poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 106 .



Multi
proză [ ]
2, Jurnal I.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ioan_Cerb ]

2019-10-15  |     | 



„Dacă ar fi să te descrii în câteva cuvinte, ce cuvinte ai folosi?”


2.


Mai bine de un sfert de oră n-am făcut altceva decât să mă întorc de pe o parte pe alta, după care cred că am adormit; de fapt, trebuie să fi adormit la un moment dat, pentru că atunci când am deschis din nou ochii afară era deja lumină. Logodnica mea plecase la serviciu de aproape două ore, ea lucrează pe programul de dimineață, eu pe cel de după-amiază. Am mai stat cinci minute sub pilotă, unde era cald și mă simțeam acasă. Frigul de afară nu mă ajuta nicicum să-mi încep ziua, ci mă ținea înfășurat în pilotă de parcă aș fi fost un urs polar acoperit de o blană extrem de groasă.

Cafeaua de dimineață este cel mai bun medicament împotriva suferinței inefabile. Brună, poate diluată cu puțin lapte și eventual îndulcită cu două lingurițe de xylitol (am renunțat la zahăr din orgoliu), lichidul acesta miraculos este una dintre cele mai importante descoperiri ale omenirii. Dacă fără cărbuni ar fi imposibil să ne imaginăm prima Revoluție Industrială, fără cafea este imposibil să ne imaginăm vreun lucru. În ce mă privește, dat fiind că nu sunt fumător, cafeaua nu este însoțită de nicio altă substanță, în afară de xylitol, care i-ar putea perverti aroma unică. Și nici măcar xylitolul nu i-o pervertește; dimpotrivă, i-o desăvârșește. Mă gândeam: „Oare ce mai face vecina de jos care mi-a mâncat nopțile preț de câteva luni bune? A aflat vreodată cât de importantă este cafeaua în viața ei sau nici măcar nu s-a deranjat să se intereseze?”

