poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 53 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-11-06  |     | 



*35. Rugămintea domnului To Kuny.

După ce părăsi mulţumit încăperea celor doi, Lucian hotărî să întârzie puţin prin oraş. Se plimbă câtva timp pe străzile tăcute ale marelui oraş, apoi pe aleile unui parc, unde se aşeză pe o bancă. Se înserase de-a binelea, deşi nu era încă foarte târziu.
Acum era liniştit, împăcat cu sine însuşi, nu-şi mai făcea fel şi fel de griji, cel puţin nu în privinţa blondei sale colege şi iubitul ei, Nick. Nu greşise că venise să-i vadă, altfel n-ar fi putut închide ochii în noaptea aceea. Era mulţumit că totul se rezolvase cu bine. Îngândurat, cuprinse cu privirea peisajul tăcut ce-l înconjura. Era frumos, plăcut, totul părea perfect. Parcă-i era teamă că orice gest al său ar putea perturba liniştea aceea adâncă, tabloul acela perfect, de aceea se ferea să provoace vreun zgomot cât de mic. Dacă ar fi fost pe Terra, n-ar fi stat aşa, pur şi simplu. Ar fi sărit în sus de bucurie, sau s-ar fi manifestat în vreun fel. Aici însă nu putea proceda astfel şi era conştient de acest lucru. Aşa că se mulţumi să-şi zâmbească sie însuşi şi să cuprindă cu privirea-i ageră peisajul înconjurător, atât de tăcut, de nemişcat, de monoton, de perfect...
În depărtare, zări două siluete ce se plimbau agale pe una dintre aleile aceluiaşi parc în care se afla şi el. Închipuindu-şi că ar putea fi doi localnici, se ridică uşor de pe banca pe care stătuse până în acel moment şi porni încet în direcţia celor doi, intenţionând să schimbe câteva vorbe cu ei. De la distanţa aceea, nu-şi putea da seama cine erau, dacă-i cunoştea sau nu, însă nu strica să intre în vorbă cu ei, chiar dacă cât mai şoptit, pentru a nu tulbura liniştea deplină din jur.
Deşi ajunsese destul de aproape de cei doi, nu reuşi să-şi dea seama dacă-i cunoaşte sau nu, datorită întunericului ce nu-i dădea posibilitatea să le desluşească chipurile, cu toate că lumini răzleţe, provenite ca de nicăieri, străpungeau în mod plăcut din loc în loc întunericul nocturn. Probabil că nici cei doi nu-l recunoscuseră pe el.
- Bună seara, li se adresă el celor doi, oprindu-se în dreptul lor.
- Bună... Luci, auzi el o voce binecunoscută lui.
- Lia?! Tu erai? replică el surprins, neaşteptându-se să fie chiar ea; încercă să-şi dea seama cine ar fi cel de lângă ea.
- Da, eu, răspunse ea firesc. Să nu-mi spui că iarăşi nu m-ai recunoscut...
- Din nefericire, cred că aşa s-a întâmplat, totuşi.
- N-ar fi pentru prima oară, zâmbi ea delicat. Oricum, bună seara, Lucian!
- Păi... Bună să fie, din nou, repetă el salutul, întinzând apoi mâna spre cel de lângă ea; bănuitor, zise, întrebător: Sid?!
- Da, eu. Salut, Lucian, răspunse acesta.
- Salut... replică el sec, dispărându-i brusc toată bucuria pe care o simţise până în acel moment, datorită împăcării dintre Nick şi Maria; dintr-o dată se schimbă la faţă.
„Se plimbă din nou cu el, prin oraş, la ora asta, destul de târzie...” îşi spuse nemulţumit în gând, încruntându-se uşor.
- Şi ce făceai pe aici? Luci... îl întrebă Lia.
- Eu, nimic deosebit, răspunse el încurcat, trezit din gândurile sale. Dar tu?
- Ca şi tine, nimic deosebit, repetă ea cuvintele lui anterioare.
- Aha... îngână el nemulţumit. Parcă spuneai că ai de gând să te odihneşti zilele astea, îi reproşă el, cu subînţeles.
- E adevărat. Şi m-am odihnit destul, doar nu puteam să dorm tot timpul. Deci, acum mă plimbam.
