poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 59 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-05  |     | 



*38. O mai veche cunoştinţă.

Dimineaţa nu întârzie să se arate şi să alunge întunericul nopţii, însă îi găsi pe toţi încă adormiţi. Era deja sâmbătă, 27 ianuarie 2091. Oboseala după seara de dans îşi spunea cuvântul, era vizibilă, nici unul dintre cei ce participaseră la distracţia din seara trecută nu se trezise devreme în această dimineaţă, când începea a şaptea zi de când se aflau pe Proxima. În cele din urmă, cei rămaşi în interiorul navei „Pacifis”, anume Lucian, care se trezise primul, apoi Alex, Nistor, Stela, se treziră toţi şi după ce se pregătiră suficient, ieşiră pe suprafaţa albă a planetei tăcute. Era încă dimineaţă, nu se treziseră totuşi la fel de târziu ca în ziua precedentă şi nu după mult timp îşi făcu apariţia avionul în care se aflau Nick şi Maria. Cei doi coborâră şi se salutară cu ceilalţi.
- Lucian, sper că tu şi prietenii noştri nu mai aveţi nici o armă asupra voastră, li se adresă Nick. Maria sigur nu are arma la ea.
- Te asigur că nici noi, Nick. Poţi avea încredere în mine, ai cuvântul meu în acest sens, încercă Lucian să-l convingă.
- Cuvântul tău înseamnă destul de mult pentru mine. Totuşi, fără nici o supărare, aş vrea să verific eu însumi acest lucru, dacă-mi permiţi, spuse Nick, îndreptându-se spre lungan, pentru a-l controla.
În timp ce se îndrepta însă spre geograf, fu oprit de Lucian, care-l prinse de braţ, spunându-i, cu seriozitate:
- Nu, Nick! Te rog, nu face asta! Nu-i nevoie... Te rog, ai încredere în mine şi nu vei greşi! Aminteşte-ţi că în cele din urmă, eu am avut încredere în tine. Acum e rândul tău să procedezi la fel.
Preţ de câteva clipe, Nick îl privi pe Lucian fix în ochi, fără a decide cum să procedeze. Privirea fermă a comandantului îl determină să ia o hotărâre:
- Bine. N-am să vă controlez deloc, deşi aş fi preferat să o fac personal, pentru a fi sigur. Dar am încredere în tine, Lucian şi sper să nu greşesc. Sper că ai reuşit să-i convingi pe colegii tăi că aici nu e nevoie de arme; sunt inutile! Eşti totuşi comandantul lor şi poate că ai o oarecare influenţă asupra lor; mi-ai dovedit că ai autoritate, îţi impui punctul de vedere, atunci când este nevoie... Eşti prietenul meu şi nu vreau să stricăm prietenia ce ne leagă pentru o nimica toată, decise Nick să nu-i controleze.
- Desigur, prietene, rosti Lucian zâmbitor. Mulţumesc pentru încredere şi te asigur că n-ai greşit procedând astfel.
După această mică discuţie, Nick le propuse să urce toţi în avion, pentru a merge împreună în oraşul artificial, unde rămăseseră ceilalţi trei, fiind sigur că Ly nu va veni după ei, să-i ia, doar nu avea sens. Se urcară deci în avion, iar Nick porni aparatul de zbor, îndreptându-l spre un tunel care ducea direct în oraş. Ajunşi aici, coborâră, Nick lăsând avionul într-un loc special amenajat pentru avioane, care se afla în apropiere, apoi coborî şi el, îndreptându-se repede spre prietenii lui. Mihai, Ly şi Lia nu se vedeau pe nicăieri, nici nu ştiau pe unde să-i caute sau unde să-i aştepte, fiindcă nu hotărâseră nimic asupra unui eventual loc de întâlnire seara trecută, dar Nick le propuse să se aşeze pe o bancă, în apropierea camerei surorii sale, Ly, fiind parcă sigur că sora lui nu se trezise încă. Maria se aşezase şi ea pe o bancă, alături de colegii ei, iar Nick porni spre camera lui, ca să-şi schimbe hainele.