După ce am reușit să mă ridic din pat, mi-am făcut o cafea „strong” (fără lapte, cum beau secretarele stresate) și am ales la întâmplare o carte din teancul de cărți care așteptau să fie citite, și-am deschis-o la pagina patruzeci și șapte: „Cu alte cuvinte, cu cât ți-ai trăit mai puțin viața, cu atât anxietatea în fața morții este mai mare. Cu cât mai mare este eșecul de a trăi o viață împlinită, cu atât mai mult te vei teme de moarte.” Un mesaj puternic, pagina patruzeci și șapte mi-a înseninat ziua cu înțelepciunea ei milenară! Poți spune că suferi de „viață netrăită” când privești înapoi și nu-ți aduci aminte mare lucru. Și atunci stau și mă întreb… cum mai putem privi înainte? Mai fericiți, ar spune cărțile de dezvoltare personală. „Nu lăsa trecutul să te tragă în jos – privește în viitor și trăiește prezentul!” Altfel spus, fii la fel de fericit ca o amibă și lasă-ți pseudopodele să te conducă spre al nouălea cer! Am luat o gură de cafea, am închis cartea și am pus-o în vârful teancului de cărți, cu mențiunea că trebuia s-o încep imediat ce-o terminam pe cea deja începută, de care însă nu mai aveam curaj să mă ating. M-am dus pe canapea, mi-am pus picioarele pe măsuța din dreptul acesteia și mi-am plantat laptopul în poală. Mesajele primite nu se citesc singure, se știe. Mi-am deschis contul de e-mail doar pentru a observa că nu aveam nimic de citit. În schimb, aveam de șters o mulțime de mesaje nedorite, texte comerciale care mă invitau fie să petrec clipe de neuitat cu persoana iubită pe nu-știu-ce insule, fie să-mi măresc penisul cu până la șapte centimetri pentru a petrece clipe de neuitat cu persoana iubită. De la un mesaj la altul, o stare ciudată de déjà vu îmi bâzâia în ureche ca un țânțar nesuferit gata să-mi sugă sângele din portofel. Apoi am intrat pe Facebook, mai mult dintr-o curiozitate sinistră, dar perpetuă, care se întinde spre sfârșitul lumii și care-mi menține contul activ de mai bine de cinci ani. Facebook e altceva, e cu totul altceva! E un circ interactiv unde mulți ciudați fără nume sau sub un nume fals se angajează în succesiuni de giumbușlucuri care mai de care mai caraghioase, menite a atrage atenția dracu’ știe de ce. Scopul nu scuză mijloacele abjecte, însă pe Facebook aceste mijloace nu trădează scopul - e un mecanism subtil de procesare a căcatului. După mai multe încercări eșuate de a găsi ceva realmente interesant, am închis capacul laptopului, am tras apa în gând și l-am pus pe măsuță. Nu era încă ora de plecare la serviciu. Puteam fie să citesc, fie să dorm, fie să mă îmbrac și să merg la vecinii de sus pentru a-i ruga să-și facă treburile mai în liniște, măcar pe timp de noapte. Am decis că prea mult somn tâmpește, iar de citit nu mă simțeam în stare: eram încă zdruncinat intelectual după ce mi se întâmplase cu câteva săptămâni în urmă la birou, când mi s-a întunecat privirea și am orbit complet, starea persistând aproape două minute. Am strigat atât de tare încât toți colegii mei se ridicaseră în picioare, ceea ce am făcut și eu, după care am început să mă învârt în cerc și apoi m-am prăbușit pe podea. Orbirea a trecut, sechelele au rămas. Medicii mi-au spus că stresul și încordarea mușchilor oculari au cauzat orbirea temporară. M-am spălat bine pe dinți, m-am îmbrăcat