poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 51 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-29  |     | 



*128. Întoarcerea în oraş.

Straniul avion se desprinse în linişte deplină de solul alb şi porni spre un tunel de legătură cu oraşul artificial, străpungând aerul alb şi dens. Locul de la pupitrul de comandă îl ocupase tot domnul To Kuny, deci, tot dânsul pilota şi de data aceasta avionul, fără ajutorul computerului de bord. Era ora 15.15 când avionul ajunse în oraşul artificial. Odată ajunşi aici, computerul preluă comanda avionului, aşa că domnul To Kuny se retrase de lân-gă pupitrul de comandă, lăsând avionul pe seama computerului de bord. Se sfătuiră care să coboare primii şi în ce loc, fiecare unde-i convenea. Primii coborâră Alex cu Stela, în apropierea cabinetului medical, apoi, într-un părculeţ, Nick cu Maria, ceva mai încolo – Nis, singur, astfel încât în avion rămăseseră doar Ly, Mihai şi Lia, plus domnul Kuny, care era tot acolo. Avionul se apropie de locul unde trebuia să coboare şi cele două surori. Drept urmare, în linişte deplină, avionul făcu o nouă escală.
- Tati, noi o să coborâm aici, îl anunţă Ly.
- Bine, draga mea, o aprobă To, dar imediat se răzgândi, cerându-i: Ah, Ly, stai puţin, te rog! Tu poţi coborî, tinere, îi sugeră lui Mihai, justificând: Pentru că am de discutat cu fiica mea, între patru ochi.
- Desigur, domnule. Nu sunt indiscret, spuse Mihai şi coborî, rămânând prin apropiere, s-o aştepte pe Ly. Lia se pregăti şi ea de coborâre.
- Rămâi şi tu puţin, draga mea! îi spuse To.
- Dar, tati, sunt foarte obosită, protestă Lia, fără a se feri să-i spună „tată” acum; n-o mai auzea nimeni, cu excepţia tatălui şi surorii ei.
- Ştiu, scumpo. Te vei odihni în curând, o asigură To Kuny, apoi i se adresă celeilalte fiice: Ly, vreau să-ţi spun că sora ta va merge cu mine şi va dormi acolo; ştie ea destul de bine că are unde.
- Bine, tati... N-am nimic împotrivă.
- Ly... Şi poate va rămâne în continuare şi peste noapte, nu va veni în camera voastră.
- E-n ordine, tati. În ultima vreme, m-am obişnuit să dorm singură, deşi mă simţeam mai bine când eram împreună cu ea.
- Te rog să mă înţelegi, draga mea. Aş lăsa-o cu tine, dar... Am fost atât de îngrijorat din cauza ei! Trebuie s-o ştiu lângă mine, s-o văd, ca să mă pot linişti.
- Bine, tati. Nu-i nevoie să-mi explici nimic. Ştiu. Înţeleg. Ea e adevărata ta fiică şi ţi-a lipsit foarte mult.
- Asta nu înseamnă că nu ţin şi la tine, la fel de mult, scumpo.
- Ştiu. Nu trebuie să-mi spui. Pa, pa, tati. Pa, Lia, zise Ly, pregătindu-se de coborâre.
- Vezi ce-i spui lui Mihăiţă! o atenţionă To. Şi ai grijă ce faci!
- Mă voi descurca eu, tati, îl asigură Ly, apoi coborî.
Mihai o întâmpină nerăbdător.
- Şi Lia? se interesă el.
- Ah, păi, dacă tot au ajuns până aici cu avionul, tata s-a gândit s-o ducă până în biroul lui, să vadă împreună câteva imagini înregistrate, din acea peşteră; poate că-i va pune şi câteva întrebări... Deci, o va reţine un timp. Cine ştie?! Poate va întârzia...
- Serios?! Asta înseamnă că vom avea mai mult timp liber, pe care să-l petrecem doar noi doi, singuri, împreună, fără Lia... Ce bine! Mie-mi convine! exclamă Mihai bucuros.
- Şi mie... surâse Ly.
Cum porni avionul, To Kuny se îndreptă spre Lia, o cuprinse strâns în braţe, ocrotitor, sărutând-o pe frunte.
- În sfârşit, draga mea copilă! Singuri... De când aşteptam momentul ăsta! Dac-ai ştii cât de îngrijorat am fost din cauza ta...
- Nu trebuia, tăticule.
- Ba da, desigur. Dar spune-mi... Cum a fost? Ce-aţi făcut? Cum aţi ajuns acolo? Cum v-aţi descurcat? Ce s-a întâmplat?
- Tati, ce de întrebări.... Sunt mult prea obosită ca să-ţi răspund acum la toate aceste întrebări, dar, după cum vezi, sunt teafără, nevătămată. N-am păţit nimic. Absolut nimic.
- Da, draga mea. Ăsta-i cel mai important lucru, faptul că eşti întreagă, nevătămată. Cât timp aţi rămas acolo, blocaţi?
- Nu ştiu, tăticule. Pierdusem noţiunea timpului.