- Cu Sid... o întrerupse el, completând-o.
- Da, cu el. Ai ceva împotrivă?
- Nu. Sigur că nu!
- Ascultă, dacă vrei să rămâi cu colega ta, nu-i nici o problemă. Plec şi vă las împreună, să vorbiţi, interveni Sid.
- Nu, Sid, nu-i nevoie, îl refuză Lucian. Eu oricum mă îndreptam spre „Pacifis”, nu aveam de gând să rămân prin oraş.
- Dar, ce cauţi prin oraş? Parcă şi tu spuneai că vei rămâne în navă, să te odihneşti, îi aminti Lia.
- Aşa e. Şi am rămas destul. Până acum n-am ieşit deloc. Însă, ca şi tine, nu puteam dormi tot week-endul.
- Şi totuşi, de ce ai venit în oraş? Acum? insistă ea.
- Curioasă, ca de obicei... Să zicem că am avut ceva de rezolvat, îi oferi el un răspuns ambiguu.
- Ce anume? se interesă ea.
- Probleme personale, spuse el vag, fără a intra în detalii.
- Aha, personale... Şi le-ai rezolvat?
- Bineînţeles că da.
- Era de aşteptat. Doar tu rezolvi totul.
- Poftim?!
- Pentru că eşti matematician, nu?! De aceea rezolvi totul.
- Sunt, însă te asigur că această problemă nu avea nici o legătură cu matematica.
- Îmi închipuiam eu, însă ştiu că tu obişnuieşti să rezolvi şi probleme de alt gen, nu doar pe cele ce ţin de complicatele tale calcule, nu-i aşa?
- Mda... Văd că ai chef să mă iei peste picior, ca de obicei, zâmbi el acru. De aceea prefer să mă retrag chiar acum.
- Stai, Luci, îl opri ea. Nu te grăbi! Nu te luam peste picior; glumeam doar... explică ea. Uite, eu şi Sid vom cina la un restaurant. Ce-ar fi să ne însoţeşti?
- Nu, mulţumesc, nu mi-e foame! În plus, prefer să mănânc în nava noastră, refuză el, vădit deranjat de auzul cuvintelor ei, „eu şi Sid”.
- Păi, parcă nu aveai voie să găteşti.
- Nici n-am gătit nimic. Robby şi Felix s-au ocupat de acest aspect zilele astea, aşa că am să servesc ceva preparat de ei.
- N-ar fi totuşi mai plăcut să rămâi cu noi, să mâncăm împreună?
«Ah, nu mă chinui, te rog; răsuceşti cuţitul în rană, fără milă... De ce repeţi mereu „noi”, referindu-te la tine şi Sid?! În cazul meu, n-ai fi deloc de acord cu acest „noi”...» îşi zise în gând; cu voce tare o refuză din nou:
- Nu, mulţumesc. Mă bucur că mă inviţi şi pe mine, ar fi fost plăcut, dar prefer să mă retrag în nava noastră. De altfel, ne vom întâlni mâine, în aceeaşi formaţie şi vom sta atunci împreună, destul. Vom lua chiar şi masa împreună. Acum însă, n-am chef! Vă las singuri, să vă petreceţi seara împreună. În orice caz, v-aş sfătui să nu întârziaţi prea mult, pentru că mâine trebuie să fiţi cu adevărat odihniţi. Începe o nouă săptămână şi o vom lua de la capăt, aşa că... La revedere! Pe curând.
- Atunci, fie cum doreşti tu, acceptă Lia. Pa, zise ea, iar el porni tăcut în direcţia navei albastre.
- Vezi?! Nu cred că i-a convenit să ne vadă împreună, i se adresă Sid Liei, după ce Lucian se îndepărtase.
- Şi?! Cui îi pasă?! Mie, nu; deloc chiar, replică Lia, dorind să pară indiferentă, deşi, în realitate, nu era astfel.
- Ştiam bine că exista riscul să-l întâlnim.
- Ştiam şi ni l-am asumat.
- Oare am procedat corect? Adică, faţă de el... se frământă Sid.
- Sid, nu te mai gândi la el! Lasă-l în pace! N-a vrut să ne însoţească, aşa că, treaba lui! Doar n-o să ne stricăm acum toată seara din cauza lui!