și-am urcat scările până la etajul unu. Ajuns în dreptul ușii la vecinii de deasupra, am bătut discret și-am așteptat să deschidă cineva. Nicio reacție. Am insistat, dar degeaba. Am bătut de patru ori în ușă, inițial discret, apoi mai apăsat, însă nimeni nu a găsit de cuviință să deschidă - sau poate că nu era nimeni acasă. Ușa de vizavi se deschisese ușor și femeia care ieșise cu jumătate de corp din apartament m-a înștiințat cu privire la faptul că „familia Gavrilescu era plecată de câteva luni bune în străinătate, să mai facă și ei un ban, săracii”. Am aflat apoi că femeia aceea se ocupa de administrația blocului. S-a prezentat, m-am prezentat și eu, apoi m-a întrebat dacă sunt din bloc, de ce îi caut pe „domnii Gavrilescu” și de cât timp m-am mutat acolo. M-a invitat în apartamentul dumneaei pentru o serie de formalități; îi trebuiau o copie după buletinul meu și o semnătură că voi respecta fără excepție regulile de ordine redactate de aceasta și asupra cărora asociația de proprietari își dăduse acordul.

- Aveți un apartament foarte frumos! I-am spus în timp ce priveam în stânga și în dreapta, în sus și în jos, evitând să fac contact vizual cu ea. Din hol, apartamentul ei părea mai mare decât apartamentul în care mă mutasem cu o săptămână înainte. Era mobilat cu bun-gust, corpurile de mobilier discrete ofereau spațiului un plus de lumină și lăsau să se întrevadă o personalitate calmă, răbdătoare și simplă, cel puțin la o primă impresie. Mai târziu îmi spusese că nu trecuse de 45 de ani și că soțul îi murise într-un accident de mașină; nefericitul a intrat cu vitează într-un copac în duminica în care fusese anunțat că mama lui suferise un puternic atac cerebral care i-a adus moartea. S-a urcat în mașină, tremurând din cap până în picioare, și nu s-a mai întors.
- Mulțumesc! Încerc și eu să fac tot ce pot. Îmi răspunsese din living, căutând o declarație-tip pe proprie răspundere pe care eu urma s-o completez și s-o semnez în două exemplare.
- Este al dumneavoastră apartamentul, așa-i?
- A fost al soțului meu, acum îmi aparține, da.
- Era să uit… ați avut vreodată probleme cu vecinii de vizavi? Ce fel de oameni sunt? Familia Gavrilescu adică.
- Aaaa, nu, nici vorbă! Se oprise din căutat și își întoarse capul către mine. Și într-un pronunțat accent ardelenesc: sunt pita lui Dumnezeu, vă spun!
- Sunt convins, sunt convins… vă întreb doar pentru că de câteva zile, în timpul nopții, se aud de sus niște zgomote… cum să le zic, stânjenitoare. Mă gândeam că de la dumnealor se aud.
- Înțeleg ce spuneți, îmi spuse pe un ton discret, parcă vinovat prin extensie. Avem problema asta de vreo două luni, așa… Se aude de mai sus.
- De mai sus?! Am întrebat-o extrem de mirat. Cum era oare posibil ca niște zgomote atât de proaspete, organice, de natură să-ți atingă o coardă sensibilă, să se audă de la etajul doi? Mă întrebam în gând.
- Da, de mai sus.
- Ciudat, vă spun… Nu m-aș fi gândit!...
- Vă înțeleg! Dădu din cap și îmi înmână două coli A4 pe care era imprimată declarația-tip.
- Să mi le aduceți când puteți săptămâna aceasta, și să nu uitați de copia după actul de identitate.
- Cu siguranță, mâine vin și vi le aduc. Sărut mâinile!
- La revedere! Mi-a spus într-o voce aproape șoptită și apoi a închis ușa după mine.