- Ah, draga mea... Îmi dau seama cât de greu ţi-a fost, cum te-ai simţit. Şi eu habar n-aveam că ai avea probleme. N-am fost acolo, lângă tine, să te ajut, să te protejez, când ai avut nevoie de mine.
- Haide, tăticule... Nu exagera! Nu-i vina ta. N-aveai de unde să ştii ce se întâmplase.
- Ar fi trebuit să verific aparatura, puteam face acest lucru. Astfel aş fi aflat în ce situaţie neplăcută erai şi n-ai mai fi trecut prin toate astea. N-am fi întârziat deloc, veneam mult mai devreme să vă scoatem de acolo. N-ai mai fi îndurat atâta.
- Lasă, tati... Nu-ţi mai reproşa nimic. Nu-i vina ta pentru ce s-a întâmplat. Dar chiar, cum aţi aflat totuşi, până la urmă?
- Domnişoara Sonya Kelso a venit şi m-a anunţat. Ea a văzut totul la aparatul ei...
- Sonya?! rosti Lia întrebător.
- Da, scumpo, ea. Imaginează-ţi cum m-am simţit în acele momente... A trebuit să aflu de la domnişoara Kelso că fiica mea are necazuri.
- Nu trebuie să te simţi prost din cauza asta. Nu puteai să-ţi imaginezi că aş avea probleme.
- Poate... Şi ce s-a întâmplat în tot timpul ăla, cât aţi stat singuri acolo, în peştera aceea?
- Nimic, tată. Absolut nimic.
- Draga mea, dacă s-a întâmplat totuşi ceva, ar trebui să-mi spui. Fără jenă! Doar sunt tăticul tău. Şi jur că dacă băiatul acela s-a atins fie doar şi cu un singur deget de tine, o va încurca! Va plăti! Cu vârf şi îndesat! Va afla cine sunt eu, chiar dacă acest lucru va presupune să renunţ la micul meu secret şi să-mi dezvălui adevărata identitate faţă de toţi colegii tăi. Dar nu i-aş putea permite nici lui, nici altcuiva... Nimănui! Nimeni nu are dreptul să se poarte urât sau necuviincios cu fiica mea! Nici chiar el, oricât de comandant ar fi!
- Linişteşte-te, tăticule! Nu va fi nevoie să-ţi divulgi secretul, pentru că nu s-a întâmplat nimic. Luci nu mi-a făcut nimic rău; nici n-a încercat măcar... Nu s-a atins nici măcar de un fir din părul meu... Dimpotrivă! A fost foarte drăguţ şi amabil cu mine, tot timpul cât am stat acolo. Nu numai că mi-a salvat viaţa, dar... Într-un fel, m-a surprins chiar comportamentul lui. E un om minunat!
- Chiar aşa?! se miră To. Desigur, n-ar trebui să mă îndoiesc de el, doar e fiul lui Traian. Nu m-ar putea dezamăgi... Oricum, am să verific înregistrările. Haide, draga mea, să coborâm! Avionul s-a oprit de mult; se pare că am ajuns la destinaţie.
Într-adevăr, avionul se oprise la locul lui de „parcare”, în apropiere de biroul domnului Kuny. To şi Lia coborâră şi se îndreptară spre cabinet, unde intrară în jurul orei 15.45. To Kuny se aşeză într-un fotoliu şi porni nerăbdător aparatura, setând imaginile la înregistrările efectuate ziua trecută, încă din momentul în care Lucian ajunsese în camera Liei.
- Tati, îmi pare rău, n-am să stau cu tine, să urmăresc imaginile astea. Sunt mult prea obosită. De altfel, eu ştiu deja tot ce s-a întâmplat, ştiu foarte bine, doar am fost acolo. Aşa că mă duc dincolo, să mă întind puţin, să mă odihnesc.
- Sigur, copila mea, o aprobă To. N-are rost să rămâi aici, cu mine. Du-te liniştită la culcare. Nu te reţin. Somn uşor, fetiţa mea!
- Pa, tati, spuse ea, iar înainte de a se retrage, trecu pe lângă tatăl ei, îl îmbrăţişă călduros şi-l sărută pe obraz.
De abia după aceea se retrase, şoptindu-i somnoroasă „Te iubesc mult, tăticule”, ceea ce-l făcu pe To să tresalte de bucurie. Creştea inima în el de drag, că-şi auzea fiica, rostindu-i acele cuvinte. Ea adormi în curând, în sfârşit, din nou într-un pat moale, cu aşternuturi curate, învelită cu o pătură călduroasă, cu o pernă adevărată sub cap. Se simţea minunat! Adormi cu gândul la el, Don Juan, eroul ei salvator, la chipul lui plăcut şi iată că, de data asta, culmea, el era prezent în visul ei...
