva pași până la bloc. Dar, din păcate, locuiesc la ultimul etaj. Și nu există lift. M-ar fi prins între parter și etajul I. Așa că am așteptat, viteaz, cu ochii întredeschiși. L-am auzit gâfâind lângă mine: „Ce-ai, mă, de te grăbești așa? Ia de-aici!” La ultimele cuvinte am închis ochii de tot, așteptând izbitura. „Ia, mă, de-aici chitanța, n-auzi? Ia chitanța, c-ai plecat fără ea și nu te crede nevastă-ta că ai plătit întreținerea.” A urmat un râs gros. Apoi, brusc serios, Dom' Colonel mi-a zis: „Deci mâine seară, la ora șase. Fără mofturi, fără figuri, că ne supărăm. Ai priceput?”. S-a îndepărtat fără a mai aștepta un răspuns. Iar eu am intrat în bloc, afișând mutra nu chiar veselă a unui condamnat la scaunul electric. Na, poezie mi-a trebuit!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!