poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 54 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-03  |     | 



*34. Pădurea artificială.

Cu paşi repezi, Lia se îndreptă spre localul în care o aşteptau colegii. Noroc că acel loc nu era foarte departe. Ajunse deci destul de repede, dar zăbovise cam mult la domnul To Kuny. Zărind-o, Lucian îi spuse blând; între timp se calmase de-a binelea:
- Ai venit, în sfârşit! Văd că ţi-ai luat minitransmiţătorul, ţi-ai strâns şi părul... Să ştii, însă, a durat cam mult până te-ai întors. În fine, n-am nimic să-ţi reproşez. Ia loc, te rog!
- Cum nimic, şefu’? sări Nis nemulţumit, privind spre domnişoara consilier: Zău, Lia, parcă te-ai fi dus până pe Terra să găseşti minitransmiţătorul ăla...
- Taci, Nis! Eu nu i-am reproşat nimic, deci, tu ce-ai cu ea? replică Lucian.
- Ah, şefu’, jur că nu te înţeleg... renunţă geograful la orice alte reproşuri.
- Îmi pare rău că v-am făcut să mă aşteptaţi atât de mult, dar nu a fost vina mea, se simţi Lia datoare cu o scuză, inventând rapid o motivaţie: Minitransmiţătorul îmi căzuse pe jos şi l-am căutat mult. De abia l-am găsit. Nu mă puteam întoarce tot fără el.
- În nici un caz nu te-ai fi putut întoarce tot fără el. Lasă explicaţiile acum. Sunt de prisos. Mai bine ia loc şi mănâncă puţin, sau oricât vrei, zise Lucian calm, cum era el de obicei.
- Ah, nu trebuie să mai pierdeţi timpul după mine, refuză Lia, fără a se aşeza.
- Hai, mănâncă odată, doar n-ai de gând să mori de foame! Dacă nu vrei să păţeşti ca Nick, trebuie să mănânci ceva, o sfătui Lucian. Cât despre întârziere, nu-i nici o problemă. Oricum, ziua de azi nu o începusem prea bine. Era compromisă din start. Aproape toţi ne-am trezit târziu, timpul era pierdut de la bun început. Dar ce contează o zi, când mai avem atâtea altele în faţă? Nu trebuie să ne grăbim, doar nu plecăm mâine... Mai rămânem destul de mult aici, ca să avem timp pentru toate, chiar şi pentru a-l pierde degeaba. Deci, ia loc şi mănâncă liniştită, oricât pofteşti, nu te zoreşte nimeni, o asigură Lucian.
- Fie cum zici tu, Luci, acceptă Lia şi se aşeză la masă.
Mâncă totuşi mai repejor şi nu foarte mult, deşi ceilalţi chiar păreau dispuşi să aştepte oricât după ea, dar ea nu dorea să se întâmple astfel, să stea toţi din nou din cauza ei, cu toată bunăvoinţa arătată de Lucian. Abia după ce şi Lia termină de mâncat, se ridicară toţi de la masă şi ieşiră pe străzile oraşului.
- Ce-o să facem acum? întrebă Mihai. E târziu ca să ne începem activitatea zilei de azi, dar prea devreme ca să ne retragem la culcare de acum. Nu mai e mult şi se înserează din nou. Deci, ce-am putea face într-un timp atât de scurt, să fie totuşi ceva interesant?
- Am eu o idee, spuse Nick. Dacă tot nu este prea mult timp, cred că n-ar trebui să rămânem în oraş. Mai bine mergem pe suprafaţa planetei, până la nava voastră, de unde putem lua avionul pe care l-am lăsat acolo şi de acolo v-aş putea duce până-n pădurea de pe suprafaţa planetei noastre, propuse Nick.
- Am auzit bine? Pădure ai spus?! se miră Lucian. Vrei să spui că există o pădure pe suprafaţa Proximei, în aer liber?
- Da, desigur. De ce n-ar exista? O pădure, artificială însă, în care pomii au crescut aşa de mari şi frumoşi, încât par a fi naturali, zise Nick.
- Cum vine aia o pădure artificială, care pare a fi naturală? Şi cum ar putea să crească nişte pomi artificiali? întrebă Alex, nedumerit.
- Nu v-aş putea explica acum ce şi cum, dar e posibil. Se pare că sunt multe lucruri pe care n-aţi reuşit încă să le înţelegeţi, mai aveţi nelămuriri...
- Evident, Nick. Nimic nu ne e clar, totul pare de neînţeles pentru noi, spuse Lucian.
- Te cred. Dar acum nu-i timp suficient pentru a vă explica aceste lucruri. Vă pot spune doar că totul a devenit atât de posibil pe planeta noastră, încât pare a fi absolut normal şi real. Veţi avea ocazia să vedeţi în această pădure chiar şi animale sălbatice, dar să nu vă speriaţi de ele, pentru că nu sunt decât artificiale şi nu prezintă nici un pericol pentru noi sau pentru oricine. Chiar dacă par a fi fioroase, sunt absolut inofensive.
- Cum adică, animale artificiale? se încruntă Nistor.
- Să mergem şi veţi vedea despre ce e vorba, propuse Nick, bucuros că le stârnise curiozitatea celor şapte tineri de pe Terra.
Propunerea lui bizară fiind în unanimitate acceptată, porniră toţi spre ieşirea din oraşul artificial, prin tunelele subterane, iar de acolo, cu ajutorul cercului colorat, ieşiră la suprafaţa planetei, îndreptându-se spre nava lor, „Pacifis”, unde ajunseră în scurt timp.
Nimeni nu intră însă în interiorul frumoasei nave albastre, ci se îndreptară toţi spre avionul pe care Nick îl lăsase acolo, lângă „Pacifis”. Intrară toţi în avion, iar Nick îl porni, fără ca avionul să producă vreun zgomot sau careva dintre pasagerii lui să simtă vreo zguduitură cât de uşoară, ori să sesizeze în vreun fel că se deplasau cu o viteză uimitoare. Nick conduse avionul în direcţie opusă spaţioportului, spre un loc uimitor, în care vizitatorii de pe Terra nu mai fuseseră până în acel moment şi de a cărui existenţă nici nu ştiuseră până atunci, pădurea, o pădure artificială. De abia aşteptau să vadă cum arăta o pădure artificială de pe suprafaţa planetei, dar mai ales să întâlnească animale artificiale vii, ceva ce pentru tinerii tereştrii părea de neconceput.