Iar tatăl ei, To Kuny, aflat în biroul dumnealui, urmărea cu mare atenţie imaginile, să nu cumva să-i scape neobservat vreun amănunt, fie el cât de mic, privind din când în când şi spre adorata sa fiică, supraveghind-o drăgăstos. Ea dormea liniştită, fără a avea habar. Astfel îşi petrecu To Kuny ziua, aproape în întregime în faţa ecranelor, privind imaginile înregistrate, fără a se clinti din loc. Nici măcar nu aţipise, rămăsese tot timpul treaz, în faţa aparaturii sale, urmărind cu atenţie fiecare mişcare, fiecare fază, iar până în acel moment nu observă nimic care să-l nemulţumească. Rămase însă în continuare în faţa aparatelor, să vadă totul, până în momentul în care ajunseseră acolo, cu avionul, dânsul şi colegii celor doi şi îi scoseseră din acel loc, în care rămăseseră blocaţi. Proceda astfel pentru a se convinge că într-adevăr nu se întâmplase nimic. Era foarte important pentru dumnealui să afle, fiind la mijloc fiica sa.
Singur în nava albastră, numai cu cei doi roboţi, care nu-l deranjau, Lucian se trânti pe salteaua lui îngustă, care acum i se păru mai confortabilă decât oricare alt pat moale, doar îi simţise destul de mult lipsa. De cum se întinsese, adormise pe loc, buştean, doar era frânt de oboseală şi nu numai. Fu trezit seara, la ora 18.00, de Stela, care venise pentru injecţie. Imediat apărură şi roboţii, care-i aduceau pastilele şi un pahar cu apă, aşezate pe o tavă. La îndemnul doctoriţei, îşi luă mai întâi pastilele, apoi, vrând-nevrând, o lăsă să-i facă injecţia. Ea îi spuse că va reveni la ora 0.00, pentru următoarea injecţie.
- Atât de târziu, doctore? se interesă el.
- Aşa-i programul, răspunse Stela.
- N-am putea renunţa la acea injecţie?
- Nici nu se pune problema, aşa că nu te gândi degeaba!
- Dar e atât de târziu... Dacă vrei, pot veni eu în oraş, în cabinetul medical.
- Sub nici o formă! îi interzise ea categoric. N-ai voie să părăseşti nava, până nu termini tratamentul. Nu-ţi face griji pentru mine, chiar dacă va fi târziu, nu-i nici un pericol, doar suntem pe Proxima. De altfel, voi veni cu Alex, nu singură.
- Ah, aşa da, mai merge, o aprobă el.
- Desigur. Altfel cum credeai? Că nu voi găsi soluţia potrivită? Că nu mă voi descurca? Luci, sunt destul de isteaţă... Deci, n-ai cum să scapi de înţepătura de la miezul-nopţii. Iar următoarea injecţie va fi mâine dimineaţă, la ora 06.00. După aceea vom regla programul la opt ore.
- Bine, doctore. De acord. Fie aşa cum spui tu. Acum mă pot culca la loc? Mor de somn!
- Sigur, somnorosule. Te poţi culca. Dar ai grijă, ai început să te porţi ca un leneş, un puturos.
- Chiar aşa?! Păi, cred că am dreptul să fiu puturos, după toate prin câte am trecut.
- Ai dreptate. Dormi, frumosule! Te-am lăsat. Nu te mai deranjez.
- Pa, doctore, mai mormăi el somnoros.
- Pa, frumosule, răspunse Stela, părăsind rezerva lui.
În urma ei, uşa se închise automat. Stela întârzie puţin pe puntea principală, discutând cu cei doi roboţi, apoi părăsi nava albastră, îndreptându-se spre oraşul artificial.
Evident, punctuală, ca un ceasornic, reveni în navă la ora 24.00, după cum promisese, împreună cu Alex. Astfel se încheiase această încordată zi, o zi încărcată pentru toţi cei din echipaj. Ziua de vineri se încheiase fără ca domnul To Kuny să fi terminat de vizionat toate înregistrările. De aceea, dânsul continua să privească imaginile, din biroul dumnealui. Îl ajunsese oboseala, dar îşi propusese să nu adoarmă, să rămână să vizioneze totul, absolut totul.
Dimineaţa zilei următoare, sâmbătă, 13 octombrie 2091, debută cu apariţia matinală a simpaticei doctoriţe în nava albastră, pentru tratamentul comandantului. Ea venise tot împreună cu Alex, care rămăsese pe puntea principală, s-o aştepte, în timp ce Stela îi făcea injecţia lui Lucian. Stela sosise cu o precizie matematică, de ceasornic, în rezerva cu iniţialele E.L., iar după ea sosiseră imediat şi roboţii, cu pastilele. Uşor, doctoriţa îşi trezi pacientul.
- Bună dimineaţa, frumosule puturos. Hai! E timpul să-ţi faci tratamentul.
- Cum?! tresări el somnoros, încă nedumerit, frecându-se la ochi. Ah, Stela... Şi roboţii... Mă răsfăţaţi; se pare că aici toţi au grijă de mine...
- Aşa e normal, până îţi vei reveni; după aceea, te descurci singur. Ia să te văd, somnorosule! Cum te simţi în dimineaţa asta? se interesă ea, pregătindu-şi seringa.
- Destul de bine. Binişor... Doar că mă dor şoldurile de la injecţiile tale.
- Nu fi copil! Nu te mai plânge! N-ai făcut decât trei până acum, asta-i a patra, mai ai încă opt, deci suntem de abia la început. Iar dacă te dor şoldurile, nu-i vina mea, e numai din cauză că ai dormit tot timpul, ai stat pe loc, nu te-ai mişcat. Ai lenevit.