Mi-am dat imediat seama, după ce a închis ușa, că nu mi-a trecut prin minte să întreb de la ce etaj se auzeau zgomotele, și-asta pentru că probabil am respins în mod inconștient posibilitatea ca zgomotele să fi venit de la un etaj superior etajului doi. Ar fi fost de-a dreptul absurd. Am zăbovit puțin pe palier ca să mă gândesc dacă mai avea rost sau nu să merg la etajul doi. Nu eram nici pe departe în criză de timp, așa că am urcat. Am bătut de câteva ori la ușa vecinilor de deasupra familiei Gavrilescu, însă nici de data aceasta nu am avut noroc. La ora aceea majoritatea adulților din bloc era plecată la serviciu. Mă simțeam cumva izolat de frații mei proletari prin simplul fapt că în fiecare zi plecam de acasă aproape de încheierea programului de muncă obișnuit și mă întorceam după miezul nopții. Pe la etajul cinci începusem să gâfâi, eram un Harap-Alb fără glorie, pervertit, în căutarea vocii care-mi vibra în minte; pot spune că eram mai mult teleghidat, întrucât curiozitatea mă împingea de la spate, flămândă cum era și avidă de cunoaștere. La etajul cinci mi-a deschis o bătrânică simpatică, trecută de mult de vârsta rațiunii, al cărei aparat auditiv ieșea imediat în evidență. În mintea mea îmi puneam mâinile în cap – acela era primul lucru pe care l-aș fi făcut dacă nu aș fi fost o persoană politicoasă, atentă la sentimentele celor din jur. În schimb, am întrebat-o pe bătrână dacă de obicei doarme bine noaptea, moment în care aceasta a făcut un pas înapoi, pregătită să închidă ușa. Am luat-o încet, i-am explicat motivul pentru care i-am adresat o astfel de întrebare, am asigurat-o că locuiesc în bloc, am încercat să apelez la instinctul ei matern, sau cel puțin la ce mai rămăsese din el, și m-am plâns de nopțile nedormite și la cum aceste nopți nedormite mă pot afecta în calitate de cetățean activ în câmpul muncii și, prin extensie, cum îi pot afecta ei pensia dacă toți cetățenii ca mine nu sunt productivi din cauza oboselii. Am făcut-o să urmeze un lanț cauzal la care nu se gândise probabil niciodată. Mi-a spus că nu are probleme cu somnul, că somnul devenise pentru ea o a doua natură, că somnul era pentru ea o simulare a morții și, drept urmare, nimic nu o putea rupe din cele opt ore de somn. Desigur, am pus totul pe seama aparatului auditiv, dar cine sunt eu să le demolez oamenilor poveștile reconfortante? I-am cerut scuze de deranj și eram pregătit să accept eșecul micii mele expediții. Am chemat liftul și am constatat cu stupoare că acesta se oprea la fiecare etaj, deschidea ușile, stătea câteva secunde după care le închidea și mai urca un etaj, apoi se oprea din nou și tot așa. După sunetul specific produs de încălțămintea cu tocuri, cineva urca scările într-o manieră apăsată. O tipă roșcată cu ochi albaștri și buze cărnoase se vedea urcând cu un picior deasupra celuilalt și o pendulare a bazinului demnă de podiumurile pe care hainele își etalează manechinele. Am știut pe loc că era una dintre cele mai atrăgătoare femei pe care le-am văzut vreodată până atunci, și-acest lucru mi-a fost confirmat de îndată ce tipa ajunsese la același nivel cu mine, privindu-mă oarecum de sus dat fiind că era mai înaltă cu câțiva centimetri. M-a abordat zâmbind, dar nu într-o manieră arogantă, ci cu o cordialitate oarecum neobișnuită pentru o persoană atât de atentă la aparențe și m-a asigurat că nu avea niciun rost să-mi pierd timpul cu liftul acela defect și că mai bine o luam pe scări. La rândul meu, trebuie să fi exercitat asupra ei o atracție fortuită ce părea s-o bulverseze, lucru de care începusem să devin conștient prin prisma faptului că acea femeie ireală a stat să-mi asculte toată povestea cu noaptea albă, care nu putea fi altfel decât plictisitoare, mai ales pentru o persoană străină care nu avea niciun motiv să mă asculte strict din complezență. După ce-am terminat de relatat toate cele, mi-a făcut semn s-o urmez în sus, pe scări. Am urcat încă trei etaje și am urmat-o pe femeie până la ușa apartamentului ei. Am întrebat-o cum o cheamă, dar a refuzat să-mi răspundă. Și-a întors capul spre mine în timp ce descuia ușa și a început să zâmbească. A descuiat ușa și nu m-a invitat înăuntru. M-a rugat în schimb s-o aștept pentru că avea ceva important să-mi spună.