Se miră foarte mult să-l găsească acolo pe Mihai, fiindcă nu ştia în ce cameră fusese acesta repartizat, chiar de către tatăl său, domnul To Kuny; aflase până în acel moment doar că Mihai şi Lia rămăseseră în oraş. Campionul, auzind că este cineva pe acolo, se trezi şi el, în sfârşit. Buimac, deschise ochii şi-l zări pe Nick.
- Îmi pare rău că te-am deranjat. Dacă ştiam că eşti aici, nu intram, se scuză Nick, încă nedumerit de prezenţa lui Mihai acolo, în acea încăpere.
- Nu face nimic, nu trebuie să te scuzi, doar asta era camera ta. Iar eu oricum trebuie să mă trezesc. Să nu te superi, dar tatăl tău m-a plasat aici, în camera ta şi spunea că ţie-ţi va găsi un alt loc, mai mare, în care să poţi sta, împreună cu Maria, când vei dori să revii în oraş, îi explică Mihai, cu chipul cuprins încă de somn.
- Desigur, dacă aşa a spus tata... îl aprobă Nick. Ştii ceva despre sora mea?
- E în camera ei, cred. Nu ştiu sigur, dar am impresia că nu s-a trezit încă. Iar dacă vrei cumva să intri la ea, ai grijă, nu mai e singură, e împreună cu Lia! Tatăl tău a hotărât ca ele două să împartă camera, îl informă campionul.
- Bine. Mulţumesc pentru informaţie, rosti Nick.
Apoi Mihai se ridică, îmbrăcându-se cu uniforma albastră. Nick se schimbă şi el de haine, apoi ciocăni discret la uşa camerei în care se aflau cele două surori ale lui. El deschise uşor uşa, însă nu intră, ci se uită numai spre interior, să vadă dacă ele erau acolo. Constată că într-adevăr erau, amândouă şi nu se treziseră încă. Auzind însă zgomotul uşor produs de uşă, zgomot care se putea distinge fără probleme în liniştea aceea, ele se deşteptară. Zărindu-l pe fratele lor, Ly îl întrebă mirată:
- Ce-i cu tine aici, Nick?
- Bună dimineaţa, surioară. Şi dacă tot v-aţi trezit amândouă, haideţi acum, sunteţi aşteptate.
- Mihai unde-i? întrebă Lia, încă somnoroasă.
- Chiar aici, lângă mine. Tocmai s-a îmbrăcat şi s-a pregătit de plecare, să ieşim afară. Nu ştiam că era aici, altfel nu l-aş fi deranjat.
- Iar am întârziat cumva? se interesă Ly.
- Nu încă, însă dacă mai staţi mult aici, s-ar putea, rosti Nick, fără a intra în camera surorilor lui, apoi se retrase, uşa închizându-se singură în urma lui.
Nick şi Mihai ieşiră afară, aşezându-se pe bancă, lângă prietenii lor. Se salutară; Mihai observă reacţia comandantului. Lucian nu-i răspunsese în nici un fel salutului. Rămaseră apoi toţi în aşteptarea Liei şi a domnişoarei Ly, care nu întârziară să apară şi ele, în curând. Lucian depunea eforturi vizibile de a părea nepăsător faţă de decizia Liei şi a lui Mihai de a rămâne în oraşul artificial, comandantul ocolindu-i pe cei doi cu bună ştiinţă; nu le dăduse „bună dimineaţa”, nu le vorbise deloc, ignorându-le parcă prezenţa, prefăcându-se că nici măcar nu-i zărise.
Lia era în uniforma albastră, cu părul strâns, pentru a nu-i da lui Lucian prilejul de a-i reproşa ceva. Şi ea observă de îndată comportamentul rece al acestuia faţă de ea, însă nu-l luă în seamă. Încerca să demonstreze, probabil că şi ei însăşi, nu doar celorlalţi, că ar fi dezinteresată de felul în care o trata colegul ei, comandantul misiunii. Totuşi, nu-şi putu reţine un gând, încruntându-se: „Ingratul! Ieri m-a sărutat pentru prima oară, de mai multe ori încă, iar azi nici nu mă bagă-n seamă, nici măcar nu se uită la mine...” Ly era îmbrăcată lejer, cum dorise ea, fără a-şi fi strâns părul, dar ei nu putea să-i reproşeze nimeni nimic în acest sens. De cum veniră şi ele, toţi se îndreptară mai întâi spre un restaurant local, unde serviră micul-dejun, artificial, desigur, dar foarte gustos şi plecară fără a fi nevoiţi să plătească pentru consumaţie, cu bani sau cu altceva.