- Poate, mormăi el somnoros.
Mai întâi îşi luă pastilele, apoi urmă injecţia, după care el rămase în pat, Stela pregătindu-se de plecare.
- Şi tu? Tot mai dormi? Nu te trezeşti încă? îl întrebă doctoriţa.
- Încă nu. Mai dorm puţin. Dar o să mă trezesc mai târziu, să mănânc, pentru că mi s-a făcut foame. În plus, trebuie să mă ocup de pregătirile pentru mâine.
- Bine, frumosule. Te las să te odihneşti.
- Ai venit singură, doctore?
- Nu. Alex mă aşteaptă pe puntea principală. Culcă-te la loc, frumosule! Ne revedem la ora 14.00.
- Te aştept.
Stela plecă, iar Lucian chiar adormi la loc, destul de repede; nu avea încă de gând să se trezească.
În oraşul artificial, domnul To Kuny încă urmărea imaginile înregistrate. Nu dormise deloc în noaptea aceea, dar nu regreta nimic. Nu i se părea un timp pierdut. Fiica lui, Lia, încă dormea în camera alăturată, nu se trezise între timp. Dânsul intrase de câteva ori în acea cameră, să vadă ce făcea, dar ea nu dădea semne că s-ar trezi.
În camera în care ar fi trebuit să fie Lia, era linişte deplină. Ly încă dormea, singură. Se culcase destul de târziu, după ora 0.00. Îşi petrecuse toată ziua trecută împreună cu Mihai. Se trezi în jurul orei 09.00 şi se schimbă, pregătindu-se pentru noua zi. Pe la ora 09.30 auzi o ciocănitură. Evident, era campionul. Se aştepta la sosirea lui. Îi permise să intre. Într-adevăr, el era.
- Şi Lia? Unde-i? se interesă el.
- Habar n-am, răspunse Ly cu indiferenţă.
- Cum, a plecat deja? Aseară, când am plecat eu de aici, nu se întorsese încă. Şi era destul de târziu. Când a venit şi când a plecat?
- Nu ştiu, răspunse Ly.
- Şi mai ales, unde a plecat? mai întrebă Mihai.
- Nici asta nu ştiu, răspunse Ly.
- Măcar a venit, a fost aici? Sau nu?
- Nu ştiu. Eu dormeam. Dacă a venit cumva, n-am simţit nimic, nu i-am simţit prezenţa. Nici când a plecat, dacă a plecat.
- Ce ciudat! aprecie Mihai. În sfârşit... S-o lăsăm pe ea. Doar ştie ce face. Se descurcă şi singură. E majoră. Şi vaccinată.
- Evident, îl aprobă Ly.
- Dar tu? Ce zici? zâmbi Mihai, apropiindu-se de ea. Ce vrei să facem azi? Practic, e ultima zi de vacanţă, pentru că mâine mergem în navă, la petrecere. Deci, la ce te-ai gândit?
- Încă nu m-am gândit la nimic, dar ziua de abia a început. Ne găsim noi o ocupaţie.
- Desigur, întări el, îmbrăţişând-o cu tandreţe.
Lia se trezi târziu, pe la ora 11.00. Dormise neîntrerupt vreo 16-17 ore, fără să se trezească nici măcar pentru o clipă. Ba mai mult chiar, nici măcar nu se schimbase, dormise îmbrăcată în blue-jeans şi bluza pe care o avusese pe ea. Însă acum se simţea cu adevărat bine. Avusese nevoie de această odihnă. Se întinse ca după un somn lung, apoi se dezveli, se dădu jos din pat, îşi aranjă ţinuta şi se încălţă. Trecu dincolo, în birou, unde-l zări pe tatăl ei, şezând pe fotoliu, încă privind imaginile din peşteră. Fiind preocupat, nu observă că fiica sa se trezise. Lia se apropie, îl înconjură cu braţele ei şi-i spuse:
- ’Neaţa, tăticule. Tot aici eşti?
- Lia, copila mea... tresări To, ridicându-se. Te-ai trezit, scumpo?
- Da. Dar tu, tati? Să nu-mi spui că n-ai dormit deloc, toată noaptea!
- Ba da, scumpete. Ai ghicit. Dar nu regret deloc.
- Tati... îi reproşă ea cu blândeţe. Şi ce-ai văzut?
- Totul, draga mea, răspunse dânsul, reocupându-şi locul, pe fotoliu; o invită şi pe ea: Ia loc, iubire!
- Nu, tati, îl refuză Lia. Regret, dar n-am să mai rămân mult. Sper că n-o să te superi din cauza asta.
- Nici gând, scumpo. Poţi pleca. Nu te reţin. Dar aş putea afla unde intenţionezi să mergi acum?
- În navă, tati. Unde altundeva? Vreau să-l văd pe Luci. Sper că n-ai nimic împotrivă.
- Nu, draga mea. Poţi merge să-l vezi.
- Oare s-o fi trezit? N-aş vrea să-l deranjez. A trecut prin atâtea...