Toţi priveau pe geamurile avionului, să vadă ce este afară, dar nu zăreau absolut nimic altceva, decât aerul dens, alb şi opac al planetei, care-i înconjura de peste tot şi solul planetei, pavat peste tot cu acel material alb, neted şi lucios ca o oglindă, fără cea mai mică denivelare sau zgârietură, sol faţă de suprafaţa căruia avionul zbura foarte aproape, de parcă ar fi fost mai degrabă o maşină fără roţi, nu un avion, căci nu se înălţa deloc în sus. În rest, nu se zărea nimic altceva. Totul părea pustiu, un imens deşert alb, lipsit însă de nisip, de vânturi, de cactuşi, oaze, vietăţi ale deşertului şi alte elemente specifice acestei forme de relief. Într-un târziu, reuşiră să distingă cu greu prin aerul dens ca o ceaţă ceva ce semăna a pădure, ceva ce parcă era verde. Avionul-maşină sau maşina-avion, ori ce era straniul vehicul pe care Nick îl conducea cu o viteză impresionantă, se apropia din ce în ce mai mult de pădurea din faţa lor.
Tot privind pe geamurile avionului, care zbura înfiorător de repede, îşi dădură seama de imensitatea planetei Proxima. Ajungând lângă uriaşii pomi ai pădurii artificiale, Nick oprise avionul, fără ca vreunul dintre pasageri să fi simţit ceva în acest sens. Cum însă uşa avionului se deschisese, pasagerii coborâră rând pe rând. Admirară tăcuţi minunata pădure, despre care Nick susţinea că ar fi artificială. O linişte deplină îi înconjura de peste tot, neauzindu-se nici un sunet, de nicăieri, nici măcar foşnetul frunzelor. Pomii înalţi străpungeau semeţi aerul alb şi dens al planetei, al cărui abur albicios se strecura nestingherit printre ramurile împodobite de frunze şi printre trunchiurile maronii. Privind în jos, cei şapte tineri constatară cu uimire că pomii nu aveau trunchiurile înfipte adânc în pământ, cum s-ar fi aşteptat ei, ci ieşeau direct din solul pavat cu materialul cel alb, lucios, neted şi fără denivelări.
- Priviţi, am ajuns... Aici este pădurea Proximei, le spuse Nick.
- Pare o pădure obişnuită, cu excepţia faptului că... zise Nistor, privind sugestiv în jos.
- Aşa-i, îl aprobă revoltată blonda. De ce pomii sunt înconjuraţi de materialul cel alb şi lucios, în loc să fie, pur şi simplu, direct înfipţi în pământ?!
- Sub stratul alb este pământ, pământul Proximei, aşa că rădăcinile acestor pomi sunt adânc înfipte în pământul planetei. La început, când au fost plantaţi aceşti pomi, nu erau înconjuraţi de materialul neted şi alb, dar când locuitorii planetei noastre au început să paveze suprafaţa pustie a Proximei, au acoperit chiar şi solul pădurii, de jur-împrejurul trunchiurilor copacilor artificiali. Nu ştiu din ce motiv, însă aşa au procedat.
- Nu cumva această pădure este doar o iluzie optică, o halucinaţie, sau o creaţie a holografiei, ori cine ştie a căror alte metode de pe planeta voastră? îşi exprimă lunganul bănuiala.
- În nici un caz! Nu este o iluzie optică, o halucinaţie sau o hologramă, nici o creaţie a altor metode de pe planeta noastră. Este o pădure artificială; ea există, cu diferenţa că nu este naturală. Însă aceşti pomi există cu adevărat, îi puteţi atinge, îi puteţi simţi, prezenţa lor nu se datorează unor halucinaţii sau creaţiei holografiei. Dacă ar fi fost aşa, nu i-aţi fi putut atinge, aţi fi trecut prin ei, nu printre ei. Aşa însă, nu v-aş sfătui să încercaţi să treceţi prin ei, căci nu veţi reuşi, ci vă veţi izbi de trunchiurile lor, care există, sunt reali, nu e doar imaginea lor tridimensională proiectată cumva aici şi vă asigur că sunt destul de tari, contactul brusc cu ei ar putea fi dureros pentru voi.
- Şi atunci de ce spui că aceşti pomi ar fi artificiali, Nick? întrebă Lucian.
- Pentru că aşa sunt. Ei par a fi normali, naturali, dar nu sunt, pentru că sunt artificiali, făcuţi de locuitorii planetei.
- Adică sunt de plastic, sau din alte materiale? întrebă Alex.