„Până unde ai fi dispus să mergi pentru un pic de liniște?”

Jurnal
I.


Doamna Stavropol stătea în dreptul ferestrei înalte și, trăgând maşinal câte-un fum din țigara-i electronică, privea în mod contemplativ la muncitorii de pe șantierul amplasat vizavi de clădirea în care se afla cabinetul său particular de psihoterapie. Aceasta subcontractă un apartament cu trei camere în speranța că-i va putea ajuta în continuare pe pacienţii săi de la Clinica de psihiatrie, psihoterapie şi psihologie din Tristești, de unde plecase cu o lună înainte din cauza acutizării disensiunilor dintre ea şi conducerea clinicii. Așa am găsit-o după ce am intrat neanunţat în încăperea unde își avea biroul, strecurându-mă cu o oarecare timiditate nu înainte de a bate la ușă. Cunoștința de familie care mi-a recomandat-o mi-a spus să intru direct, deoarece secretara dumneaei era plecată de câteva zile în provincie la înmormântarea unui prieten de familie. După cum spuneam, intrând în biroul doamnei Stavropol (ușa era deschisă), am găsit-o pe aceasta scufundată într-un moment de reflecție abisală, fiind atât de absorbită de peisajul citadin, încât oricine ar fi văzut-o ar fi zis că își schița în minte o hartă a activităților întreprinse zilnic şi silnic de aşa-numiţii oameni obișnuiți. Am încremenit lângă ușă timp de câteva secunde și am privit-o cum stătea cu spatele la mine fără să scoată un sunet. Telefonul inteligent de pe biroul acesteia a început să toarcă intermitent ca un motan ce caută afecțiunea stăpânei, anunțând-o că cineva dorea să schimbe câteva vorbe cu aceasta. Întorcându-se brusc, se opri puțin pentru a mă scruta din celălalt capăt al încăperii și, după ce-și ceru scuze pentru neatenția cu care mă întâmpinase, răspunse la telefonul deja surescitat.
- Alo. Bună ziua!
- „…puteți vorbi?” Se auzi din telefon.
- Da, pot vorbi. A, da, ce coincidenţă, tocmai a intrat la mine în birou un domn… stați puțin să-l întreb dacă nu cumva dumnealui este domnul cu programarea de la ora 16:40. Îi spuse vocii închise în acea cutie magică.
- Nu cumva sunteți domnul Stoenescu? Mi se adresă după ce îndepărtase telefonul de la ureche. Întrebându-mă, miji puțin ochii în semn de stânjenire.
- Nu, mă numesc Ics Roman. Am venit fără programare. Văd că este ora 16:45. Dacă aşteptaţi pe cineva, o să revin mâine.
- Așteptați puțin pe hol, luați un loc pe unul dintre scaunele acelea. În cazul în care vi se face sete, aparatul de apă este acolo - indicând cu degetul arătător - pentru clienți. Dacă pacientul care avea programarea la 16:40 nu ajunge în zece minute, vă preiau pe dumneavoastră.
Am așteptat un sfert de oră, timp în care doamna Stavropol nu s-a dezlipit de telefon, emițând printre chicote forțate câte o exclamaţie de mirare. În camerele cu pereți albi, decoraţi pe alocuri cu detalii futuriste, în acele camere separate de uși din termopan, la fel de albe și lipsite de personalitate, prin geamurile cărora se puteau întrezări umbre de scaune și măsuțe cu picioare metalice, timpul trece când mult prea greu, când mult prea repede. În cazul meu, regăsindu-mă în postura omului care cercetează cu atenţie fiecare detaliu din mediul cu care trebuie să se familiarizeze, secundarul ceasului de pe perete nu voia să se dezlipească de minutar. Totul era de o uniformitate cvasiprimitoare, care inspira acea familiaritate vagă ce nu poate fi urmărită cu gândul înapoi în trecut, dar pe care o simțim cum ne răscolește pe dinăuntru. Mai mult, se ştie că aşteptarea, atunci când se desfăşoară în acea linişte continuă, înlesneşte meditaţia şi sporeşte acuitatea simţurilor noastre, fapt ce, mai presus de încetinirea scurgerii timpului, conduce la întărirea senzaţiei că totul este greşit, că nu avem ce căuta în locul în care ne-am afla la un moment dat; astfel, percepţia subiectivă ajunge să alimenteze o atitudine sceptică faţă de simpla prezenţă a corpului nostru într-un spaţiu care-l cuprinde fără să-l implice. În primele minute am stat și m-am uitat pe pereți. Ceasul nu mă cunoștea, nu voia să știe cine sunt și nici să-mi facă plăcerea de a „se mișca mai cu talent” (așa îmi spunea tatăl meu în copilărie, când încă nu împlinisem rotunda vârstă de zece ani, ca să mă trezească din „amorțeala” în care lenea mea existențială mă arunca destul de des). M-am ridicat de pe scaun, am admirat în treacăt cele câteva tablouri care ilustrau peisaje grandioase din Statele Unite ale Americii, apoi m-am îndreptat spre aparatul de apă, mi-am pus puțină apă într-un pahar din plastic, care s-a topit din cauza faptului că am turnat mai întâi apă clocotită, nu rece, așa cum ar fi fost normal. Era din ce în ce mai evident faptul că nu mă simțeam în apele mele. Am luat un alt pahar, însă de data aceasta, învățând din experiența anterioară, ca un șoarece în laborator, am turnat apă rece până la jumătate și apoi am completat cu puțină apă fierbinte. Gâtul meu uscat a îmbrățișat cu