poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 26 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman - *6

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-08-14  |     | 



*6. Împotrivirea doamnei Enka.

Păşi temător spre curtea casei sale. Înainte de a deschide poarta, privi puţin în sus. Pe cerul senin, stelele sclipeau palide, mai mult din cauza luminilor din oraş; la Institut se vedeau mult mai bine. Oricum, Lucian le recunoştea cu uşurinţă pe fiecare în parte, doar era astronom, ba, pe deasupra, chiar şi şef. Dar oricât de cunoscute i-ar fi fost, tot îi fascinau privirea visătoare, care le cuprindea de fiecare dată cu drag. Şi chiar dacă era doar o iluzie, lui i se păreau mereu altfel; nişte punctuleţe timide, ce brăzdau bolta cerească. Existau; deci, trebuiau explorate, atât cât se putea, atât cât permitea tehnologia existentă în acel moment. Desigur, planeta Proxima nu se putea zări cu ochiul liber; nici sistemul planetar din care făcea parte, ori galaxia în care se afla; nimic... De fapt, nici steaua Proxima Centauri nu se putea zări cu ochiul liber; ar fi zărit-o, probabil cu ajutorul unui banal binoclu, însă doar dacă s-ar fi aflat în cu totul altă parte a Terrei, nu în acel loc; după aceste gânduri, tânărul reveni, atât cu privirea, cât şi cu gândul, la preocupările sale, deocamdată, încă „pământene”. De cum intră în curte, un dulău negru se repezi asupra lui, dând bucuros din coadă.
- Ce faci, măi, Nero?! rosti Lucian blând, mângâind blana negricioasă a câinelui, care-l linse pe obraji, văzându-l aplecat. Hai, băiete! Vrei în casă? întrebă Lucian, deschizându-i uşa, deşi afară nu era deloc frig, nici foarte cald, ci potrivit.
Văzându-se poftit, dulăul intră şi se aşeză mulţumit în locşorul special amenajat pentru el în holul de la intrare; un culcuş confortabil, comod, moale şi pufos... Plus vreo câteva castronele de plastic pe care scria cu majuscule „Nero”. Desigur, dulăul nu ştia să citească, dar se deprinsese cu acel loc, pe care-l considera, pe bună dreptate, domeniul lui. În seara aceea, câinele se despărţi greu de tânărul său stăpân; parcă nu dorea să-l lase să plece... În cele din urmă, Lucian se desprinse totuşi de lângă dulău şi intră în cameră. Părinţii lui nu dormeau. Tatăl său, un domn blond, citea ziarele, instalat comod într-un fotoliu. Mama lui privea la televizor; un film artistic, după cum constată el în grabă. Îi salută pe amândoi, dar nu-i deranjă. Se îndreptă spre bucătărie şi-şi puse un şorţ; în clipa imediat următoare, se ocupa cu prepararea rapidă a unei gustări. După vreo jumătate de oră, apăru mama lui; părea prea tinerică pentru a avea un fiu de vârsta lui.
- Iar te ocupi de chestiile astea?! îi reproşă blând doamna Diana Enka, sărutându-l drăgăstos pe frunte. Ştii bine că nu-i nevoie.
- Te rog, mamă... Şi tu ştii la fel de bine că-mi face plăcere; n-are rost să avem aceeaşi discuţie de fiecare dată.
- Cum vrei tu, surâse doamna Enka. Te aştept dincolo. Să nu întârzii prea mult pe aici, dragul meu!
- Nici o grijă, mamă; aproape am terminat, replică fiul, afişând acel zâmbet care o determină pe mama lui să se reîntoarcă în camera pe care o părăsise, fără alte reproşuri, fie ele blânde.
Băiatul, într-adevăr, nu întârzie prea mult prin bucătărie. Când intră în camera în care-i găsise pe părinţii lui (aceştia fiind tot acolo unde-i zărise când venise acasă), Lucian avea o tavă cu mâncăruri alese; o cină îmbelşugată, pregătită rapid de el însuşi (se pricepea şi la aşa ceva)...