Apoi, conduşi de Ly şi Nick, vizitară apartamentele câtorva familii de pe planeta Proxima, bineînţeles, cu aprobarea celor ce erau acasă. Astfel, văzură că într-adevăr, apartamentele nu erau nici exagerat de mari, însă nici prea mici, ci exact aşa cum era necesar pentru a putea trăi decent în interiorul lor. Apartamentele erau mobilate sumar, deoarece locuitorilor Proximei nu le plăcea să stea în locuinţe supraîncărcate. Pentru câtva timp priviră şi la ceea ce s-ar numi „televizor”, fragmente din câteva emisiuni locale, deşi nu înţelegeau nimic, iar pe Lucian îl frapă monotonia şi simplitatea emisiunilor. Înţelese de ce locuitorii planetei nu prea se uitau la televizoarele lor, pentru că în final s-ar fi plictisit şi probabil ar fi adormit. Altfel, televizoarele erau nişte aparate moderne, cu imagine perfectă, oarecum diferite de aparatele terestre cu aceeaşi destinaţie, având sisteme de percepere a imaginii şi sunetului necunoscute celor din echipajul terestru, însă emisiunile lăsau mult de dorit. Era aproape de neînţeles lipsa de imaginaţie şi creativitate a celor ce alcătuiau aceste emisiuni, iar acesta constituia pentru Lucian un motiv în plus, care-i întărea teoria asupra locuitorilor Proximei, cum că aceştia ar fi artificiali. Mobilierul din apartamente era confecţionat, desigur, din materiale artificiale, în nici un caz nu din lemnul pomilor din pădurea artificială, dar aspectul mobilierului era plăcut. Ordinea şi curăţenia era desăvârşită, deşi nu era asigurată de membrii familiilor care locuiau în apartamente. Roboţi şi aparatură electrocasnică existau peste tot, iar computerele şi programatoarele nu lipseau de nicăieri. Lucian avu impresia certă că aceste calculatoare, computere, roboţi, aparatură sau alte instalaţii electronice ar fi parcă mai inteligente chiar decât locuitorii planetei, fiindcă păreau a se descurca singure, fără prea mult aport din partea localnicilor. Totuşi, nu era ferm convins de toate aceste presupuneri, puteau fi doar ideile lui, desprinse din „antipatia” lui faţă de tehnica modernă sofisticată. În plus, ce-ar fi putut înţelege de la nişte fiinţe atât de blânde şi tăcute cum erau locuitorii Proximei? Cei şapte tineri remarcară mai apoi lipsa bucătăriilor din aceste apartamente, cât şi a proviziilor alimentare. Cărţile însă nu lipseau, se găseau chiar din belşug. Răsfoiră câteva dintre ele, dar nu înţelegeau nimic din ceea ce era scris în ele, fiindcă erau scrise în limba locală, necunoscută pentru pământeni; totuşi, cărţile li se părură foarte interesante.
După vizitarea câtorva apartamente, se îndreptară spre ceea ce s-ar numi „edificii de cultură”. Pentru început porniră spre una dintre bibliotecile de pe Proxima, una dintre cele mai mari, unde erau atâtea cărţi, câte nu mai văzuseră în altă parte. Ly le spuse că acolo se găsesc şi cărţi de pe Terra, chiar scrise în limba celor şapte, adică în limba română. Ea le arătă modul simplu în care se putea obţine cartea dorită, fără a fi necesar să colinde printre rafturi, pentru a căuta cu privirea ceea ce-i interesa, mai ales că nu exista nici o bibliotecară. Cei şapte membrii ai echipajului admirară tăcuţi biblioteca, răsfoind câteva cărţi, fără a se mira de faptul că puteau găsi aici chiar şi cărţi de pe Terra, cu autori cunoscuţi lor, cărţi din diferite domenii, în diverse limbi; găsiră chiar şi în română câteva.