- Plastic?! se miră Nick. Nu! Evident, nu. Nu ştiu cum să vă explic, ca să mă înţelegeţi mai bine. Ar trebui să vă repovestesc pe scurt ceea ce s-a întâmplat aici în ultimele secole. Deci, să încerc... După marea catastrofă ce s-a abătut asupra planetei noastre, suprafaţa ei devenise un imens pustiu uscat. Nu existau vieţuitoare, apele secaseră în totalitate, clima era mereu aceeaşi peste tot, nu existau vânturi, nici precipitaţii, nici păduri sau alt fel de plante şi bineînţeles, nu existau animale, care nemaiavând hrană şi apă, au dispărut toate, fără excepţie. Locuitorii planetei nu s-au putut îngriji imediat de suprafaţa Proximei, fiind mult prea ocupaţi cu izolarea completă faţă de exterior, prin construirea tunelelor subterane şi cu consolidarea lumii artificiale, în care să-şi asigure cât de cât existenţa în continuare. Erau nevoiţi să se ocupe în primul rând de acestea, pentru a se salva ca specie, altfel ar fi dispărut aidoma plantelor şi animalelor de pe planetă, în scurt timp. Şi evident, aveau nevoie să obţină în cantităţi cât mai mari oxigen şi apă, absolut necesare supravieţuirii. Târziu, când au putut ieşi din nou pe suprafaţa planetei, au constatat cu tristeţe că totul dispăruse... De altfel, dacă vă amintiţi, parcă v-am mai povestit aceste lucruri... De abia atunci au început să se ocupe şi de aspectul exterior al planetei, care devenise un uriaş deşert, lipsit însă de oaze şi vietăţi. Au încercat să mai salveze ceva, dar nu mai era nimic de salvat. S-au decis atunci să paveze întreaga suprafaţă a Proximei cu materialul cel alb şi lucios. Au început cu porţiunea destinată spaţioportului, loc în care doreau să-şi plaseze cele câteva nave spaţiale rămase, cât şi altele, pe care urmau să le construiască şi unde intenţionau să înalţe clădirile în care urma să lucreze personalul spaţioportului. De abia după aceea s-au gândit că ar fi bine să creeze şi această pădure artificială. Datorită importantelor progrese înregistrate de-a lungul anilor în diferite ramuri ale ştiinţei, în laboratoarele construite în lumea artificială, au putut fi obţinuţi, prin metode pe care personal nu le cunosc, puieţi de arbori din diferite specii, pe care locuitorii Proximei i-au adus şi i-au plantat în acest loc, pentru că aici rămăsese nepavat solul planetei. După ce au plantat toţi puieţii, au instalat numeroase conducte de apă pe sub scoarţa planetei, din oraşul artificial şi până aici, de la institutele care fabrică apa până-n pădure, pentru ca puieţii obţinuţi în laboratoare să nu se usuce şi să poată creşte mari, să fie alimentaţi cum se cuvine, ştiind că nu aveau o altă sursă de apă. Treptat-treptat, puieţii au crescut devenind copaci înalţi şi mari. De abia atunci locuitorii planetei au pavat şi solul dintre pomi cu materialul binecunoscut vouă. Aceşti copaci din pădure, indiferent de specie, sunt veşnic verzi, nu se usucă niciodată, frunzele lor nu se ofilesc, nu se îngălbenesc, nu cad de la locul lor, ba chiar nici nu se mişcă deloc. După ce au pavat şi locurile dintre pomi, localnicii s-au gândit că ar fi bine să populeze pădurea cu animale de diferite specii, toate obţinute în laboratoarele din oraş, iniţial fiind, binenţeles, pui.
- Şi cum sunt aceste animale? De ce sunt artificiale? Sunt cumva roboţi?
- Nu, Mihai, nu sunt roboţi; roboţii n-ar fi crescut, dacă iniţial erau pui. Deci, nu sunt roboţi, după cum nu sunt nici iluzii, halucinaţii, proiecţii holografice sau animale virtuale. Sunt animale reale, vii, dar sunt artificiale, pentru că sunt obţinute prin anumite procedee în laboratoarele din oraşul artificial. Cum anume sunt create, nu ştiu sigur. Probabil, cum aţi spune voi, cu ajutorul genelor, cred. Cum numiţi voi acea ştiinţă? încercă Nick să-şi amintească.
- Ingineria genetică, îl ajută, evident, geneticianul, foarte atent la tot ceea ce auzise.
- Ah, da, exact, ingineria genetică, îl aprobă Nick. Aici e mult mai avansată şi au putut fi obţinute aceste specii de animale artificiale, care trăiesc aici, în această pădure, deşi vă asigur că nu sunt, în nici un caz, animale clonate, cum aţi fi poate înclinaţi să credeţi; sunt doar animale artificiale. Din oraşul artificial, cu ajutorul aparaturii, locuitorii planetei trimit zilnic avioane-cargouri cu hrană, desigur artificială, destinată acestor animale din pădure. Roboţi speciali descarcă hrana, pe care le-o oferă animalelor, explică Nick.
- Deci, animalele nu se mănâncă între ele, unele pe altele? Iar altele nu consumă frunze sau crengi din pomi, ori altfel de vegetaţie, deşi se pare că aici nu există altfel de vegetaţie... se interesă Stela.
- Nu, ele mănâncă doar ceea ce primesc, hrana artificială care le este adusă zilnic le este întotdeauna suficientă, nu au nevoie de altceva, zise Nick.
- Dar apă nu beau aceste animale? întrebă Lia.
- Ba da, beau şi apă. Cum să nu?! În mijlocul pădurii, cât şi în alte câteva locuri, au fost amenajate bazine adânci cu apă artificială, unde animalele se pot adăpa. Apa curge continuu prin conducte ramnificate pe sub scoarţa planetei şi vine din oraşul artificial, iar pentru a nu seca şi a nu se murdări, este schimbată mereu. Tot în aceste bazine, animalele se pot scălda, căci ele ştiu să înoate. Volumul apei din bazine este urmărit zilnic, cu stricteţe, pentru ca niciodată să nu fie mai multă sau mai puţină apă decât este necesară, să fie mereu aceeaşi cantitate, bine determinată.
- Dar, dacă este apă pe suprafaţa planetei, cum de nu se formează nori şi automat, precipitaţii? întrebă Stela. În aceste condiţii, în mod normal, s-ar forma.
- Nu se formează, în primul rând, pentru că apa aceasta este artificială, nu naturală, iar în al doilea rând, pentru că dantoniul prezent în cantităţi mari în atmosferă, nu permite formarea norilor şi implicit – precipitaţiilor de orice fel. Dacă n-ar fi dantoniul din aer, ar fi posibil să se formeze nori şi anumite precipitaţii, chiar cu apă artificială.
- Nu cred că s-ar forma nori sau ploi dacă n-ar fi dantoniul în atmosferă, asta pentru că în oraşul vostru nu există dantoniul în aer şi totuşi nu se formează nici nori, nici precipitaţii, îşi spuse Alex părerea.
- Adevărat, dar acolo nu se formează din cu totul altă cauză şi anume cupola, care nu pemite razelor astrului zilei să absoarbă vaporii de apă, care să formeze mai apoi norii şi precipitaţiile. Dar nu era vorba despre oraş, ci despre această pădure în care ne aflăm acum, zise Nick.
- Păi, ce specii de animale sunt prin pădurea asta? se interesă Maria.
- Mai multe, iubito... Doar n-ai vrea să mă apuc acum să enumăr toate speciile existente, replică Nick.
- Nu, evident, dar... Aveţi cumva şi dinozauri în pădurea asta? întrebă blonda.
- Dino... cum?! Dino... ce?! Cum le-ai spus? se minună Nick.
- Dinozauri, dragul meu, repetă blonda amuzată.
- Dinozauri?! Nu, n-am auzit niciodată despre aşa ceva... Ce mai sunt şi ăia? întrebă Nick nedumerit.