pasiune fiecare picătură din acel lichid miraculos, în absența căruia nici nu ne-am mai pierde vreme pe aici. În sfârșit, ușa cabinetului se deschise și doamna Stavropol mă invită înăuntru. Încăperea era destul de spațioasă, mobilată simplu și în pas cu cerințele imperioase ale vremii, biroul din pal melaminat negru fiind poziționat astfel încât lumina să pătrundă printre jaluzelele verticale și să-l învăluiască în întregime într-o aură calmă de corpusculi și unde. Nu are rost să intru în amănunte, pentru că nu s-au întâmplat multe lucruri neobișnuite în acea primă ședință, deși o să aduc în discuție ceea ce mi s-a părut a fi o abordare inedită și - ar zice unii - extravagantă, pe care doamna psihoterapeut părea să fi scos-o ca din joben pentru a-mi capta atenția. Cunoștința care m-a îndrumat către doamna Stavropol m-a avertizat insistent asupra faptului că aceasta dispunea de un arsenal bogat de abordări „sărite de pe fix” și, tocmai de aceea, după cum susținea cunoștința aceasta a mea, doamna Stavropol întruchipa speranța unei revoluții coperniciene în metodologia psihoterapeutică după care se ghidau toți practicanții acestui domeniu din provincia noastră statală. Astfel, invitându-mă înăuntru, m-a rugat să iau loc pe fotoliul așezat în fața biroului din pal melaminat negru. Apoi mi-a oferit o ceașcă cu cafea fără să mă întrebe dacă vreau sau nu - pur și simplu mi-a oferit-o, așa cum i-ai da unui om al străzii o farfurie cu mâncare, fără să te întrebi dacă o va accepta sau nu, căci ce flămând ar îndrăzni să ezite? – i-am mulțumit și, după ce s-a așezat și dumneaei la birou, am stat zece minute fără să ne spunem nimic. Absolut nimic. Eu sorbeam cu reținere din cafea, mă uitam în stânga și în dreapta, în sus și în jos, pe fereastră, la sânii doamnei Stavropol care încercau să evadeze din prinsorile inumane în care erau ținuți captivi, mai ales că bluza albă din stofă părea s-o strângă de jur împrejur, iar doamna Stavropol citea cu atenție articole dintr-o publicație din domeniul său de activitate. Din punctul meu de vedere, situația începea să devină de-a dreptul ridicolă. Credeam că mă lua peste picior. Așa că am intervenit și am fisurat zidul de tăcere pe care doamna Stavropol îl ridicase între noi.
- Credeți că am putea începe cât de curând? Am rostit aceste cuvinte pe un ton calm, fără să se observe în glasul meu nicio urmă de nervozitate sau nerăbdare.
- Da, chiar acum. Văd că ați prins încredere. Și asta este bine. V-am lăsat pe dumneavoastră să alegeți momentul potrivit în care să începem. Nu vă faceți griji, ședința se va încheia la ora 18:00, ca să recuperăm cele zece minute în care v-am lăsat să vă familiarizați cu postura de pacient.
Nu mi-a oferit nicio explicație concretă pentru această întârziere, pe care am considerat-o la momentul respectiv inoportună, însă mi-am dat seama după încheierea ședinței, când am aruncat o privire retrospectivă asupra a ceea ce se întâmplase, că motivul pentru care a procedat cum a procedat (trebuie să recunosc că a fost o mișcare inteligentă, ingenioasă) a fost de a mă aduce într-o postură mai confortabilă. M-a lăsat pe mine să preiau controlul, după ce m-aș fi adaptat la noul spațiu în care mă simțeam străin. Iluzia controlului este unul dintre cele mai puternice analgezice inoculate omului de la dezvoltarea științei încoace, alături de iluzia libertății. În cazul acesta, doamna Stavropol a procedat cât se poate de corect. În cele zece minute în care niciunul dintre noi nu a scos niciun cuvânt am reușit cumva să scap de mica tensiunea pe care o contractasem la intrarea în cabinetul acesteia. Vederea, mirosul, auzul, gustul (cafeaua pe care am asociat-o involuntar cu cabinetul doamnei Stavropol), pipăitul, chiar și glandele mele sudoripare, toate acestea și-au adaptat particularitățile și parametrii senzitivi la ansamblul de elemente ce alcătuiau încăperea și, de altfel, mediul luat per ansamblu în care urma să-mi petrec următoarele cinci zeci de minute. Eram un cameleon ce-și schimbase coloritul senzorial astfel încât să se muleze pe mediul ambiant. Apoi ședința a decurs într-o manieră cât se poate de normală, ca la carte, întrebări de acomodare, întrebări de rutină, i-am expus pe scurt motivele pentru care m-am hotărât să apelez la serviciile ei, am stabilit agenda de lucru, am trasat un curs de acțiune și, în fine, am stabilit o zi și o oră la care să mă prezint săptămânal la cabinet pentru următoarele câteva luni.
- În fiecare miercuri de la ora cinci. I-am zis fără să stau pe gânduri. A fost de acord.
La sfârșit, după ce am plătit pentru ședință, doamna Stavropol mi-a înmânat cartea ei de vizită și ne-am luat la revedere. Aveam să reintru în normal, în viața mea de zi cu zi despre care nu are rost să pomenesc nimic acum. La fix o săptămână după aceea aveam să mă prezint pentru cea de a doua ședință.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!