După ce părăsiră biblioteca, îşi îndreptară atenţia spre un salon de pictură, unde constatară, spre surprinderea lor, că picturile respective nu erau de fapt operele directe ale locuitorilor Proximei, deoarece tablourile nu erau pictate, după cum erau ei obişnuiţi, direct de către pictori, cu pensula şi acuarele, pe pânză, ci de către aşa-zişii pictori, prin intermediul inevitabilelor computere superdotate. Pictorul nu se obosea să îmbine culorile şi să le aşeze cu propria lui mână pe pânză, el folosindu-şi doar imaginaţia şi dictând computerului ce şi cum să facă, cum să îmbine culorile, pe care şi unde să le aşeze, ce nuanţe să utilizeze şi tot ce trebuia pentru a obţine un tablou. Deşi părea mult mai simplă metoda oamenilor de pe Pământ, prin care pictorii îşi desăvârşeau singuri operele, faptul că locuitorii Proximei foloseau tehnica înaintată chiar şi pentru pictură, îi atrase imediat atenţia lui Lucian, care nu lăsa să-i scape neobservat nici cel mai mic amănunt; oricum, nu era el adept al utilizării computerelor. Prin urmare, reţinu negreşit faptul că locuitorii planetei-gazdă se foloseau mult prea des de serviciile computerelor şi a aparaturii lor superdotate, în prea multe domenii, în care s-ar putea lipsi de serviciile lor. Acest fapt îi dădu serios de gândit şi îi întări teoria referitoare la mult prea corectele lor gazde, locuitorii planetei Proxima. După ce admirară îndeajuns picturile din acel salon, se îndreptară spre ieşire. Coborâră treptele ce-i despărţeau de străzile oraşului artificial, când Nick se auzi strigat, însă de nici unul dintre prietenii lui de pe Terra, nici de sora lui, Ly, deşi judecând după glasul persoanei care-l strigase, era totuşi vorba despre o domnişoară. Întorcându-se, Nick zări un grup de tinere de pe planeta Proxima, pe care cu siguranţă le cunoştea foarte bine. O privi pe cea care-l strigase şi rosti, puţin mirat:
- Sonya...
- Salut, Nick, îi răspunse aceasta degajată.
- Salut, Sonya. Şi voi, fetelor, se adresă Nick grupului de fete care o însoţeau pe Sonya.
Prietenii tânărului Kuny se opriră să-l aştepte, privindu-l nedumeriţi, deoarece conversaţia se desfăşura în limba celor de pe Proxima, atât de neînţeleasă pentru ei, care nu pricepură altceva decât numele fetei, „Sonya” şi bineînţeles, pe cel al prietenului lor. Domnişoara Sonya era suplă şi zveltă, desigur brunetă, cu părul ondulat, nici creţ, nici drept, ajungându-i în valuri până aproape de umeri şi cu ochii căprui, mari, a căror privire pătrunzătoare reuşea să impresioneze. Era drăguţă, sau cel puţin aşa părea a fi.
- Nu ne bagi în seamă în ultima vreme, Nick, îi reproşă Sonya.
- N-am avut timp, încercă el să se apere. Am fost foarte ocupat cu vizitatorii de pe Terra. Presupun că ştiţi despre ce e vorba.
- Ştim. Ne dăm seama că ai fost ocupat. Foarte ocupat, îl aprobă Sonya îngăduitoare, vorbind şi-n numele prietenelor sale.
- Aş vrea să mă înţelegeţi, li se adresă Nick fetelor, apoi se întoarse către prietenii lui, vorbind de astă dată pe înţelesul acestora, în româneşte: Apropiaţi-vă! Vreau să vă prezint câteva fete drăguţe de pe planeta noastră.
Cei şapte tineri, cât şi Ly, se apropiară, iar Nick le prezentă pe cele zece domnişoare, căci atâtea erau: Sonya Kelso, Alda Rem, Lisa Nof, Caty Kuf, Glorya Knoffe, Lynda Raf, Cassie Ram, Alma Hus, Lara Nem şi Leia Mir. Lucian întrebă:
- Încântat de cunoştinţă, dar de ce nu ne prezinţi şi pe noi fetelor?
- Nu este necesar, răspunse simplu Nick.