- „Ăia” sunt, de fapt erau, nişte animale mari, imense, fioroase, care au trăit odinioară pe Pământ, de mult, în urmă cu zeci până la sute de milioane de ani, în Era Mezozoică, dar, după o îndelungată domnie, au dispărut deodată în condiţii misterioase, necunoscute nici până în prezent, deşi se fac în continuare o grămadă de presupuneri, speculaţii, ipoteze sau teorii, dar totul rămâne probabil, nimic sigur, învăluit în misterul trecutului îndepărtat. Dinozaurii erau nişte animale nu prea frumoase ca aspect, semănând cu nişte reptile gigantice, deşi nu se ştie clar nici acum ce anume erau. Dinozaur, tradus, înseamnă „şopârlă înspăimântătoare”, căci erau, într-adevăr, enorme şi înspăimântătoare. În orice caz, au dispărut, cu siguranţă, de la noi, de pe Terra. Dar nu asta contează. Aveţi sau nu dinozauri, artificiali, desigur, aici, pe planeta voastră, pe suprafaţa ei, în oraşul artificial, ori în altă parte? întrebă Maria.
- Nu cred să avem aşa ceva aici. După descrierea pe care le-ai făcut-o... Nu avem asemenea creaturi bizare pe planeta noastră.
- Nu?! se miră blonda. De ce?
- Ce rost ar avea asemenea animale imense pe suprafaţa planetei? păru Nick nedumerit.
- Păi... şi planeta voastră este imensă, justifică Maria. Parcă ai spus că este cât Jupiter.
- Nu, iubito. Ceva mai mare decât Jupiter al vostru, o corectă Nick. În plus, spre deosebire de Jupiter, care este o planetă gazoasă, Proxima are suprafaţă solidă.
- Cu atât mai mult. Dacă e mai mare decât Jupiter şi e solidă, dinozaurii ar avea destul loc aici. Ba chiar destul de mulţi, presupuse blonda. Creaturi imense pe o planetă imensă...
- Nu te înţeleg, draga mea. Crezi că dacă planeta noastră este atât de mare, e obligatoriu să existe creaturi gigantice care să o populeze, doar pentru că ar avea destul loc?
- Nu asta doream să spun... Dar ar fi fost interesant să-i văd, să-i studiez... Dinozaurii vii... Ar fi fost de-a dreptul fantastic! Nu ştie nimeni aproape nimic despre ei, totul se bazează pe simple presupuneri sau deducţii logice, tot ce se ştie sunt de fapt simple speculaţii, ar fi fost interesant să aflu câte ceva sigur despre ei.
- Nu cred că dacă ar fi existat dinozauri aici, ar fi semănat cu cei de pe Terra, cel puţin sub aspect comportamental, deci nu cred că ar fi fost interesant de studiat, n-ai fi avut ce să afli despre ei; poate doar faptul că ar fi fost artificiali.
- Ai dreptate. N-aş putea să-mi închipui cum ar arăta nişte dinozauri fioroşi, dar inofensivi, căci probabil aşa ar fi fost dacă ar fi existat aici.
- Aşa-i, o aprobă Nick. Dar nu înţeleg ce-i cu interesul acesta deosebit pentru acei dinozauri, nişte reptile gigantice? De ce te interesează atât de mult?
- Ah... Face parte din una dintre pasiunile şi specializările mele; pe Terra studiam paleontologia şi-mi plăcea foarte mult.
- Pale... Plateo... Paleo... Cum ai zis?! se încurcă Nick.
- Paleontologia, zâmbi blonda.
- Paleontologia... Ce mai e şi asta? se încruntă Nick.
- O ramură a biologiei, care se ocupă cu studierea vieţii acestor foste animale, a reconstituirii comportamentului şi aspectului lor, pe baza cercetărilor efectuate pe scheletele de dinozauri şi a altor resturi fosilizate, dezgropate din anumite locuri ale Terrei, de către specialişti paleontologi.
- Şi tu ai participat la dezgroparea scheletelor de dinozauri, la reconstituirea lor, ori la studierea resturilor fosile ale acestor creaturi?
- Nu, n-am avut încă ocazia, dar n-aş fi dat înapoi; mă pasionează foarte mult... Chiar primisem propunerea de a participa la o asemenea expediţie paleontologică şi aveam de gând s-o accept, dar în acelaşi timp a intervenit misiunea asta spaţială, care mi s-a părut totuşi mai interesantă decât dezgroparea şi studierea scheletelor de dinozauri. Şi dintre cele două propuneri am ales...
- Aha, pricep... Mă bucur că ai ales această misiune spaţială, altfel n-am fi avut ocazia să ne întâlnim şi să ne cunoaştem.
- Serios?! Chiar ai avut de ales între misiunea noastră şi o expediţie paleontologică? păru uimit Lucian.
- Da, rosti blonda nedumerită.
- Interesant! Nu ştiam... Nu ne-ai spus nimic despre o asemenea propunere, păru a-i reproşa Lucian.
- Adevărat?! Nu v-am spus? Scuze! Cred că am neglijat... În orice caz, se ştie ce am ales...
- Desigur, doar eşti aici, cu noi, acum, replică Lucian. Şi totuşi, dacă ai fi ales cealaltă variantă, unde ar fi trebuit să mergi?
- Luci, nu cred că e cazul să discutăm despre asta acum. Poate altădată, când vom avea mai mult timp liber, amână blonda.
- Fie. Dar să nu uiţi din nou, acceptă Lucian.
- N-am să uit, îl asigură blonda.
În timp ce discutaseră, înaintaseră printre pomii uriaşi, afundându-se cât mai mult în pădurea artificială. Nick, care-şi „neglijase” blonda în timp ce dăduse explicaţii, o luă de mână, se sprijini de trunchiul unui copac masiv, o prinse de mână şi o sărută, de parcă i-ar fi demonstrat că nu greşise alegând misiunea spre Proxima în locul expediţiei paleontologice. Mihai se plimba alături de Ly, mai în faţă, iar „şeful” nu pierdu ocazia de a o tachina pe domnişoara consilier şi ceilalţi trei admirau tăcuţi priveliştea din jurul lor. Pomii înalţi şi nemişcaţi păreau de piatră, ca nişte statui în formă de copaci, iar printre crengile lor se strecura cu uşurinţă aburul dens al atmosferei, părând a fi un fum de la un foc iscat prin pădure. Dar nu era fum, ci aerul încărcat de dantoniu al planetei; el se strecura printre frunzele fixe, nemişcate, ale copacilor.
