poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 27 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-09-10  |     | 




*55. Urme de ruj...

Scăpaseră de ziua cu numărul 13 a lunii iunie, care se încheiase cu o emisiune televizată, avându-i ca invitaţi, sau mai degrabă gazde, pe directorul Simionescu şi pe instructorul Manea. Urma joi, 14 iunie; era ziua în care Comisia Disciplinară va pronunţa decizia în cazul „Enka Lucian”. Tânărul comandant se trezi foarte devreme, pregătindu-se pentru această zi, destul de importantă pentru cariera lui, pentru viitorul lui. „Oare ce se va alege de el?” se întreba în gând; spera însă că nu vor fi luate măsuri drastice împotriva lui. Nu mai auzi tunete, nu mai zări fulgere. Privi curios pe fereastră: era încă întuneric, nu se luminase de ziuă, dar... Cerul era senin, nu mai era acoperit de nori. Putea zări stelele, palide, din cauza luminilor din oraş, dar se zăreau... Aerul era răcoros şi umed, însă dacă se înseninase, vara îşi va reintra rapid în drepturi, odată cu răsăritul soarelui. Lucian îmbrăcă uniforma albastră, aranjându-se cât mai bine. Mândru, se privi în oglindă: şase bulinuţe aurii străluceau încă pe reverul hainei lui. Oare va dispărea vreuna dintre ele după această zi? Ce conta dacă n-ar mai fi el comandantul misiunii?! Măcar să rămână în echipaj – cel puţin atât îşi dorea... Pe la ora 06.25, în camera lui apăru blondul, gata echipat de plecare şi el.
- Eşti gata de plecare, Luci?
- Ce-i, blondule; mergi şi tu?
- Evident; cum altfel?! Te deranjează prezenţa mea?
- Nu; cum să mă deranjeze? Ce tâmpenii vorbeşti!
- Tâmpenii sau nu, vreau să aflu cât mai curând decizia Comisiei, să ştiu la ce concluzie s-a ajuns în privinţa ta după ancheta de zilele astea, decise blondul.
- Bine; să mergem, să aflăm, acceptă fiul.
- Ai văzut? S-a îndreptat vremea, nu mai plouă...
- Am văzut, blondule. E senin...
- Senin va fi şi sufletul tău, fiule, după decizia, sper, corectă, a celor din Comisie, rosti Iulian Enka.
Lucian îl privi scurt; din nou îi vorbise frumos; ba, în plus, îi zâmbea îngăduitor. Blondul nu mai era nepăsător faţă de el, dar nici supărat; ce bine! Ambii coborâră treptele. Jos îi aştepta Diana, pregătită de plecare; evident, mergea şi ea. Acasă rămâneau bunicii, Rikky, Nero...
Domnişoara consilier se pregăti şi ea pentru această zi, spera ea, favorabilă lui, nu ei. Bineînţeles şi pe ea o însoţeau părinţii, domnul Virgil Stancu şi doamna Valeria; pe la ora 07.00 şi familia Stancu era gata de plecare spre Institut.
Două maşini ieşiră din curtea casei familiei Enka; cea gri, nouă, de curând cumpărată şi cea albastră, a directorului. Soarele deja răsărise, începând să încălzească totul cu razele sale luminoase, să usuce totul în jur.
Nu doar familiile acuzatului şi a reclamantei porniseră spre Institut, ci şi celelalte, ale colegilor, toţi fiind curioşi să afle decizia finală în cazul comandantului lor, decizie de care depindea soarta misiunii spre planeta Proxima. Oare va mai avea loc această misiune? Vor afla în curând, sau cel puţin, măcar în acea zi.
Şi directorul se pregătise pentru evenimentul mult aşteptat; din ce văzuse scris prin declaraţii, nici una nefavorabilă protejatului său, se părea că acesta va scăpa basma-curată; dânsul aşa spera... Şi ce bine! Va scăpa nepedepsit, ba încă fără a fi fost necesară intervenţia dânsului, deci preferatul său n-avea de ce să fie nemulţumit.