- Dacă vrei, putem afla, îi sugeră tatăl.
- N-ar fi rău, acceptă ea.
- Atunci, ia loc! Vedem imediat ce face el.
- Bine, zise Lia şi se aşeză. Dar tu ai terminat de urmărit înregistrările?
- Am văzut destul, draga mea. Nu mai e nevoie de nimic. O să opresc înregistrările.
- Grozav! Şi ce părere ai?
- Ce-aş putea spune?! N-am cuvinte! A fost foarte corect faţă de tine, cum nici nu m-aş fi aşteptat. Un adevărat cavaler.
- Ah, deci, te-ai convins...
- Evident, draga mea. E un băiat grozav. Hai să vedem ce face.
- Să vedem, tati, îl aprobă ea.
Dânsul opri imaginile din peşteră şi reglă aparatura, în aşa fel încât să-l poată urmări pe Lucian în nava albastră, în direct. Îl căutară mai întâi în rezerva lui, dar era clar că nu era acolo. Făcuse deja „patul” şi totul era aranjat, în micuţa încăpere fiind o ordine exemplară.
- Se pare că-i treaz. Unde crezi că ar putea fi?
- Verifică la bucătărie, tati. Poate s-a apucat de pregătirile pentru mâine.
To Kuny reglă aparatura, în aşa fel încât să poată urmări imagini din bucătăria navei albastre, însă nu părea a fi nimeni pe acolo.
- Nu-i nici aici, observă To Kuny. Unde altundeva ar putea fi?
- Lasă-l, tati! Să nu-l mai căutăm. Pierdem timpul degeaba. Odată ce voi ajunge în navă, îl voi găsi eu. Important e că am aflat că e treaz şi nu-l voi deranja cu prezenţa mea.
- Cum vrei, draga mea, o aprobă domnul To Kuny, întrerupând definitiv aparatura.
- Acum ai încredere în el?
- Sigur, scumpo. A câştigat încrederea mea; o merită. Mai mult chiar de atât: Când eşti cu el, nu trebuie să-mi fac deloc griji în privinţa ta, te ştiu în siguranţă deplină. E ca şi cum ai fi aici, cu mine.
- Nici chiar aşa, tati. Să nu exagerăm, surâse Lia, apoi se ridică. Bine. Acum plec.
- Nu încă. Mai stai puţin! o opri tatăl ei. Vreau să te întreb ceva, pentru că am o nelămurire.
- Spune, tati, îl invită ea, aşezându-se la loc.
- Deci, draga mea... Înainte de a urmări imaginile din peşteră, am mai văzut ceva, anume ce s-a petrecut înainte de a pleca spre munţi. Parcă vă certaţi. El spunea ceva despre faptul că tu l-ai fi urmărit într-o seară, pe el şi pe domnişoara Kelso. Aşa este?
- Hopa... tresări Lia, privind încurcată spre tatăl ei. Da, tati, e adevărat. Nu te-aş putea minţi. I-am urmărit mai demult.
- De ce, draga mea? Nu-i un gest tocmai potrivit ţie.
- Ştiu, dar... Atunci nu mi s-a părut a fi în neregulă. Nu ştiu dacă am greşit sau nu.
- Şi mie nu mi-ai spus nimic până acum? îi reproşă To.
- N-am crezut că ar fi necesar. Scuză-mă, tată! N-am avut intenţia să-ţi ascund ceva important. De fapt, nici nu era ceva foarte important.
- Greşeşti, draga mea! Tot ce e legat de tine e foarte important pentru mine, pentru că eşti fiica mea. Deci, de acum încolo te-aş ruga să ai mai multă încredere în mine şi să nu-mi ascunzi nimic. De acord?
- Bine, tati. De fapt, adevărul e că nu mi-a plăcut să-l văd cu Sonya. Nu ştiu de ce l-am urmărit, dar... Doream să ştiu ce face, de ce merge cu ea.
- Off, draga mea... zise To Kuny, cuprinzând-o ocrotitor în braţe. Puteai să fi venit aici, la mine, să-l fi urmărit împreună, cu aparatura asta; astfel n-ai fi riscat să fii descoperită, n-ar fi aflat nimeni că l-ai urmărit. Şi ar fi fost aproape acelaşi lucru, adică ai fi aflat ce te interesa.
- Da, tati, ai dreptate... Doar că atunci nu ştiam de capacitatea aparaturii voastre.
- Dar acum ştii, deci, să nu mai repeţi prostia aia, cu urmăritul. N-are rost!
- Sigur, tati, am înţeles. Acum chiar că o să plec.
- Cred că o să merg şi eu cu tine, spuse domnul To Kuny, iar observându-i nedumerirea, îi oferi de îndată şi o explicaţie: Am stat destul la biroul ăsta! Mai ies puţin afară. O să servesc ceva la un restaurant din apropiere, apoi o să mă întorc aici şi foarte probabil voi ocupa locul în care ai stat tu până mai înainte, să mă odihnesc; sunt destul de obosit.
- Ah... Foarte bine, tati, aprecie Lia. Aşa să faci.
- Ai putea să mănânci şi tu ceva, împreună cu mine, presupuse To, găsind astfel o motivaţie pentru a o mai reţine alături.