- Nu, evident... Deci, vrei să rămânem împreună în continuare?
- Sigur! Acum vom mânca, apoi vom merge să ne continuăm lecţiile de dans.
- Cum?! Vrei să ne continuăm şi lecţiile?
- Desigur. De ce? Credeai că ai scăpat aşa de uşor pe ziua de azi? Doreai să te retragi?
- Ah, nu... Mă gândeam doar că poate n-ai să mai vrei, după ce ne-am întâlnit cu el.
- Te rog, nu aminti despre el! Nu ne vom schimba planurile din cauza lui! Aşa că nu-l aduce în discuţie! Ţi-am spus, lasă-l în pace! Noi ne vom continua exerciţiile. Şi va trebui să te concentrezi foarte mult, pentru că aproape ai reuşit să înveţi tot ce ţi-am arătat.
- Bine, o aprobă Sid. Cum zici tu.
Între timp, Lucian ajunsese afară din oraş, pe suprafaţa veşnic albă, neschimbată a Proximei. Mergea tăcut spre „Pacifis”, fără a lua seama la peisajul alb, pustiu, din jurul lui. Nu se mai gândea deloc la Nick şi Maria, nu era îngrijorat din cauza lor, dar nici vesel nu era. Acum gândul îi zbura doar la Lia şi atât. O văzuse în compania lui Sid şi nu-i convenea deloc. Ar fi vrut să nu se gândească la ei doi, dar nu reuşea. Şi-o imagina în braţele tânărului Kelso, iar acest lucru nu-i făcea deloc plăcere. În cele din urmă ajunse în nava lui. Fiind mult prea îngândurat, nici nu-şi dădu dăduse seama că pe puntea principală se mai afla cineva.
- Bună seara, comandante! Te aşteptam... rosti persoana respectivă, ridicându-se de pe fotoliul pe care şezuse până în acel moment şi se îndreptă spre Lucian.
- Domnule Kuny?! Dumneavoastră sunteţi? se miră Lucian, recunoscându-l.
- Chiar eu, replică simplu To. Te surprinde vizita mea?
- Drept să spun, da, recunoscu Lucian. Nu mă aşteptam să vă găsesc aici la ora asta; nu ştiam că veţi veni. De ce nu m-aţi anunţat, nu v-aş fi lăsat să mă aşteptaţi. M-aş fi grăbit, să ajung mai repede...
- Uşurel, comandante! Relaxează-te! Nu te agita atâta. Nu te aştept de prea mult timp şi nu te-am anunţat, pentru că nu era nevoie, aşa că, linişteşte-te! Am venit să vorbesc ceva cu tine.
- Ceva?! Ah, dacă e vorba despre ceea ce s-a petrecut mai devreme între Nick şi Maria, mai mult din cauza mea, să ştiţi că a fost doar o mică neînţelegere, care s-a lămurit total între timp. Fiul dumneavoastră s-a împăcat deja cu blondina şi m-a asigurat că nu este supărat pe mine. Şi aş vrea să vă conving şi pe dumneavoastră, dacă se poate, că n-am avut nici o clipă intenţia de a-l supăra. Adică... Ea e colega mea, ţin foarte mult la ea şi n-aş fi putut să...
- Linişteşte-te, dragul meu, îl întrerupse blând To Kuny. Nu de asta mă aflu aici, nu despre asta doream să discutăm, dar dacă tot ai adus vorba, hai să abordăm şi acest subiect. Ştiu foarte bine ce s-a petrecut. După ce v-a văzut îmbrăţişaţi, fiul meu a ajuns fără să-şi dea seama chiar la mine în birou. Am observat că era foarte tulburat şi l-am întrebat ce s-a întâmplat, iar în cele din urmă mi-a povestit totul, deşi iniţial nega că s-ar fi întâmplat totuşi ceva. Am încercat să-i explic că nu avea dreptate, că nu putea fi aşa cum credea el în acele momente, că nu avea motive să fie gelos. Ştiam eu că trebuie să fie o neînţelegere la mijloc, doar mi-ai dovedit în repetate rânduri că se poate avea încredere în tine. Şi ştiu că s-au împăcat; l-am urmărit pe fiul meu după ce a părăsit biroul meu, cu ajutorul aparaturii, evident.