- Haideţi la masă! Cina e servită, îşi invită el părinţii.
- Vai, dragul meu... Cine să te înţeleagă?! Ştii foarte bine că roboţii noştri pot servi cina fără a depune prea mare efort. Ce tot îi înlocuieşti mereu? zise doamna Enka, strâmbând din nas a nemulţumire; însă mirosul ademenitor o îmbie să se aşeze la masă.
- Ah, mamă, iar începi?! Nu înţelegi că n-are rost să mă dădăceşti? Îmi place să gătesc şi gata! Ce-i atât de greu de înţeles?
- Să găteşti?! Cum să înţeleg? Nu intră în atribuţiile tale să găteşti, ori să serveşti cina familiei tale. Pentru treburile astea avem roboţi; lasă-i să-şi facă datoria!
- Consider că şi-au făcut-o deja, mamă, zise Lucian, aşezând farfuria cu mâncare în dreptul mamei sale, adăugând: De prea multe ori...
- Ţi-am spus de atâtea ori că nu tu trebuie să te ocupi de mărunţişurile astea, dar nu mă asculţi niciodată, rosti doamna Enka îngândurată.
- Te-am auzit de fiecare dată, mamă, deci, încetează să-mi tot aminteşti mereu acest amănunt, îi ceru Lucian, apoi privi spre tatăl său, zicându-i: Hai, blondule! Tu nu mănânci cu noi?
- Nu, mulţumesc, dragul meu. Nu mi-e foame, refuză domnul Enka Iulian, dezlipindu-şi numai puţin privirea albastră de pe paginile ziarului pe care-l citea.
- E atât de interesantă presa de azi? rosti fiul său.
- Nu prea; dar n-am altă ocupaţie, răspunse domnul Enka, fără a mai privi spre fiul său. În plus, ştii că la ora asta obişnuiesc să răsfoiesc ziarele, în fiecare zi...
- Aşa-i, ştiam, murmură fiul, apoi el şi mama lui începură să manânce.
Ca de obicei, mâncarea, de a cărei pregătire se ocupa în ultimul timp, de vreo câţiva ani bunicei, tânărul Lucian, era foarte gustoasă. Mamei lui nu-i plăcea să-şi vadă fiul petrecându-şi majoritatea timpului liber la bucătărie, cu şorţul legat la brâu, printre cratiţe şi tigăi, deşi băiatului îi stătea bine în postură de bucătar. Sau poate că tânărului îi stătea bine oricum; era un băiat frumos, amănunt ce nu putea scăpa neobservat, mai ales din atenţia fetelor. Semăna mai mult cu mama lui, doamna Diana, care era tare mândră de el. Cât despre tatăl său, nu avea nimic în comun cu acesta. În timp ce mama şi fiul serviră împreună cina, tatăl cel blond nu se ridicase deloc de pe fotoliu şi nu-şi întrerupsese activitatea începută, cea de a afla ultimele noutăţi din presa locală şi naţională a zilei.
- Delicios, dragul meu, aprecie doamna Enka.
- Mă bucur că ţi-a plăcut, mamă, zâmbi fiul.
- Tu, cu presa ta, nu ştii ce-ai pierdut, rosti doamna Enka spre soţul ei.
- Aş; recuperez mai târziu, murmură blondul.
- S-a terminat filmul pe care-l priveai, mamă? se interesă Lucian.
- Nu, dragul meu, mai e puţin. Dar acum e pauză publicitară, răspunse doamna Enka.
- Bine; între timp eu strâng masa, îşi anunţă băiatul părinţii.
- Ah, iarăşi?! se arătă doamna Enka tare nemulţumită. Lasă-i pe roboţi, dragul meu!