- Mi-ar face plăcere, tati, dar poate altădată, cu altă ocazie. Acum o să mănânc în navă, cu Luci. Ai văzut doar cum găteşte...
- Ai dreptate. Dacă ai o alternativă mult mai convenabilă, de ce nu? N-am nimic împotrivă. Să plecăm, propuse To Kuny.
To Kuny părăsi biroul său, împreună cu fiica sa, Lia, de care se despărţi în curând, fiindcă dânsul se îndreptă spre un restaurant apropiat, iar ea spre ieşirea din oraşul artificial.
Lia ajunse în nava albastră la ora 11.47, pe puntea principală. Nu era nimeni acolo, nici măcar roboţii. Fără a sta prea mult pe gânduri, Lia porni spre bucătăria navei, închipuindu-şi că Lucian ar putea fi acolo. Intrând în bucătărie, constată că el era într-adevăr acolo, cufundat în pregătirea delicateselor pentru petrecerea de ziua următoare. Roboţii erau şi ei acolo, amândoi, ajutându-l.
- Salut, eroule! Eşti ocupat?
- Cine...?! tresări el surprins, întorcându-se brusc spre ea. Ah, Lia, tu...
- Da, eu. Am trecut să văd ce faci.
- Păi... Chiar sunt ocupat, replică el, zâmbind. Vrei să-mi dai o mână de ajutor?
- Nu, mersi, refuză ea. Nu-i domeniul meu forte. De altfel, observ că ai deja alte două ajutoare.
- Nu m-aş putea descurca singur, fără ei, zise el, reluând lucrul.
- De ce nu-i laşi pe ei singuri să pregătească totul?
- Cum?! se miră el.
- Hmm... N-ar fi trebuit să întreb asta! Te deranjează dacă stau aici? i se adresă ea, aşezându-se pe un scaun.
- Nu, deloc. Ţi-e foame? se interesă el.
- În sfârşit! Credeam că n-o să mă întrebi. Da, mi-e foame! Şi ştiam că aici voi găsi ceva bun.
- Te servesc imediat. Vrei şi cafea?
- Acum nu. Dar să ştii că n-am de gând să mănânc singură. Va trebui să-mi ţii companie.
- Cu plăcere. De fapt şi mie mi-e foame. N-am mâncat deloc până acum. Tocmai aveam de gând să gust şi eu ceva.
- Foarte bine. În cazul ăsta, îţi vei întrerupe puţin activitatea. Ce-ţi face umărul?
- Perfect. Nu mă mai deranjează deloc, de parcă n-aş fi avut nimic. Nu ştiu ce i-o fi făcut Stela, dar a rezolvat rapid problema, cât ai bate din palme, răspunse el, apoi, fără să vrea, strănută de vreo câteva ori.
- Noroc, îi ură ea. Încă strănuţi?
- Se pare că da, însă mai rar, ceea ce presupune că nu m-am vindecat definitiv.
- În rest, cum te simţi?
- Mai bine. M-am odihnit. Am dormit mai mult decât oricând. Doar Stela şi roboţii m-au trezit de vreo câteva ori, pentru tratament. În rest am dormit buştean.
- Şi eu am dormit la fel de mult, doar că pe mine nu m-a deranjat nimeni.
- Norocul tău...
- Faci injecţii?
- N-am încotro. Stela nu-mi dă de ales. Cel puţin are mână uşoară, nu mă doare.
- Măcar atât, zise ea, apoi schimbă subiectul: Cu ce mă serveşti?
- Vei vedea, răspunse el, aşezând pe masă toate cele necesare.
- Dar obrazul? Ţi-a trecut puţin, remarcă Lia.
- Poate, puţin, numai că n-am voie să mă bărbieresc deloc, decât după vreo zece zile. Până atunci...
- Zece zile?! De abia aştept să văd cum vei arăta!
- Aşa, mulţumesc... Încurajează-mă!
- Ce nu-ţi convine? Mie-mi pari deja interesant, încă de acum.
- Îmi închipui... Nu pot să sufăr barba asta!
- O să te obişnuieşti cu ea. Cine ştie, poate că după cele zece zile n-o să mai vrei deloc să te bărbiereşti.
- Aşa crezi? Nici gând! De abia aştept să scap de pacostea asta! Eu, bărbos?! Nu-mi place deloc gândul ăsta!
- Dacă asta te consolează, află că arăţi foarte bine, cu sau fără barbă.
- Îmi imaginez... Ca un maimuţoi, zâmbi el.
Lucian o servi cu atenţie, apoi se aşeză şi el pe un alt scaun. Mâncară liniştiţi, în timp ce roboţii continuau să gătească, la bucătărie. După ce se sătură, Lucian se ridică, intenţionând să strângă masa. Servise chiar şi desertul, vreo câteva prăjiturele care fuseseră gata mai repede.
- Mai doreşti ceva? o întrebă el.
- Mersi, nu. M-am săturat. Ca de obicei, totul a fost delicios. Bucătar ar fi trebuit să te fi făcut, nu matematician; nici comandant.