Primul ajuns pe puntea principală a navei „Pacifis” era chiar Lucian; părinţii lui plecaseră, deocamdată, spre birourile lor. Aveau să se întâlnească puţin mai târziu, la primul etaj al sediului principal al Institutului, unde se afla sala în care îşi desfăşura activitatea Comisia Disciplinară. Deocamdată singur, Lucian îşi cercetă nava: frumoasă în interior, frumoasă şi la exterior; „Pacifis” – albastră, măreaţă... De decizia de azi a Comisiei depindea întâia ei misiune.
În curând se deschise trapa şi intră viitorul informatician; mai avea două zile de concurs, după care îşi va dobândi licenţa, îşi va intra pe deplin în drepturi. N-avea cum să rateze promovarea; cu siguranţă va lua examenul, ba poate chiar cu un rezultat final mare, doar învăţase, în plus, fusese şi ajutat de colegii lui de echipaj, „trişase”, cum zicea geograful... Cei doi băieţi se salutară.
- Cum e, Mihai? N-ai şi astăzi concurs?
- Ba da, dar, ca de obicei, mai întâi trec pe aici, prin navă...
- De ce? Ca să-ţi mai faci puţin curaj?
- Nu ştiu; poate, rosti Mihai. Ai văzut: E din nou frumos afară!
- Da; vremea s-a îndreptat. Bine ar fi să se îndrepte şi altceva, zise Lucian îngândurat.
- La ce te referi? Cumva la decizia pe care o va pronunţa Comisia astăzi în cazul tău?
- Într-un fel, da; e o decizie importantă, nu doar pentru mine...
- Aşa-i... Ştii, aş vrea să se pronunţe decizia asta după ora 12.00, nu de alta, dar aş vrea să fiu şi eu prezent, să aud ce hotărâre se va lua, doar nu degeaba m-am ostenit să dau o declaraţie, în favoarea ta; ştii doar, am fost şi eu pe acolo, după proba la mate.
- Ştiu... Azi la ce mai ai? se interesă Lucian.
- Bio-chimie, răspunse scurt Mihai.
- Aşa-i; ieri te-au ajutat fetele, îşi aminti Lucian.
- Sigur; de ce nu? Doar nu-i interzis...
- Nu-i, surâse Lucian.
- Am repetat puţin cu ele, atâta tot. Nu trişez, justifică Mihai.
- Nu-i nevoie să-mi explici nimic, îl asigură Lucian. N-am zis că ai fi trişat.
- Geograful acela aşa a zis...
- Nis?! Glumea, nu ţi-ai dat seama?! Mai bine du-te, să nu întârzii...
- Nu întârzii; e aici, aproape, sala de concurs. Oricum, plec.
- Baftă, asule!
- Şi ţie la fel, spuse Mihai şi se pregăti de ieşire, dar tocmai atunci intra blonda cea mititică, Maria.
- Salut, zâmbi ea voioasă, ghicind unde pleca tânărul: Bio-chimie, nu-i aşa?
- Ba da, încuviinţă Mihai.
- Succes mult, îi ură blondina.
- Mersi, rosti Mihai şi ieşi.
Acum pe puntea principală erau doar Lucian şi Maria. Nu se rezumară la un simplu salut, se sărutară prieteneşte pe obraji; cu blondina se înţelegea foarte bine. De ce nu se putea oare la fel şi cu bruneta, domnişoara consilier?! Oare de ce tocmai aceea era mai dificilă?
- Luci, azi se termină ancheta, nu-i aşa? întrebă Maria.
- Ba da, chiar azi, aprobă el.
- Se termină odată cu ploaia, care a început odată cu ancheta, iar dacă ar fi să se păstreze ritmul... Sper că înţelegi ce vreau să spun, surâse blonda.
- Da, înţeleg, pricepu Lucian şi o privi cu admiraţie. Mersi pentru sprijin, blondo... Adică, Maria, se corectă el rapid.
- Ţi-am mai spus, e foarte bine şi „blondo”, îi aminti ea.
- Adică nu te superi dacă-ţi spun aşa? se miră Lucian.
- Nu. De ce m-aş supăra? Doar e adevărat, sunt blondă, zise ea.
- Într-adevăr, eşti, o aprobă Lucian. Iar eu, poate din cauza felului în care-i vorbesc tatălui meu; e doar o obişnuinţă.
- Nu mă deranjează deloc, repetă Maria.