- Deci, ştiţi... se linişti Lucian.
- Da, normal. Şi deşi am încredere deplină în tine, pentru a înlătura orice suspiciuni în ceea ce te priveşte şi pentru a mă asigura că nu mă înşel în privinţa ta, te-am verificat totuşi şi pe tine. Am urmărit înregistrările din momentul în care colega ta cea blondă a ajuns la bordul navei voastre.
- Aţi urmărit înregistrările?! De la bordul navei noastre, „Pacifis”?! Un moment! Mi s-a spus clar că ceea ce se petrece în interiorul „Pacifis”-ului nu poate fi urmărit de aparatura existentă pe planeta dumneavoastră!
- Nu, comandante! Sigur ai înţeles tu greşit! Cu aparatura noastră putem urmări orice, oricând! Ţi s-a spus doar că locuitorii Proximei nu sunt chiar atât de indiscreţi încât să vă urmărească până şi în interiorul propriei voastre nave. Aveţi dreptul la intimitate... Însă în situaţii de excepţie, cum a fost aceasta, cel puţin eu îmi pot permite să încalc această regulă. Crezi că am procedat greşit?
- Nu, deloc... Înţeleg că doreaţi să vă convingeţi de corectitudinea mea, mai ales că era vorba despre fiul dumneavoastră.
- Şi m-am convins, o dată în plus, dacă mai era necesar. De acum încolo, n-am să te mai verific niciodată, comandante! Pentru că am deplină încredere în tine, băiete! Ţi-ai câştigat-o pe bună dreptate. Deci, am să te cred pe cuvânt oricând, indiferent despre ce ar fi vorba; nu va mai fi nevoie de nici un fel de dovezi!
- Vă mulţumesc, domnule!
- N-ai pentru ce, băiete! Şi tot pentru că eşti demn de încredere, nu regret nici faptul că ţi-am acordat prietenia mea, pe care, sincer, o meriţi. Deci, am urmărit întreaga discuţie dintre tine şi soţia fiului meu, colega ta cea blondă. Până-n momentul în care a apărut Nick, cât şi după plecarea acestuia, atâta timp cât soţia lui a rămas încă aici, pe puntea principală, împreună cu tine. Şi n-am ce să-ţi reproşez, comandante! Ai fost tot timpul foarte corect. Din nefericire, n-am reuşit să-l conving pe fiul meu că nu avea de ce să se teamă. Am vrut să-i arăt înregistrările, însă m-a refuzat. Se pare că nici n-a fost nevoie, pentru că Maria l-a convins în cele din urmă.
- Da... Mă bucur că a reuşit. Chiar de la ei m-am întors acum. Doream să-i explic lui Nick ce se întâmplase de fapt, fiindcă mă chinuia cumplit gândul că doar din cauza mea s-ar putea strica relaţia lor frumoasă, lipsită de griji. Însă, n-a trebuit să mai explic nimic, nimănui; când am ajuns acolo, erau deja împăcaţi.
- Aşa-i, se împăcaseră, porumbeii... Spune-mi, comandante, tu ce părere ţi-ai format despre domnişoara cea blondă, de-a lungul celor şase ani de călătorie? Crezi că e o fată bună, serioasă, decentă?
- Păi... Mă surprinde că mă întrebaţi; credeam că v-aţi dat seama până acum. Maria e minunată! Nu găsesc cuvinte adecvate, prin care să o caracterizez. Şi îl iubeşte cu adevărat pe fiul dumneavoastră, aşa că n-aveţi de ce să vă faceţi griji în privinţa asta. Nick se poate considera cu adevărat foarte norocos!
- Sincer, aşa credeam şi eu, însă e mai bine că am aflat şi părerea ta, pe care, sper că-ţi dai seama, o preţuiesc. Dar hai să-ţi spun de ce te-am căutat de fapt, deci, motivul pentru care mă aflu acum aici, spuse domnul Kuny, însă observă că Lucian era cu gândul în altă parte şi nu părea deloc vesel, bucuros că se rezolvase neînţelegerea iscată între Nick şi Maria, din cauza lui; dimpotrivă, era foarte trist, îngândurat, absent din acel loc. Comandante, îl atenţionă To Kuny. Mă auzi?! Comandante... repetă dânsul, din nou fără rezultat. Pe unde-ţi umblă mintea, Lucică?!