- Mi-am încurcat specializările?! Eu cred că pot să le combin pe toate cu succes.
- Văzând rezultatele, înclin să-ţi dau dreptate, zise ea.
Cu îndemânarea-i caracteristică, Lucian strânse, curăţă şi aranjă rapid totul, apoi intenţionă să li se alăture roboţilor, deci, să-şi reia lucrul, dar prezenţa Liei îl stânjenea, mai ales că ea se ridicase şi-i barase calea spre bucătărie.
- Ştii, Luci, niciodată n-o să-ţi pot mulţumi îndeajuns pentru ceea ce ai făcut.
- Iar începi?! îi reproşă el, vrând să pară dur, serios. Ţi-am spus că n-am urmărit să capăt recunoştinţa ta.
- Poate, dar ai riscat atâta pentru mine... Iar acum suferi, suporţi consecinţele, tot din cauza mea, spuse ea şoptit, privindu-l admirativ, cuprinzându-l în limpezimea ochilor ei albaştri. Ai fost rănit. Şi tot din cauza mea vei deveni bărbos, chiar dacă nu-ţi convine...
Pe neaşteptate, ea-i mângâie delicat obrazul drept, ce nu fusese lovit, care acum era ţepos.
- Lia, eu... începu el o idee neclară, dar se opri imediat, prinzând-o uşor de mână, pe care apoi i-o îndepărtă, fără brutalitate şi-i zise cu blândeţe: Lasă-mă-n pace, te rog! Şi pricepe odată că n-am vrut să devin eroul tău! Nu sunt idolul nimănui!
- Dar ce-i rău dacă eu te văd aşa?
- Este, pentru că eu nu sunt aşa! Sunt acelaşi, ca şi până acum, nu m-am schimbat deloc. Tot aşa eram şi înainte, întotdeauna. Pricepi?! Nu vreau să mă priveşti cu alţi ochi doar pentru că ţie ţi se pare că aş fi făcut un gest deosebit.
- Dar nu mi se pare deloc. Chiar a fost un gest deosebit. De ce nu-mi dai voie să-mi arăt recunoştinţa faţă de tine? De ce te deranjează acest lucru?
- Nu înţelegi?! Nu-mi place! N-aş vrea să mă placi doar pentru că mă consideri un soi de erou. Vreau să mă vezi la fel ca şi până acum. Eu sunt acelaşi Lucian Enka, dintotdeauna.
- Hmm... Poate că nu te cunoşteam prea bine până acum, nu te vedeam aşa cum erai în realitate.
- Şi ce te face să crezi că acum m-ai cunoaşte mai bine? Nu vezi că greşeşti? Din nou.
- Nu ştiu, dar te rog...
- Nu! Lasă-mă-n pace! Sunt ocupat! Nu vezi?! zise el, apropiindu-se de cei doi roboţi, reluându-şi lucrul, oarecum nervos.
- Ba da, văd că ai treabă. Dacă te încurc, mă retrag. Mă plimb puţin prin navă. Aici n-am ce face, n-am cu ce să te ajut.
- Ai dreptate. Însă te rog să nu fii supărată pe mine.
- Nu fi prostuţ! Nu sunt supărată deloc, îl asigură Lia.
- Regret că nu te pot însoţi, nici nu-ţi pot încredinţa unul dintre roboţi. Am nevoie de ei aici.
- Nici nu-i nevoie. Revin mai târziu, zise ea şi părăsi încăperea.
Rămas împreună cu roboţii, Lucian îşi văzu de treabă. Pregătirile pentru petrecere avansau într-un ritm destul de rapid. Dar clipele de linişte nu se prelungiră mult, fiindcă Lia reveni din scurta plimbare prin navă, găsindu-l pe Lucian tot cu roboţii, în bucătărie, trebăluind de zor.
- Te-ai întors... remarcă el.
- Da, am revenit. Însă nu singură, zise Lia.
- Salut, frumosule, se auzi o voce foarte cunoscută îndărătul Liei, apoi apăru şi posesoarea glasului respectiv.
- Bine ai venit, doctore, o salută el, ştergându-se pe mâini.
- Vedem noi imediat cât de bine venită sunt... Hai, treci în rezerva ta!
- Cum spui tu... Robby, Felix, aveţi grijă pe aici. Revin imediat!
- Nu conta pe asta, rosti Stela.
- Ce vrei să spui? tresări Lucian.
- Nimic rău. Scuză-ne, Lia. Ţi-l răpesc puţin pe frumosul ăsta.
- E-n ordine, Stela. Dar să fii blândă cu el. A îndurat destule.
- Eu întotdeauna sunt blândă. Mai ales cu el. Prea blândă... surâse Stela, apoi porni spre puntea principală.
Lucian o urmă. După numai câteva minute, cei doi se întoarseră în bucătărie. Lia era tot acolo, privindu-i pe roboţi; comandantul li se alătură.
- Gata injecţia? observă domnişoara consilier.
- A mers repede, pentru că a fost băiat cuminte şi a cooperat, răspunse Stela, apoi privi întrebător spre Lia: Dar tu?! Eşti de mult aici?
- Nu. Am venit să văd ce face Luci, dar se pare că e ocupat.