- Nu înţeleg. Cum adică nu este necesar? se miră Lucian.
- Pur şi simplu nu este necesar, vorbi de data aceasta chiar Sonya, corect gramatical în limba celor şapte, care rămaseră muţi de uimire; zărind nedumerirea celor de pe Terra, Sonya continuă: Vă cunoaştem pe toţi foarte bine. Nu uitaţi unde vă aflaţi. Sunteţi pe planeta Proxima, dragi oameni de pe Pământ. Aici totul este posibil, nu trebuie să vă miraţi de nimic, iar ca să vă demonstrăm că vă cunoaştem... Tu, cel care ai vorbit; eşti Enka Lucian, comandantul misiunii şi al navei voastre spaţiale, „Pacifis”. Ai 27 de ani, eşti astronom, principalul constructor al navei cu care aţi călătorit până aici, cât şi unicul ei proiectant, de profesie matematician. Nu vorbeşti curent limbi străine, însă le înţelegi destul de bine atunci când le auzi. Este sau nu aşa?
- Corect, domnişoară Sonya. Foarte corect. Dar nu şi cinstit. Iată: Noi nu vă cunoaştem deloc, deci cu atât mai puţin să deţinem asemenea amănunte detaliate, spuse Lucian. Tocmai de aceea spun că nu mi se pare corect.
- Ne cunoaşteţi acum, îi răspunse Sonya simplu.
- Nu e deloc acelaşi lucru, protestă Lucian.
Dar Sonya se întoarse spre Mihai:
- Tu, cel cu ochii albaştri...
- Eu?! păru Mihai încurcat de faptul că domnişoara i se adresa tocmai lui.
- Exact, tu! Eşti Ristea Mihai, ai 24 de ani, eşti şeful securităţii misiunii, deşi eşti cel mai tânăr dintre toţi, ca vârstă. De profesie informatician, pe Terra, în trecut, ai fost un mare campion la lupte de genul artelor marţiale. Am dreptate?
- Da, domnişoară, aveţi perfectă dreptate, o aprobă Mihai fără ezitare.
- Acum înţelegeţi de ce nu e nevoie ca Nick să vă prezinte?
- Nu prea, răspunse sincer Lucian. Înţeleg doar că ne cunoaşteţi destul de bine, deşi nu-mi dau seama cum este posibil. Oricum, mi-a părut bine de cunoştinţă.
- Şi nouă ne-a făcut plăcere, îi răspunse Sonya, apoi se îndreptă din nou spre Nick: Am înţeles că ţi-ai ales-o pe această frumoasă domnişoară blondă ca soţie...
- Aşa este, spuse el scurt, cuprinzând-o pe Maria în braţe.
- În cazul ăsta, felicitările mele; bineînţeles şi din partea fetelor.
- Mulţumesc, surâse Nick, chipul trădându-i fericirea.
- Norocosule! E foarte drăguţă, aprecie Sonya.
- E minunată, adăugă Nick, mândru de blonda lui.
- Mă bucur pentru tine, încheie Sonya, apoi îşi luă „rămas bun”, adresându-se tuturor şi-n numele prietenelor ei: Cu bine...
- Sper să ne reîntâlnim, cât de curând, domnişoară, îi strecură Lucian şoptit sugestia din apropiere, zâmbindu-i seducător.
- Şi eu sper, îl aprobă Sonya scurt, cu o uşoară reţinere.
Fetele se îndepărtară în direcţie opusă celei în care pornise grupul celor şapte tineri, condus de fraţii Kuny. Lucian se apropie curios de Nick:
- Cine este această Sonya? A fost cumva prietena ta înainte?
- Prietena mea?! Depinde la ce te referi când spui acest lucru. Aici, pe planeta Proxima, toţi locuitorii sunt în mod inevitabil, prieteni şi deci, din acest punct de vedere, da, era prietena mea. Ba încă mai este.
- Nu la asta mă refeream. Mă întrebam dacă nu cumva ai fost... Îndrăgostit de ea?