Deodată, cei trei colegi rămaşi împreună se opriră din înaintare, uimiţi. Fără a sta pe gânduri, Alex şi Nistor scoaseră rapid armele pe care le aveau în dotarea echipamentului lor, bine ascunse, pregătindu-se să ţintească în orice moment uriaşul urs apărut ca de nicăieri în faţa lor, nu pentru a-l ucide, ci doar pentru a-l neutraliza, cu tranchilizante. Observându-i, Lucian li se alătură, cu arma în mână. Auzind larmă, Nick îşi aruncă privirea câtre prietenii săi, părându-i-se ceva în neregulă. Cerându-şi scuze grăbit, se îndepărtă de Maria, pornind în fugă spre cei trei, pentru a-i opri la timp.
- Nu! strigă el disperat, deşi nu foarte tare. Ce faceţi? Ce aveţi de gând? Puneţi imediat armele la locul lor!
- Dar, Nick, chiar în faţa noastră se află un urs uriaş, explică Alex.
- Şi care-i problema? Chiar n-aţi priceput nimic din tot ceea ce v-am povestit până acum? Doar ce v-am spus că nu sunt animale reale, sunt artificiale şi absolut inofensive!
- Ăsta nu pare deloc aşa! Pare foarte fioros. Are nişte gheare lungi şi nişte dinţi tare ascuţiţi, nu glumă, observă Nistor ursul care stătea ridicat în două labe în faţa sa, părând şi mai impunător, mai fioros decât în mod normal.
- Bineînţeles că are tot ce-i trebuie pentru a arăta ca un urs adevărat, doar aşa arată un urs, nu?! Dar acesta-i unul artificial, inofensiv, v-am mai spus...
- Nick, animalele au în general, un comporatament imprevizibil; niciodată nu poţi să ştii la ce să te aştepţi din partea lor, mai ales în asemenea situaţii, replică Lucian calm.
- Chestia asta o fi valabilă acolo, la voi, pe Terra. Aici, aceste animale sunt artificiale şi au un comportament foarte, foarte previzibil; adică, mai exact, sunt absolut inofensive! De câte ori să vă tot repet ca să mă înţelegeţi? Vă rog să vă puneţi imediat armele la locul lor, înainte de a face vreo prostie! N-am ştiut că aveţi arme la voi sau că intenţionaţi să le folosiţi. Dacă ştiam, nu vă aduceam aici, în pădure. Însă eu am avut multă încredere în voi, dar se pare că am greşit. Vă comportaţi cum nici nu mi-aş fi închipuit că aţi fi capabili, spuse Nick, de-a dreptul revoltat. Dar e timpul să aveţi şi voi încredere în mine şi vă asigur că nu veţi greşi. Vă rog din nou, puneţi-vă armele la locul lor cât mai repede, altfel mă voi supăra rău de tot! Demonstraţi-mi că n-am greşit în privinţa voastră!
În acel moment, cu gesturi precise, Lucian îşi puse arma la loc, spunând către ceilalţi doi cu glas scăzut, dar ferm, hotărât:
- Alex, Nis! Puneţi-vă armele la loc!
- Dar, şefu’... Nu se poate, şefule!
- Nistor, încetează! Nu comenta! Trebuie să-l ascultăm pe Nick, decise Lucian, de data aceasta cu glas poruncitor.
- Bine, dar... mai încercă Nistor o altă posibilitate.
- Nici un „dar”! i-o reteză Lucian imediat. Faceţi cum v-am spus! Acum! Imediat! Iar ăsta chiar e un ordin, nu o glumă, aţi înţeles? Ştiu eu ce spun, încheie el cu seriozitate, pe un ton autoritar, ce nu lăsa loc altor discuţii.
- Sper să ştii, şefu’...
Văzând însă că n-au de ales, cei doi se conformară situaţiei. Puseră deci armele la loc, deşi dacă ar fi fost după ei, nu le-ar fi pus. Totuşi, îi dădeau ascultare „şefului” lor.
- Aşa-i mult mai bine, se linişti Nick. Mă bucur, Lucian, pentru decizia înţeleaptă pe care ai luat-o la timp. E bine că ştii să te descurci în asemenea situaţii, că ai o anumită autoritate asupra lor, deşi n-aş fi crezut, din felul în care te porţi de obicei cu colegii tăi...
- Sigur, Nick... Prieten, prieten; coleg, coleg; dar în cazurile de strictă necesitate, sunt totuşi comandantul lor, iar ei trebuie să înţeleagă acest lucru şi să-mi dea ascultare, atunci când e nevoie.
- Bine, Lucian. Perfect! Iar când ne vom întoarce la nava voastră, vă veţi lăsa toţi armele pe care le aveţi acolo; toate armele... Şi nu le veţi mai lua niciodată asupra voastră, pentru că aici, pe Proxima, nu veţi avea niciodată nevoie de ele, nici în oraş, nici în altă parte. Trebuie să înţelegeţi acest lucru, vă rog.
- Desigur, Nick. Regret cele întâmplate şi-mi cer scuze în numele meu şi al colegilor mei. Promit că nu se va repeta. Te ascultăm şi ne supunem condiţiilor tale.
- În regulă, Lucian. Aşa este, într-adevăr, mult mai bine! Iar colegii tăi ar trebui să-ţi mulţumească şi să înţeleagă că după acest mic incident, numai datorită ţie rămânem în continuare prieteni, rosti Nick calm.
După ce spuse acestea, Nick mângâie ursul care venise până în dreptul lui, apoi o urcă pe Maria pe spatele animalului, care porni printre pomi, mormăind încet, însă întocmai ca un urs. Ceilalţi urmară ursul. Privind printre ramuri, zăriră chiar şi păsărele, divers colorate, de diferite specii, care zburau din creangă în creangă, ciripind voioase, dar nu zgomotos. Ciripitul lor era plăcut auzului, deşi cei şapte tineri de pe Terra se străduiau să le audă, atât de încet ciripeau. Nici fâlfâitul aripilor lor nu era perceptibil auzului şi nici zborul printre crengi nu producea zgomot, de parcă păsărelele se fereau să atingă frunzele şi crengile.