- Păi, chiar e ocupat. Cum merg pregătirile, frumosule?
- Bine. Cu roboţii, care-mi sunt de mare ajutor, voi termina în curând. Nu mă va prinde noaptea în bucătărie, voi avea timp să mă şi odihnesc, destul chiar.
- Asta-i bine. Pentru că ai nevoie de multă odihnă, fiind încă sub tratament. Apropo, ţi-ai luat pastilele de la ora 12.00?
- Altfel cum?! Sigur că le-am luat. N-aş fi îndrăznit să uit de ele. Şi ţi-am respectat cu stricteţe meniul prescris.
- Foarte bine. În cazul ăsta, ne vom înţelege, frumosule, nu vom avea probleme. Dar tu, Lia? Cum te simţi?
- Minunat. Am dormit mult şi bine, pentru că eram foarte obosită. Acum mi-am revenit complet.
- Ai grijă, să n-ajungi şi tu pe mâna mea, o avertiză doamna doctor.
- Nu mă tem de tine, Stela, surâse Lia.
- Nu?! Ar trebui... Întreabă-l pe frumosul ăsta, el ştie.
- Aş, doctore... murmură comandantul. În privinţa asta, chiar n-ai de ce să te îngrijorezi, Lia.
- Ştii, Luci, mai înainte am vizitat laboratorul Mariei şi minunata-i plantă artificială. Se dezvoltă bine, îi merge excelent. Arată minunat!
- Am văzut-o şi eu destul de des. Sper ca blonda să fie mulţumită de modul în care e îngrijită, zise Lucian.
- N-ar avea motive de nemulţumire, presupuse Lia.
- Ce pregăteşti aici, frumosule? se apropie Stela de el.
- Secretul meu, zâmbi el.
- Ah, vrei să pari misterios... Miroase frumos! Pot să gust şi eu puţin?
- Eşti invitata mea, doctore, acceptă Lucian.
- Hmm... Delicios! aprecie Stela.
- Dacă vrei, te servesc. Ia loc! o invită el.
- Mersi, frumosule. Eşti foarte amabil, nu-l refuză Stela şi se aşeză.
- Mai vrei şi tu, Lia?
- Nu, Luci, eu m-am săturat.
- Haide, nu mă lăsa să mănânc singură! îi ceru Stela.
- Bine, acceptă Lia. Dar numai puţin.
- Ce-ar fi să mănânci şi tu cu noi, frumosule?
- Fie. Nu vă pot refuza, spuse el, aşezând cele necesare pe masă.
- Sper că tu ai acolo mâncare de regim, aşa cum ţi-am prescris, îl atenţionă Stela.
- Bineînţeles. Ţi-am urmat întocmai recomandările. Dacă nu mă crezi, poţi verifica.
- Lasă... Nu cred că mă tragi pe sfoară. Dar sper că mie nu mi-ai pus mâncare de regim.
- De ce nu, doctore? Faci separatisme? Sau nu-ţi plac mâncărurile cu restricţii? Cred că ţi-ar prinde bine o porţie de regim, să vezi ce-mi prescrii mie să consum.
- Renunţă, frumosule! Eu nu sunt bolnavă, deci, n-am nevoie de regim. Când voi fi, atunci mai zic, însă nu acum.
- Nu-ţi face griji, doctore. Te asigur că tu şi Lia nu aveţi mâncare de regim; doar eu.
- Vezi, aşa merge. Mă bucur că eşti ascultător şi nu-mi creezi probleme, surâse Stela, apoi privi spre Lia: Ce zici?! L-am „dresat” bine, nu-i aşa?!
- Cu siguranţă, o aprăbă Lia, zâmbind şi ea.
Lucian nu le reproşă nimic. Se mulţumi doar să le privească, încruntându-se uşor. Mâncară împreună, iar după ce se săturară, se ridicară de la masă, el strângând şi curăţând totul, ca de obicei.
- Mersi pentru trataţie, frumosule, spuse Stela, pregătindu-se de plecare.
- Mi-a făcut plăcere să te servesc, doctore. Şi vezi?! Nu-i corect! Tu-mi faci injecţii, iar eu te servesc cu delicatese.
- Şi eu te vindec, ori de câte ori ai probleme, în ultimul timp, destul de des, îl completă Stela. Deci, ce nu-i corect?!
- Ca de obicei, ai dreptate. Scuze, doctore! Îţi mulţumesc pentru tot ceea ce faci...
- Lasă vrăjeala, frumosule! îl întrerupse Stela, apoi privi spre domnişoara consilier: Lia, mergi şi tu?
- Da, merg cu tine.
- De ce? Nu rămâi? se miră el.
- N-are sens, replică Lia. Eşti ocupat, te-aş încurca. Voi veni mâine, la petrecere.
- Te aştept...
- Eu voi veni diseară, la ora 22.00.
- Ştiam, păru el nemulţumit de acest scurt anunţ.
- Şi pe mine nu mă aştepţi?
- Ba da, doctore. Evident...
Cele două colege plecară, lăsându-l pe Lucian şi pe cei doi roboţi să-şi vadă de treabă...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!