- Cum?! se miră Nick de ciudata presupunere a comandantului misiunii. În nici un caz! Nu ştiu de ce spui aşa ceva sau de ce te-ar interesa... Te asigur însă că până am cunoscut-o pe Maria, n-am fost niciodată îndrăgostit. Când am văzut-o pe colega ta cea blondă, mi s-a întâmplat pentru prima oară în viaţă, deşi nu m-aş fi gândit că aş putea păţi aşa ceva vreodată, dar iată-mă alături de ea, după doar vreo câteva zile...
- În ordine, Nick. Nu te supăra că te-am întrebat. Şi scuză-mi în continuare indiscreţia, dar am să continuu în acelaşi mod. Deci, ce-mi poţi spune despre ea? Domnişoara Sonya n-a fost oare îndrăgostită de tine?
- Nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată la posibilitatea asta. Ce te face pe tine să crezi aşa ceva?
- Ceva din felul în care s-a purtat faţă de tine mă îndeamnă să cred că aşa ar fi. S-ar putea chiar să fie încă îndrăgostită de tine.
- N-aş putea spune nici că ai avea dreptate, nici că n-ai avea. Întotdeauna m-am gândit la Sonya doar ca la o prietenă bună, mereu am considerat-o astfel, o foarte bună prietenă, atâta tot. Se poate să mă fi înşelat în privinţa ei.
- Înţeleg... rosti Lucian îngândurat şi se retrase, renunţând la subiect.
Îşi continuară drumul pe străzile albe ale oraşului artificial, urmându-i îndeaproape pe cei doi fraţi Kuny. Trecură printr-un părculeţ din oraş, un părculeţ, desigur, artificial, iar Nick se opri şi rupse, plin de curiozitate, o frunză mare dintr-un pom, pentru a constata dacă va păţi acelaşi lucru ca şi aceea din pădurea artificială. O ţinu de codiţă şi aşteptă să vadă ce se va întâmpla, dar spre surprinderea lui, constată că nu se petrecea nimic, deşi aşteptase destul de mult. Totuşi, în locul de unde o rupsese, crescuse, ca şi în pădurea artificială, o altă frunză identică, asemănătoare cu cea pe care Nick o ţinea în mână. Ceilalţi se mirară şi ei de acest fapt, încercând să-şi dea seama de ce se petrecea astfel. Nick aşeză cu grijă frunza într-un buzunar, spunând că o va scoate de acolo când vor ieşi din oraşul artificial pe suprafaţa planetei, iar dacă acolo se va repeta fenomenul, însemna că totul se datora prezenţei dantoniului în atmosferă. În cele din urmă, cu aprobarea şi permisiunea tânărului său prieten, Nick, Lucian rupse şi el o frunză dintr-un alt pom al părculeţului. Însă comandantul misiunii nu puse frunza în buzunar, ci mergea cu ea în mână, ţinând-o de codiţă, observând-o cu atenţie. Curând ieşiră din părculeţ şi se îndreptară spre un restaurant, unde serviră masa de prânz, într-o ambianţă plăcută, reconfortantă. Intrând în restaurant, Lucian puse şi el în buzunar frunza ruptă, pentru a putea servi nestingherit masa, deşi nu-l încânta ideea mâncărurilor artificiale, oricât de gustoase ar fi fost ele; totuşi, renunţă la orice mofturi legate de acest amănunt. După ce se săturară de preparatele artificiale, ieşiră în linişte din restaurant. Nick, la braţ cu Maria, mergea mândru înainte, aproape de ei se afla preafrumoasa lui soră Ly, iar nu foarte în urmă, ceilalţi, în frunte cu comandantul lor, care, plin de curiozitate, întrebă încotro se îndreptau. Nick se opri pentru puţin timp, spre a le aduce la cunoştinţă încotro urmau să pornească.
- Pentru că astăzi este a şaptea zi de când vă aflaţi pe planeta aceasta, deci se împlineşte o săptămână de când aţi sosit aici, am să vă arăt ceva foarte important de pe planeta mea, dar n-am să vă spun ce anume, pentru că vreau să fie o surpriză pentru voi. Urmaţi-mă deci în linişte şi nu-mi puneţi întrebări, până nu vom ajunge acolo. Vreau să fie o surpriză, plăcută, sper, încheie Nick, făcând pe misteriosul, după care porni încet, dar sigur, înainte, având-o bineînţeles alături de el pe blonda lui Maria, nelipsită de lângă el...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!