- Păsările astea sunt tot artificiale? se arătă Lia curioasă.
- Păsările? Bineînţeles, răspunse Ly.
- E uimitor, aproape de necrezut. Incredibil, aprecie Lia uimită. Câtă frumuseţe, câte realitate şi totuşi nimic nu este real, cu toate că, într-un fel este real, însă artificial. Fantastic!
- Nick, amice, ce crezi că s-ar întâmpla dacă tu, eu sau oricare dintre noi ar rupe o frunză din aceşti pomi? Doar una singură, nu mai multe? Ce-ar fi? întrebă Nistor.
- Nu ştiu. N-am încercat niciodată. N-aş putea răspunde la o asemenea întrebare. Dar presupun că nu s-ar întâmpla nimic. La urma urmei, ce s-ar putea întâmpla?
- Încearcă acum, să aflăm, să vedem ce se întâmplă! îl îndemnă Alex.
- Nu ştiu dacă ar trebui să încercăm aşa ceva, dar nu cred că ar fi rău, aşa că voi rupe o frunză oarecare dintr-un pom, să vedem ce se va întâmpla.
În Nick se trezise curiozitatea, o curiozitate pe care nu şi-o putea stăpâni. Prin urmare se îndreptă spre un pom uriaş şi rupse o frunză dintr-o creangă mai joasă, la care putuse ajunge, o frunză destul de mare, de un verde aprins. O ţinu între degete de codiţă, ridicată în sus, ca toţi să o poată vedea. Astfel observară toţi cum în câteva clipe, frunza din mâna lui Nick devenise brusc neagră, neagră de tot; nici galbenă, nici uscată, ci direct neagră, toată, nu parţial. Cu toţii priveau uimiţi frunza, neînţelegând ce se petrecea. Însă procesul nu se încheiase cu înnegrirea bruscă, ci continua, într-un ritm destul de rapid. Şi dintr-o dată, frunza căzu la picioarele lui Nick, sub forma unei mici grămăjoare de cenuşă neagră, care nu se împrăştie, pentru că pe acolo nu adia nici cel mai mic vântişor. Totuşi, în clipa imediat următoare, grămăjoara de cenuşă neagră dispăru pur şi simplu, locul unde căzuse rămânând alb, perfect curat, imaculat. Nici urmă de praf, cenuşă sau frunză; dispăruse complet...
- Asta-i imposibil! Uluitor! exclamă Nistor.
- Da, într-adevăr, nemaipomenit! îl aprobă Nick, uimit şi el de cele petrecute. N-aş fi crezut niciodată că s-ar putea întâmpla astfel.
- Cum? Adică tu nu ştiai toate astea? păru surprins Nistor.
- Nu. Habar n-aveam, recunoscu Nick.
- Vezi? E atât de ciudat... spuse lunganul îngândurat.
- Nick, crezi că aş putea lua şi eu una din alt pom, să vedem dacă păţeşte acelaşi lucru? întrebă Lucian.
- Da, dar numai tu şi doar una. După aceea, gata! De ajuns!
- Desigur. Cum spui tu, rosti comandantul; ceilalţi nu protestară.
La aprobarea lui Nick, Lucian rupse şi el o frunză dintr-un alt pom, o frunză puţin mai mare, cu o altă formă, dar la fel de verde. O ţinu de codiţă, dar şi cu aceasta se întâmplă acelaşi lucru. După ce dispăru ceea ce rămăsese şi din această frunză, locul în care căzuse era la fel de alb, neted, lucios, fără denivelări, frumos şi curat ca peste tot, de parcă n-ar fi căzut niciodată nimic acolo.
- Cum îţi explici asta? privi Lucian întrebător spre Nick.
- Nu-mi explic nimic, deloc. Nu ştiu. Există anumite lucruri despre care habar n-am.
- Crezi că la fel s-ar întâmpla şi cu un pom dintr-acesta uriaş, dacă l-ar tăia cineva? întrebă Alex.
- Nu ştiu nici asta, dar nici nu doresc să aflu. Există unele lucruri pe care trebuie să le acceptăm aşa cum sunt, să nu încercăm să le schimbăm. Nu fiţi chiar aşa de curioşi! Nu vom tăia nici un pom, totul trebuie lăsat aşa cum este, altfel vom avea neplăceri cu localnicii.
- Linişteşte-te, prietene! Bineînţeles că nu vom tăia nici un pom, îl asigură Alex pe suspiciosul Nick. Era doar o întrebare nevinovată. Nu vrem să supărăm pe nimeni.
- Priveşte, Nick, în locul de unde ai rupt tu frunza, creşte alta, observă blonda, încă urcată pe spatele ursului.
Priviră toţi înspre acel loc şi observară că răsărise un mugurel verde, care creştea vizibil, într-un ritm destul de rapid, începând în curând să se desfacă şi ajungând în câteva clipe exact la fel ca frunza pe care o rupsese Nick, de parcă era chiar aceea şi se lipise cumva între timp la locul ei. Îşi întoarseră apoi privirile spre pomul din care rupsese Lucian o frunză şi constatară că acelaşi lucru se petrecea şi acolo; muguraşul crescuse repede, devenind în scurt timp exact ca frunza ruptă de Lucian puţin mai înainte.
- Şi asta ce mai vrea să însemne? întrebă Alex nedumerit.
- Nu ştiu, răspunse Nick şoptit, îngândurat.
- Hmm... Sunt cam multe lucruri despre care nu prea ştii nimic, amice, remarcă Nistor.
- Asta aşa e, murmură Nick aprobator.
- Nick, crezi că acelaşi lucru s-ar fi întâmplat şi cu acest urs, dacă l-am fi împuşcat? întrebă Lucian.
- Nu ştiu nici acest amănunt, dar nici nu trebuie să încercăm să aflăm, răspunse Nick îngrijorat.
- Sigur, Nick, nu-ţi fie teamă, îl linişti Lucian. Nu vom încerca să aflăm. Nu va împuşca nimeni nimic.
- Foarte bine, aprobă Nick îngândurat.
- Ştiţi, e ceva ciudat aici, pe planeta asta a voastră, îşi dădu Nistor părerea.