- Nu, mamă, se împotrivi băiatul, începându-şi „activitatea”. Altădată; vor avea destul timp să se ocupe de această treabă şi roboţii...
- Ce vrei să spui?! îl privi bănuitoare mama lui.
- Vorbim după film, mamă. Şi sper să termini şi tu cu presa până atunci, blondule.
- Am să încerc, şopti domnul Enka, continuând să citească; trecuse la alt ziar, pe cel precedent aşezându-l pe măsuţa alăturată.
Lucian strânse şi curăţă masa, spălă vasele, pe care, după ce le şterse cu grijă, le aşeză frumos la locul lor, în ordine. Apoi, după un timp, reveni în camera în care se aflau părinţii lui. Se aşeză lângă mama lui, care încă privea la televizor, semn că filmul nu se sfârşise. Observându-şi fiul alături, îşi îndreptă însă atenţia spre acesta:
- Despre ce doreai să discutăm, dragul meu?
- După film, mamă. După film...
- Dă-l încolo! O să-l văd când se va difuza în reluare, decise doamna Enka, stingând televizorul. E mult mai important să vorbesc cu tine, deci, te ascult...
- Dacă-i aşa, ar trebui să fie atent şi blondul, să participe la discuţie. Gata cu presa, blondule?
- Nu; dar tu spune, te aud şi aşa...
- Tată, ar trebui să întrerupi puţin răsfoitul ziarelor şi să mă asculţi cu atenţie. Vino mai aproape!
- Ah, mi-ai spus „tată”, nu „blondule”, deci, trebuie să fie vorba despre ceva foarte important, ceva deosebit, replică domnul Enka, încă ţinând ziarul în mână, deşi pe moment nu mai citea; nu părea însă dispus să renunţe la studierea presei.
- Da, chiar este ceva important şi n-am de gând să repet, spuse cu seriozitate Lucian.
- Vorbeşte, fiule; te aud oricum, decise domnul cel blond, îndreptându-şi din nou atenţia spre paginile ziarului.
- Bine; cum doreşti, rosti tânărul nepăsător, văzând că tatăl său nu era dispus să-i acorde atenţie; totuşi continuă: Ştiţi amândoi despre nava la care lucram, „Pacifis”...
- Desigur, dragul meu, îl aprobă doamna Enka. Ce-i cu ea?
- E gata! Am terminat-o ieri, spuse băiatul.
- Cum?! tresări domnul Enka, scăpând ziarul din mână; se aplecă pentru a-l ridica.
- Ţi-am zis că n-o să repet, îi aminti băiatul.
- Nici nu-i nevoie; am auzit. Deci, aţi terminat nava, spuse domnul Enka. Foarte bine! Felicitări vouă! Şi ce-i cu asta? Ce veţi face acum, dacă aţi terminat-o? Veţi pleca să vă distraţi, în concediu, toţi trei; adică tu şi colegii tăi, cei doi, Alex şi Nistor? presupuse blondul, reluând studiul presei.
- Da, vom pleca. Dar nu în concediu, ci într-o misiune spaţială, cu nava noastră, preciză băiatul.
- Poftim?! tresări domnul cel blond, scăpând din nou ziarul din mână; de data asta nu-l ridică, îl lăsă acolo. Într-o misiune spaţială?!
- Tată, ţi-am spus să fii atent, pentru că nu voi repeta, îi aminti încă o dată fiul.
- Bun; deci, veţi pleca într-o misiune spaţială, şopti îngândurat domnul Enka.
- Ah... scutură doamna Enka din cap, a dezaprobare, spre soţul său, care iarăşi luase ziarul de jos, apoi privi spre fiul ei: Unde veţi merge, dragul meu? Şi când veţi pleca?
- Spre Proxima, mamă. Şi vom pleca miercuri, 27 iunie.
- Proxima?! rosti întrebător doamna, adăugând: Care?! Steaua sau planeta?!
- Planeta, mamă; planeta Proxima, preciză calm fiul.