El tresări la auzul diminutivului, „Lucică”, pe care numai domnul director îl utiliza uneori, din când în când.
- Ah, scuzaţi-mă, vă rog, domnule, n-am fost atent, explică el, încruntându-se uşor.
- Am remarcat. La ce te gândeai?
- Poftim?! Nu, la nimic... Nu contează! N-are importanţă.
- Haide, băiete! Sunt prietenul tău, deci, poţi să-mi spui despre ce e vorba, poate te voi ajuta cu ceva. Se observă că te frământă totuşi ceva, deşi, de moment ce fiul meu s-a împăcat deja cu dulcea sa soţioară, ar trebui să fii foarte liniştit, mulţumit. Se pare însă că mai e altceva ce nu-ţi dă pace. Am sau n-am dreptate?
- Păi, da, dar... Nu e ceva serios! N-ar trebui să mă luaţi în seamă.
- Eu nu te-aş lua în seamă, dar tu nu-mi dai voie, pentru că eşti neatent. Şi aş vrea să vorbim, dar aşa nu se poate! Hai, spune-mi ce ai pe suflet, Luci! Sunt un bun ascultător. Aşa că...
- Păi, dacă insistaţi... Nu ştiu dacă ar trebui să vă spun, păru Lucian încurcat de insistenţele interlocutorului său. În fine, n-am nimic de pierdut. Deci, e vorba despre... începu el, însă se blocă, rămânând îngândurat.
- Presupun că despre colega ta, frumoasa domnişoară Lia, îl completă To.
- Cum de v-aţi dat seama? îşi ridică întrebător privirea către cel din faţa sa.
- Ah, dragule, crezi că era atât de dificil?! Voi, tinerii ăştia... Mereu aveţi acest gen de probleme. Deci, ce-i cu domnişoara?!
- Păi, după ce-am părăsit apartamentul fiului dumneavoastră, m-am plimbat prin oraş, de aceea am întârziat şi aţi fost nevoit să mă aşteptaţi. Iar într-un parc, m-am întâlnit cu ea. Dar nu era singură. Era împreună cu... Sid! Sid Kelso...
- Sid?! Asta te deranjează atât de mult?
- Da... Eu... Nu ştiu... N-ar trebui să mă deranjeze, dar... Când i-am văzut împreună, în acel parc...
- Off... Dragostea asta! Vă suceşte minţile la toţi! Văd că şi tu eşti gelos, din cauza domnişoarei. Şi te mai mirai de fiul meu...
- Nu, tocmai, că nu mă miram deloc, pentru că... Îl înţeleg perfect!
- Dar, băiete, gândeşte, gândeşte logic! Ce dacă se plimba cu tânărul Kelso prin parc? Atâta timp cât nu i-ai spus că o iubeşti, nu poţi avea nici o pretenţie asupra ei. E liberă să facă orice doreşte; nu ţi-e nici măcar prietenă, ci doar colegă. Nu uita acest amănunt!
- Aşa e, aveţi dreptate. Ştiu foarte bine asta, dar...
- Gelozia... Gelozia nu-i bună la nimic, băiete, nu-ţi este de nici un folos! Ar trebui să ştii acest lucru, doar eşti un băiat isteţ! În ceea ce-l priveşte pe Sid Kelso, nu-l privi ca pe un rival, pentru că nu ai motive! El ţine mult la tine, la prietenia ta!
- Ştiu... Mă scuzaţi, vă rog! Am să încerc să nu mă mai gândesc la ei.
- Nu asta este cea mai bună soluţie; să nu te gândeşti la ei! La care „ei”?! În primul rând, nu există nici un „ei”, nu face această greşeală! Există poate doar în mintea ta, întunecată acum de gelo-zie... Domnişoara s-a plimbat doar cu acest tânăr simpatic, într-o seară de duminică, ceea ce nu înseamnă nimic altceva! S-au plimbat doar, atâta tot! Pricepi, Luci?! E destul de clar pentru tine?