- Ciudat?! Ce-ar putea fi ciudat aici? păru surprins Nick de această remarcă.
- Păi... totul e ciudat aici! De fapt, nu ştiu ce-ar putea fi, dar am un presentiment. De parcă ar fi ceva straniu, ce pluteşte peste tot, îşi întări Nistor părerea anterioară.
- Aşa-i. Într-un fel, Nis are dreptate. Chiar este ceva ciudat aici, adăugă Lucian.
- Nu înţeleg ce anume vi se pare vouă ciudat aici, păru Nick uimit de aceste afirmaţii.
- Păi, după cum Nis prea bine zicea, totul. Totul este ciudat aici. De fapt, nici eu nu ştiu bine ce anume şi totuşi... Mă întrebam doar dacă oare... Nu cumva aceşti locuitori ai planetei voastre... Nu cumva nu sunt nici ei reali? Vreau să spun, la fel ca această pădure, aceste plante, aceste animale sau totul, tot ce se află aici, pe planeta voastră, apa, mâncarea, chiar şi aerul din lumea voastră artificială, totul este artificial, produs cumva de locuitorii planetei. Poate că nici ei nu sunt fiinţe adevărate, naturale, doar mănâncă hrană artificială, beau apă artificială, respiră oxigen artificial...
- Dar, Lucian, chiar şi voi aţi mâncat hrană artificială, aţi respirat aer artificial de sub marea cupolă, aţi băut apă artificială şi totuşi, voi sunteţi naturali. Doar n-ai de gând să susţii contrariul şi să crezi că aţi fi devenit sau v-aţi fi transformat în cine ştie ce fiinţe artificiale între timp, zise Nick.
- Bineînţeles că n-am de gând să susţin aşa ceva. Ar fi absurd. E clar că noi suntem naturali.
- Sigur, doar ce aţi sosit de pe Terra, deci nu încape îndoială, dar... În cazul ăsta, ce-aţi putea spune despre mine, Ly sau tata? Suntem şi noi tot artificiali? Priviţi-mă cu atenţie! Şi eu servesc zilnic aceeaşi mâncare artificială, consum zilnic aceeaşi apă, respir acelaşi aer ca toţi ceilalţi localnici. Deci, concluzia ar fi că sunt cumva tot artificial? Asta credeţi voi despre mine? Sau tu, Lucian? Asta crezi tu despre mine?
- Nu, Nick. Nu interpreta greşit. Nu e vorba despre tine, Ly sau tatăl vostru. Voi trei arătaţi foarte naturali, dar în acelaşi timp sunteţi singurii de pe Proxima care păreţi a fi naturali. Nu ştiu de ce, însă sunt sigur că voi trei nu aparţineţi acestei lumi. De fapt... Bănuiesc eu şi de unde anume sunteţi, dar deocamdată nu sunt foarte sigur, de aceea n-am să fac nici un fel de afirmaţii, explică Lucian, ceea ce atrase mai multe priviri uimite asupra lui, nu doar pe acelea ale fraţilor Kuny; chiar şi câţiva dintre colegi îl priviră nedumeriţi.
- Poftim?! Ce tot spui? Ce vrea să însemne asta? De unde ţi-a venit o asemenea idee stranie? îl întrebă Nick.
- Nu mi-a venit de nicăieri. Am avut-o de la bun început, de cum v-am văzut, de când am sosit aici, pe această planetă, în urmă cu câteva zile. Parcă am simţiti imediat că nu e totul în regulă.
- Şi pe ce anume se bazează toate aceste afirmaţii ale tale?
- Pe mai multe argumente, dar nu cred că aş avea timp să ţi le enumăr acum pe toate. Însă nu vorbeam despre noi, nici despre voi trei, ci despre ceilalţi, toţi ceilalţi locuitori ai acestei planete. Deci, Nick, să ne înţelegem... E clar că noi şapte, cei de pe Terra, suntem naturali şi că nu ne-am transformat în nimic altceva între timp, nu se pune problema... Ca şi voi trei de altfel, tu, sora ta şi tatăl vostru. Ceea ce nu pot însă spune şi despre ceilalţi locuitori ai Proximei, afirmă Lucian.
- Tot nu înţeleg. Ce anume ţi se pare atât de ciudat la ei?
- Nu ştiu prea bine, Nick. Dar este ceva cu adevărat ciudat. De fapt, totul! Totul este ciudat la ei. Felul lor de a fi, comportamentul lor, sensibilitatea de care dau dovadă, totul, absolut totul, încercă Lucian să dea o explicaţie.
- Nu, se împotrivi Nick. Regret, dar nu te înţeleg. Nu-mi place modul în care gândeşti acum, sau în care gândiţi, dacă şi colegii tăi împărtăşesc aceleaşi idei ca tine, sau au asemenea bănuieli. Nu-mi închipui... Cum poate să vă treacă aşa ceva prin minte? Nu mă aşteptam să aud asemenea presupuneri...
- Dar, Nick, dacă ai încerca, poate ai reuşi să-ţi dai şi tu seama; totul este atât de evident, încât... mai încercă Lucian să explice, dar fu întrerupt de Nick, care încheie discuţia pe această temă:
- Nu vreau să mai discut acest subiect cu voi. Sau mai ales cu tine, Lucian. Eşti prea îndrăzneţ în afirmaţii şi nu-mi place să aud asemenea lucruri. Mai bine să ne continuăm călătoria în pădure. E mult mai interesant.
Merseră prin pădurea artificială în linişte, până ajunseră la un fel de lac sau ce era; un bazin plin cu apă artificială. Aici avură ocazia să vadă o mulţime de alte animale artificiale, care se aflau de jur-împrejurul bazinului cu apă. Unele se adăpau, altele chiar intraseră în bazin şi înotau nestingherite. Erau animale de diferite specii, dar toate păreau foarte cunoscute vizitatorilor tereştrii, fiind dintre speciile de animale marine sau nu, care existau şi pe Terra.