În curând, pe puntea principală sosiră Alex, Nis, Stela, iar mai apoi profesorul Manea. Lia nu venise la bordul navei albastre, se oprise cu părinţii ei direct la etajul întâi al sediului principal al Institutului, unde se aflau deja părinţii lui Lucian, domnul şi doamna Enka şi directorul Simionescu. Diana îi atribui la un moment dat, în treacăt, domnişoarei consilier, o privire nu tocmai binevoitoare. Cine era sau cine se credea oare această tânără care îndrăznise să-i reclame fiul, să-l aducă în faţa Comisiei Disciplinare, de parcă el ar fi un element rău, care să aibă probleme cu disciplina, probleme care să-i deranjeze pe alţii? Lia remarcă faptul că doamna Enka o privea nu tocmai cu îngăduinţă şi se ascunse după părinţii ei, ferindu-se, măcar din calea privirilor Dianei Enka. Dar mama lui Lucian nu insistă în a o cerceta pe reclamantă, renunţă rapid la această acţiune. Directorul, drăguţ, amabil, îi salută pe soţii Stancu şi pe fiica lor; acum se îndrepta spre părinţii comandantului, să-i salute şi pe aceştia. Nefiind singuri, nu putea vorbi cu Diana pe tonul familiar cu care i se adresa când ea sosea în biroul lui sau în alte împrejurări.
- Bună dimineaţa, li se adresă directorul celor doi, iar aceştia îi răspunseră în acelaşi mod.
- V-am văzut aseară, la emisiunea aceea, rosti blondul.
- Am fost nevoit să accept acea emisiune, n-o puteam evita, justifică directorul. Oricum, n-am spus nimic care să-l dezavantajeze pe Luci.
- Am remarcat, replică Iulian Enka. Şi vă suntem recunoscători pentru asta.
- Nu trebuie. Mă bucur că v-aţi împăcat cu fiul dumneavoastră, domnule Enka.
- Nu se putea altfel. Am înţeles în cele din urmă că e nevinovat; cu o mică întârziere, dar am înţeles. Desigur, nu putea fi indisciplinat, doar este fiul meu, spuse Iulian cel blond, insistând intenţionat asupra cuvintelor „fiul meu”, parcă anume pentru director.
- Într-adevăr; l-aţi crescut foarte bine, replică acesta, uşor iritat de cuvintele blondului Enka.
Diana parcă dorea să intervină, să spună ceva, dar preferă să tacă, să nu se amestece în discuţie.
- Deci, astăzi Comisia îşi va exprima decizia, zise blondul.
- Întocmai; nu peste mult timp, încuviinţă directorul.
- Nu contează care va fi decizia lor; eu ştiu că Luci e un băiat bun şi mi-e de ajuns, n-am nevoie de părerea altora, rosti Iulian.
Între timp, în nava albastră, Eugen Manea îl înştiinţă pe tânărul comandant:
- Luci, cred că e cazul să te deplasezi; ştii tu unde sau de ce...
- Ştiu, dom’ profesor.
- Şi noi?! se interesă de îndată Nistor.
- Voi, nu încă; mai aşteptaţi puţin. Va fi însă nevoie şi de prezenţa voastră, dar nu chiar acum. Aveţi răbdare, îi sfătui domnul profesor Manea.
- Cum să avem, dom’ profesor? spuse Alex. Astăzi vom afla care va fi soarta misiunii... Ce răbdare?!
- Trebuie să fiţi înţelegători, spuse Eugen Manea.
- Încercăm, promise Nistor.
- Luci, nu mai întârzia! îi aminti profesorul.
- Desigur, şopti el şi porni spre trapa navei.
- Şefu’, fără teamă! Noi suntem alături de tine, orice s-ar întâmpla, îl încurajă Nistor.
- Se înţelege; altfel nu s-ar putea, adăugă Alex.
- Mulţumesc, le zâmbi Lucian, apoi ieşi.