- Aşa este... Dar, vă rog, să nu mai discutăm despre asta!
- Off, băiete... Sunt de acord. Să nu mai discutăm despre asta, deşi nu asta ar fi soluţia cea mai bună. În cazul ăsta, te-aş ruga să încerci să fii atent, câteva clipe măcar.
- Sigur, domnule. Voi încerca!
- Deci, vorbeam despre motivul vizitei mele din această seară, pentru că n-am reuşit încă să ajungem la el.
- Vă ascult, domnule! De data asta, voi fi foarte atent.
- Păi, într-un fel, tot despre fiul meu este vorba! Înainte de a veni la voi în navă şi a vă surprinde îmbrăţişaţi, a fost pe la mine, de data aceasta nu fără voia lui, tocmai de aceea m-am mirat tare mult când, după scurt timp, m-a vizitat din nou, mai ales că era răvăşit total, deşi când plecase de la mine fusese calm, liniştit. Însă chestiile astea s-au lămurit deja. Prima oară venise pentru a mă ruga ceva, iar eu i-am promis că voi discuta cu tine despre acea problemă. De aceea mă aflu acum aici.
- Nu înţeleg. Despre ce e vorba? Ce altă problemă?
- Fiul meu mi-a spus că în ultima vreme ai insistat asupra unei probleme delicate, dspre care nu-i convine lui să vorbească, nici cu tine, nici cu altcineva.
- Aaa... Cred că ştiu despre ce e vorba, îşi dădu el seama.
- Foarte bine, comandante! Ştiam că eşti băiat isteţ. În acest caz, te rog în numele lui să nu mai insişti asupra respectivului subiect! Înţelege că nu-i este deloc uşor.
- Mda... Prea bine, domnule, am să cedez! Am s-o las mai moale. Dar un singur lucru aş vrea să ştiu, iar dumneavoastră aţi fi cel mai indicat să-mi răspundeţi, ca să mă lămuriţi. Anume, vă rog frumos să-mi spuneţi şi mie, sunteţi de pe Terra sau nu?
- Luci, nu începe din nou! Îmi eşti prieten. N-aş vrea să ne supărăm, dintr-o nimica toată...
- Evident, nici eu n-aş vrea aşa ceva. Dar, domnule, mie-mi este prea clar acest lucru! Nu înţeleg însă de ce nu recunoaşteţi. Adică, ar trebui să nu mă faceţi să insist şi să-mi spuneţi singur, de bunăvoie...
- Te rog, băiete, lasă lucrurile aşa cum sunt! Acceptă afirmaţia potrivit căreia suntem locuitori ai acestei planete şi nu încerca să afli altceva!
- Asta complică totul! Dar... Fie, cedez! Din nou. Tot eu! Deşi nu-i corect, pentru că am dreptate, sunt sigur. Deci, accept, n-am să mai fac presiuni asupra lui în legătură cu acest subiect.
- Foarte bine, comandante! Să fie însă clar: Nici asupra lui, nici asupra altcuiva! Renunţă definitiv la încercările de a afla ceva în acest sens, de la oricine!
- Nu înţeleg de ce... Ce aveţi de ascuns? Ce-ar putea fi atât de grav încât să nu recunoaşteţi un adevăr care n-ar putea decât să ne bucure pe toţi!? Inclusiv pe dumneavoastră. Sau, de fapt, mai ales pe dumneavoastră.
- Te rog, comandante, renunţă! Ştii bine că ţin foarte mult la tine, la prietenia ta.
- Atunci, ar trebui să vă fie şi mai uşor să recunoaşteţi...
- Luci, te rog, nu insista, îl întrerupse To Kuny.
- Fie, domnule! Văd că nu-mi lăsaţi de ales.
- Pentru că nu-mi pot permite să-ţi las de ales. Sincer, îmi pare rău dacă sunt prea dur, însă trebuie să te conving să renunţi la cercetările tale de acest gen. Vreau să-mi promiţi că vei renunţa!
- Vă daţi seama că-mi vine foarte greu să vă dau ascultare... replică Lucian, gândindu-se la informaţia pe care Mihai o aflase pe supercomputer, despre care aflase nu cu mult timp în urmă.