Blonda coborî de pe uriaşul urs, ajutată de Nick, iar cu toţii priviră spre apa lacului, care era atât de limpede, curată şi transparentă, încât se vedea totul prin ea, până-n adâncul ei. Se vedeau chiar şi peştişorii divers coloraţi, fiind şi ei de diferite specii, înotând liberi în apa cea curată ca lacrima. Fundul bazinului era pavat peste tot cu materialul cel alb şi lucios, fiind curat, imaculat, ca şi la suprafaţa planetei. Părea mai degrabă un fel de piscină imensă pentru înot, plină însă de tot felul de peştişori. Avură ocazia să vadă chiar şi un transportor, care aducea animalelor hrana necesară. Iar animalele începură să mănânce. Chiar şi peştilor sau păsărelelor li se adusese porţia obişnuită, cât şi celorlalte animale. Cei şapte tineri stăteau pe loc, privind uimiţi acest unic „spectacol”, oferit gratis privirilor lor curioase. După ce se săturaseră, animalele se întorseseră pe marginea lacului, majoritatea sorbind apă pentru a-şi potoli setea, apoi întinzându-se leneşe pe solul alb şi neted.
- Ce se întâmplă cu resturile de mâncare? întrebă doctoriţa.
- Nu se întâmplă nimic, pentru că nu există aşa ceva. Nu rămân niciodată resturi, răspunse Ly.
- Dar a mai rămas ceva. N-au mâncat chiar tot, observă Lia.
- Momentan s-au săturat, însă nu peste mult timp, când le va fi iar foame, se vor întoarce şi vor termina de mâncat tot. Vor mai primi hrană în cursul zilei de astăzi, iar animalele vor consuma tot şi le va fi de ajuns până ziua următoare, când vor primi porţia de dimineaţă. Întotdeauna se satură, primesc suficient, zise Ly.
- Şi dacă într-o zi nu-şi vor primi porţia obişnuită de hrană, dintr-un motiv oarecare, ce s-ar întâmpla? întrebă din nou Stela.
- Nu ştiu, însă aşa ceva nu se întâmplă niciodată, replică Ly.
- Cred că aţi văzut destul. Propun deci să ne întoarcem, interveni Nick. Oricum, ne-am afundat cam mult în pădure şi va dura până vom reuşi să ajungem acolo unde am lăsat avionul. Altminteri, dacă mai întârziem, noaptea ne va găsi pe toţi aici. Deja s-a înserat.
- Ai dreptate, îl aprobă Mihai. Deşi cred că n-ar fi nici o problemă dacă ne-ar găsi noaptea aici.
- Nu, n-ar fi, îl aprobă Nick. Totuşi, mai bine plecăm acum. Dacă sunteţi cumva obosiţi şi vreţi să ajungem mai repede la marginea pădurii, unde se află avionul, se poate aranja. Fiecare se poate urca pe spatele unui animal, pe care ar dori, aşa cum Maria a fost adusă până aici pe spatele ursului, tot aşa ele vă vor duce şi pe voi înapoi, de fapt, pe noi toţi, propuse Nick, fără a fi luat seama la spusele campionului.
- Crezi că s-ar putea? întrebă Lucian, mai puţin încrezător.
- Desigur. Încercaţi şi voi, îi îndemnă Nick, el ajutând-o pe blondă să urce pe spatele aceluiaşi urs, care parcă o îndrăgise, căci venise la ea şi se aşezase înaintea ei, invitând-o parcă să se urce pe el.
Ly îşi alese un frumos elefant, în timp ce fratele ei se urcă pe un cal, Mihai se instală confortabil între cocoaşele unei cămile, Alex se sui pe un fel de bivol, Lia pe o zebră, Stela pe un superb cerb, Nistor pe un măgăruş (nu prea micuţ, căci dacă ar fi fost astfel, n-ar fi putut să-l ducă în spate pe înaltul geograf), iar Lucian pe un leu, ce părea a fi foarte fioros, dar care era atât de blând, încât venise înaintea lui şi se aşezase, astfel încât comandantul misiunii să se poată sui pe el, întocmai cum procedase ursul blondei.
- Ce faci, măi, măgarule? surâse Alex, amuzat de alegerea lunganului. Dă-te jos din spinarea bietului animal!
- Ia mai taci, mă! nu răspunse Nis provocării, desfăcând rapid o bomboană, apoi altele două.
- Da’ tu, Luci? privi geneticianul spre comandant. Regele animalelor... Bună alegere, comandante!
- Fără comentarii, bătrâne, zâmbi Lucian, simţindu-se bine pe frumosul animal.
Şi astfel, ciudatul grup ajunse destul de repede la marginea pădurii, unde erau aşteptaţi de avionul pe care Nick îl lăsase acolo. Aici, fiecare „descălecă” de pe animalul pe care se urcase, iar animalele se întoarseră în pădure, la locul lor.
- După cum vedeţi, am ajuns bine până aici şi încă destul de repede. Ba chiar şi fără efort, le spuse Nick.
- Da... Sunt foarte blânde animalele astea ale voastre, aprecie Nistor.
- Dar ele nu ies afară din pădure, să se plimbe pe suprafaţa planetei? întrebă Lucian, foarte curios.
- Nu, nu ies niciodată. Pădurea este suficient de mare, chiar foarte mare, deci au loc destul pe unde să se plimbe, răspunse Ly.
După această călătorie inedită, toţi se îndreptară spre avion. Nu intrară însă în straniul vehicul.
- Ce-am putea face acum? întrebă Mihai. Parcă n-ar fi cazul să ne retragem la culcare, mai ales că toţi ne-am trezit târziu astăzi.
- Ce să facem?! Propuneţi, îi invită scurt Lucian, mai ales din cauză că majoritatea colegilor săi îşi întorseseră privirile spre el, de parcă aşteptau ca el singur să hotărască.
- Aş avea eu o propunere... Sper să vă placă, surâse blondina.
- Ce anume vrea să ne propună micuţa mea blondă? se interesă Nick, privind-o încântat.
- Hai să ne încheiem această seară într-un mod cât mai plăcut. N-ar strica deloc puţină distracţie. O seară de dans, în apropierea navei noastre, mi s-ar părea cel mai indicat. Am avea ocazia să-i învăţăm pe Nick şi pe Ly, cât de cât, să danseze, să-i iniţiem în tainele dansului. Eu cred că e o idee bună. Voi ce credeţi?
Toţi aprobară propunerea Mariei. Aşa că, după inedita vizită în pădure, urmau să se distreze puţin, mai ales că nu avuseseră o asemenea plăcută „ocupaţie” de multişor...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!