Afară se luminase complet; soarele, strălucitor, răsărise de ceva timp. Nu avusese când să usuce totul, dar începuse deja, razele sale călduroase pătrunzând cu uşurinţă peste tot. Era plăcut afară, era senin; ploaia încetase. Lucian străbătu grăbit rachetodromul. Ieşise singur; colegii săi şi profesorul Manea rămăseseră, deocamdată, la bordul navei albastre. Din nefericire pentru el, de cum părăsi rachetodromul, în drum spre sediul principal al Institutului, apăru o piedică în calea sa: mai multe domnişoare, pe care, evident, le cunoştea, îi blocau trecerea. Ieşiseră şi ele odată cu soarele. Nu avea încotro; nu le putea evita, trebuia să treacă printre ele, deci merse drept spre ele, iar în curând se trezi înconjurat. Spera totuşi ca ele să se arate mai înţelegătoare, mai îngăduitoare, doar cunoşteau situaţia lui.
- Luci, nărodule... auzi el un glas cunoscut lui, dar n-avu timp să observe unde se afla cea care vorbise.
- Nu ne mai bagi deloc în seamă, spuse alta.
- Sigur, eşti comandantul misiunii...
- Sau, mai bine zis, condamnatul misiunii, chicoti alta.
- Vă rog, fetelor, vorbim altădată, acum nu pot, sunt foarte ocupat, trebuie să ajung la Comisie; cred că ştiţi şi voi.
- Ştim, am aflat... Nebunaticule...
- Indisciplinatule! îi „reproşă” o alta. Lasă-i să te destituie din funcţie şi să te excludă din echipaj. N-ar fi o pagubă prea mare.
- Da, da... aprobară mai multe. Rămâi aici, acasă, cu noi, nu mai pleca... Nu pleca nicăieri! Pe noi nu ne deranjează dacă ai avea un comportament necorespunzător; dimpotrivă, ne-ar conveni de minune... Rămâi; noi nu te reclamăm, ca domnişoara aia, colega ta...
Atâtea glasuri în jurul lui; le auzea când pe unele, când pe altele, dar nu ştia sigur care când vorbea sau ce anume spunea. Aproape că se zăpăcise comlet. Încercă totuşi să se facă auzit:
- Nu! Vă rog, fiţi înţelegătoare! Nu pot risca să...
- Să ce?! izbucniră fetele. Hai, Luci, nu fi rău...
- Nu sunt rău, dar trebuie să...
- Lasă, îl întrerupseră fetele. Lasă, că nu trebuie nimic.
- Fetelor, vă rog, e foarte important pentru mine, insistă el.
- Ah... Ce-i atât de important?!
- Ştiu, eşti îndrǎgostit, de tipa aia, domnişoara consilier... reclamanta, rosti un glas din mulţime.
- Îndrǎgostit, eu?! se împotrivi el, deşi nu cu atâta fermitate cum ar fi dorit; continuǎ însǎ, cu toate cǎ în gând deja i se contura chipul plǎcut al „reclamantei”: Încǎ nu s-a nǎscut tipa care sǎ punǎ stǎpânire pe inima mea. Aşa cǎ nu vǎ îngrijoraţi, frumoaselor! Dacǎ nu-i nici una dintre voi cea care sǎ-mi domine gândurile, atunci sigur nu-i nici ea.
- Zǎu?! Ce bine! Şi totuşi, vrei să pleci, afurisitule! Sǎ ne pǎrǎseşti şi să scapi de noi în următorii ani, nu-i aşa? De ce?
- Nu ca să scap de voi, dar vreau să plec în această misiune, recunoscu el.
- Bine, răule! Te lăsăm să te duci la Comisie, să afli verdictul, în cazul tău, dar mai stai puţin cu noi. Dă-ne măcar nişte autografe, merităm măcar atât din partea ta. Te rugăm!
- Meritaţi, într-adevăr şi am să vă dau, dar nu acum; n-am timp... Altădată, în curând. Haideţi, vă rog! Vă promit că... mai încercă el.
- Ce ne promiţi? întrebară ele. Nu pleci? Rămâi?
- Nu asta; eu aş vrea să plec. Acum depinde... Vă dau şi autografe, facem şi fotografii împreună, mai multe chiar, dar nu acum. Rămân cu voi în week-end; în week-endul ăsta... Vă promit. Dar acum, haideţi, vă rog! Fiţi înţelegătoare!
- În week-endul ăsta? reţinură ele. Ambele zile, sâmbătă şi duminică?
- Bine, ambele; seara, în Institut, la discotecă, dacă vreţi, dar acum lăsaţi-mă să plec, insistă el cu disperare în glas.