- Îmi dau seama, însă trebuie să-mi dai ascultare! Nu insista asupra subiectului! îi impuse domnul To Kuny.
- Şi chiar aveţi de gând să mă convingeţi că dumneavoastră sunteţi într-adevăr un locuitor al Proximei?! Mă scuzaţi, vă rog, cu siguranţă n-am să vă cred, însă am să vă dau ascultare! Deci, n-am să insist asupra subiectului. Deşi ştiţi foarte bine care-i părerea mea despre actualii locuitori ai Proximei. Sunt ferm convins că ei sunt artificiali, ceea ce, în nici un caz n-aş putea afirma despre dumneavoastră, Nick sau Ly... În fine, dacă mă rugaţi dumneavoastră, n-am să abordez această temă, cel puţin deocamdată. Pentru că nu vreau să vă supăr. Promit, zise în cele din urmă Lucian.
- Prea bine, comandante! Crede-mă, e mult mai bine aşa. Acceptă lucrurile aşa cum sunt, nu le răstălmăci, nu încerca să intri în amănunte, nu are nici un rost. Te complici în detalii care nu-ţi sunt de folos. Bun. Deci, asta a fost tot, comandante! Acum te las să te odihneşti, spuse domnul To Kuny, intenţionând să se retragă.
- Un moment, îl opri Lucian. Mai staţi puţin! Scuzaţi-mă, vă rog, nu v-am întrebat până acum dacă doriţi să vă servesc cu ceva...
- Nu, mulţumesc, dragule, nu te deranja pentru mine.
- Nu-i nici un deranj, domnule. Mi-e foame, aş mânca ceva şi ar fi mai plăcut să nu servesc singur o gustare uşoară, de seară.
- Bine, comandante! Dacă insişti, de acord! E plăcut în compania ta.
- Doriţi cumva şi puţină cafea?
- Cafea, la ora asta? Nu, mulţumesc, dragule! Aş vrea să mai şi dorm la noapte.
- Aşa e, aveţi dreptate. Nu m-am gândit... Aşteptaţi-mă numai puţin, îi ceru Lucian, iar el se retrase spre bucătăria navei, sub privirile admirative ale domnului To Kuny. Robby! Felix! Sunteţi aici?
- Da, Lucian, îi răspunse Felix.
- Bine că eşti aici, aprecie Lucian. Am nevoie de puţin ajutor. Sper că aţi pregătit ceva deosebit astăzi. Am un musafir neaşteptat în seara asta. Domnul To Kuny este aici şi aş vrea să-l servesc acum.
- Sigur, Lucian. E-n ordine! Domnul Kuny va fi mulţumit, îl asigură Felix.
Lucian servi cina împreună cu domnul Kuny, care fu mulţumit de felul în care fusese tratat, apoi dânsul plecă, iar Lucian rămase singur pe puntea principală a navei sale albastre.
Inevitabil, gândul îi zbură din nou la frumoasa lui colegă, vechea lui dilemă, Lia, pe care o văzu în mintea lui, de data aceasta alături de Sid. Pentru a alunga din minte această imagine obsesivă, care nu-i făcea deloc plăcere, porni spre locul în care-şi avea sălaşul micuţa femelă-păianjen, Ema. Ajuns aici, încercă să nu se mai gândească la Lia şi Sid. Privi absent spre pânza pe care stătea nepăsătoare unica creatură de origine animală de la bordul navei albastre, constatând că se afla exact în acelaşi loc în care stătuse aproape tot timpul, de parcă nici nu se clintise. Cel puţin ea era foarte liniştită, nu avea griji, de nici un fel.
Faptul că o privi nu-i fu însă de nici un folos. Nu reuşi să-i alunge gândurile ce-i stăpâneau întreaga fiinţă. Cum se va putea odihni oare în noaptea aceea? Bună întrebare! O altă întrebare la care nu putea răspunde; numai de somn nu-i ardea lui în acele momente, mai ales că nici măcar nu era deloc obosit, doar se odihnise destul de mult zilele acelea două. Iar de gătit îi era interzis, la fel de bărbierit... Hmm... Dacă ar fi fost totuşi obosit, poate ar fi reuşit să adoarmă în cele din urmă. Aşa însă...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!