- Vai... Dar te vei ţine de cuvânt, sau spui doar aşa, ca să scapi de noi acum, să te lăsăm în pace?
- Nu; promit! rosti el cu seriozitate.
- Bine, bine, hotărâră ele să fie mai „indulgente”. Te lăsăm să pleci la Comisia aia, deşi ar trebui să te bucuri că te reţinem aici, doar nu e o plăcere să te afli acolo.
- O plăcere sigur nu-i, dar trebuie să mă prezint; sunt aşteptat şi nu vreau să dezamăgesc pe nimeni. De altfel, e viitorul meu în joc. În plus, e şi-n interesul vostru să nu fiţi prea insistente.
- De ce-ar fi în interesul nostru? întrebară câteva dintre cele aflate mai în apropierea lui, care înţeleseseră ce spusese el.
- Pentru că dom’ director a vrut să ia măsuri împotriva voastră, dar eu l-am rugat să vă ierte.
- Ah, ce drăguţ! Ai făcut tu asta pentru noi?
- Bineînţeles. Vă consider totuşi prietene bune; nu pot să vă pârăsc, replică el. N-ar fi frumos din partea mea; dar nu ştiu dacă dom’ director ar mai fi dispus încă o dată să mă asculte...
- Prietene bune?! repetară ele. Cât de bune? Uite că am făcut şi noi ceva pentru tine... Ştii că unele dintre noi au fost chemate să dea declaraţii la Comisia Disciplinară?
- Da, ştiam, am aflat... Ce-aţi spus despre mine?
- Tocmai, Luci, nimic rău. Am pus o vorbă bună pentru tine, sperând că te-am putea ajuta.
- Vă mulţumesc, le zâmbi el, absolut fermecător.
- Ah... Şi uite, acum îţi facem încă o favoare: Te lăsăm să pleci, fără să te mai sărutăm, ca să nu-ţi lăsăm urme de ruj, să creadă cine ştie ce despre tine tipii ăia duri din Comisie; nu eşti neserios... Ştim că urmele astea îţi provoacă neplăceri.
- Vă mulţumesc pentru înţelegere, fetelor, repetă el zâmbitor. Am să mă revanşez faţă de voi, vă promit; veţi vedea, în week-endul ăsta... Iar altădată, dacă vreţi să mă mai sărutaţi, ar trebui să nu vă mai rujaţi, pentru a evita neplăcerile cauzate de urmele lăsate de ruj.
- Ah, da, aşa-i; ştii că ai dreptate? Stai doar puţin, aşteaptă, dacă tot ne-ai dat ideea asta, că ne ştergem imediat rujul pentru tine...
- Nu, n-am timp, nu pot acum, rosti el încurcat.
- Bine... Hai, pa! Du-te la Comisie! Succes! Frumosule, strigară ele în urma lui, dându-i într-adevăr voie să plece din mijlocul lor.
El le mai făcu semn cu mâna, afişând acel surâs seducător, enigmatic, care le dădea gata de fiecare dată, apoi grăbi ritmul paşilor spre sediul principal al Institutului, aproape luând-o la fugă.
Între timp însă, acolo, la etajul întâi, uşa sălii în care-şi desfăşura activitatea Comisia Disciplinară se deschise şi apăru Horaţiu, băiatul cel slăbuţ, înalt (în nici un caz nu cât Nistor) şi cu ochelari. După cele câteva zile de anchetă intensivă, părea cam palid, obosit. Se apropie de director, îl salută şi zise:
- Sunt chemaţi acuzatul, cadetul Enka şi reclamanta, cadetul Stancu. Să intre!
Lia înaintă şovăielnic, înfăţişându-se timidă. Horaţiu o privi cu ochii lui negri, aflaţi dincolo de lentilele ochelarilor săi; pricepu că ea era reclamanta.
- Luci nu-i? Trebuie să intre şi el.
- Încă n-a sosit, răspunse directorul. Unde naiba umblă băiatul ăsta? Doar ştia că trebuie să fie aici la ora asta!
- E în navă, rosti domnul Enka, în apărarea fiului său.
- L-am trimis pe Eugen să-l cheme, replică directorul. Cum de n-a ajuns până acum? Ce are băiatul ăsta; e cumva inconştient?
- Vă rog, domnule director, aveţi grijă cum vorbiţi despre Luci! îi atrase blondul atenţia, părând a-l fi deranjat cuvintele directorului.
- Iuli, taci! îi şopti Diana din apropiere.
Traian Simionescu nu mai adăugă nimic; în ciuda situaţiei existente, era totuşi foarte calm, dar îngrijorat.
- Să intre doar domnişoara Stancu, deocamdată, decise Horaţiu. Iar când vine Luci, să intre şi el. Ar fi bine să se grăbească niţeluş. Cei din Comisie nu sunt foarte răbdători, dar încă n-a sosit domnul preşedinte...
Cu aceste cuvinte, Horaţiu intră, în urma Liei, uşa închizându-se după ei. Directorul porni îndărăt, spre trepte. Diana îl întrebă:
- Unde plecaţi, domnule director?
- Mă duc să văd ce-i cu fiul dumneavoastră, de n-a sosit încă...
Doamna Enka nu-l reţinu, dar îi şopti soţului:
- Iuli, cred că tu trebuia să-l cauţi pe Luci.
- Ce vrei să fac acum, dacă s-a dus el... zise domnul Enka tot şoptit.
Soţii Stancu se apropiară.
- Domnule Enka, i se adresă Virgil Stancu. Regret cele petrecute...
- N-am nimic cu dumneavoastră, nici cu fiica dumneavoastră, domnişoara consilier, îi spuse Iulian Enka. Desigur, nu-mi convine că fiul meu a ajuns să fie anchetat de această Comisie Disciplinară, dar atâta timp cât însăşi fiica dumneavoastră m-a asigurat că este nevinovat, n-aş avea motive să consider că ar putea fi altfel.
- Într-adevăr, băiatul nu e cu nimic vinovat; ne pare rău, repetă domnul Virgil Stancu.
- N-aveţi pentru ce, domnule, rosti calm Iulian Enka.
Directorul îl întâlni pe Lucian la intrarea în sediul principal al Institutului; băiatul respira greu, se vedea că venise în grabă, de abia scăpase de grupul de fete de afară. Totuşi, ele fuseseră destul de înţelegătoare. Noroc că directorul nu pornise mai din timp în căutarea lui; l-ar fi surprins iarăşi în mijlocul admiratoarelor. Dânsul îl întâmpină, încruntându-se uşor:
- Luci, ai întârziat!
- Ştiu, dom’ director, dar m-am străduit să ajung la timp.
- Hai, fuga sus, eşti aşteptat! Domnişoara consilier deja a intrat în sală, îi spuse directorul.
Lucian porni spre locul în care i se hotărea viitorul, cariera; directorul îl urmă. Zărindu-şi fiul, Diana îi reproşă şi ea:
- Luci, ce-i cu tine? Ai întârziat.
- Ştiu, mamă...
- Las’, că-i bine şi acum, rosti împăciuitor Iulian Enka. Intră! Eşti aşteptat! Succes, fiule! Şi ţine minte: Nu contează care va fi decizia Comisiei; te iubim oricum, îi surâse blondul, încurajându-l.
- Mersi, blondule, rosti Lucian, privind spre tatăl său; ce bine că acesta se afla acolo şi mai ales că-l susţinea.
- Succes, tinere, auzi el surprins glasul domnului Virgil Stancu, care adăugă: Vezi bine, nu dorim să i se dea câştig de cauză fiicei noastre; de data aceasta, suntem de partea ta, chiar şi noi.
- Vă mulţumesc, domnule, spuse Lucian, privind încurcat spre tatăl Liei; îi plăcea acest domn...
- Grăbeşte-te, Luci! îi aminti directorul.
- Sigur, şopti el; înainte însă de a intra în sala cea mare, se mai văzu reţinut de mama lui, care-l îmbrăţişă cu drag.
- Succes, scumpule! Te iubesc.
- Şi eu, mamă...
Iar Diana îl sărută pe ambii obraji, apoi el intră grăbit. Iată însă cum pe obrajii lui apărură urme de ruj; nu de la fetele de afară, ci de la mama lui. El nu-şi dădu seama şi nici nu încercă să se şteargă. Înaintă grăbit. În faţă se afla vicepreşedintele Comisiei Disciplinare, domnul Sever Forţan, fostul său profesor de cultură civică...



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!