- Dar... Planeta aceea e foarte îndepărtată! realiză brusc doamna Enka, devenind palidă. Cât ar dura o asemenea misiune, dragul meu?
- Durata a fost estimată la 13 ani.
- Cât?! exclamă doamna Enka, după câteva minute de tăcere, după şocul provocat de auzul cifrei. Am auzit oare bine? Ai spus cumva... 13... Ani?!
- Da, mamă, confirmă scurt fiul.
- Eşti cumva nebun?! replică doamna, încă nevenindu-i să creadă că auzise bine.
- Nu, mamă, rosti calm băiatul.
- 13 ani?! repetă doamna Enka Diana, privind spre soţul ei: Şi tu nu sta acolo ca un dobitoc! N-ai auzit nimic? N-ai nici un cuvânt de spus?
- Nu scrie nimic prin ziarele de astăzi despre o asemenea misiune, replică domnul Enka, răsfoind ziarele de zor.
- Nu te obosi să cauţi degeaba, nu vei găsi nimic, îl întrerupse Lucian din cercetarea ziarelor, în căutarea vreunui articol despre misiunea la care se referise fiul său. Mass-media n-a fost încă anunţată; misiunea va deveni oficială şi va fi adusă la cunoştinţa publicului de abia săptămâna viitoare, după completarea echipajului, de la trei la şapte, plus doi roboţi. Trebuie să selecţionăm alţi patru tineri din Institut, dintre care trei sunt domnişoare.
- Ah... murmură domnul Enka, părând a se fi dumirit asupra acestui aspect, apoi îşi îndreptă din nou atenţia spre ziare.
- „Ah”; asta-i tot?! pufni doamna Enka nemulţumită, dar nu insistă asupra nepăsării de care dădea dovadă soţul ei şi-şi îndreptă atenţia spre fiu: Tinere, poţi să-ţi iei gândul de la o asemenea misiune, pentru că nu vei pleca nicicând, nicăieri! Sub nici o formă!
- Dar, mamă, am acceptat deja participarea la misiune, demersurile au fost făcute, pregătirile au fost demarate; nu mai pot da înapoi!
- Ba bine că nu! Mâine de dimineaţă, la prima oră, te vei prezenta la dom’ director şi-i vei aduce la cunoştinţă că intenţionezi să te retragi din echipaj, decise mama lui.
- Dar eu nu intenţionez deloc să mă retrag, se opuse fiul. De ce-aş face una ca asta?
- Pentru că aşa am spus eu! Pentru că nu sunt de acord ca tu să participi la această misiune, preciză doamna Enka.
- Scuze, mamă, dar n-am nevoie de acordul tău!
- Ce-ai spus?! se miră mama lui.
- Ce-ai auzit. Sunt major, deci, pot lua singur decizii în ceea ce mă priveşte. Şi n-am de gând să dau înapoi.
- Ba exact aşa ai să faci, cum îţi spun eu! se îndârji doamna. Eşti dator să-mi dai ascultare!
- Mamă, nu-mi poţi controla viaţa cum vrei tu şi nu poţi decide în numele meu. Nu sunt marioneta ta!
- Ce-ai spus?! ridică sprâncenele doamna Enka, nevenindu-i să creadă că fiul ei o contrazice cu fermitate, ba chiar cu obrăznicie.
- N-are sens să continuăm cu această discuţie inutilă, decise Lucian, ridicându-se, cu intenţia de a se retrage în camera lui.
- Luci, stai, nu pleca! N-am terminat de vorbit, îl opri mama lui. Nu înţelegi că nu sunt de acord să iei parte la această misiune? îl întrebă doamna, când el se oprise şi se întorsese cu faţa spre dânsa.
- Nu, nu înţeleg! se arătă băiatul de neînduplecat. Am 21 de ani...
- Ţi se pare cumva mult?! surâse doamna Enka, ridicându-se şi dânsa în picioare şi apropiindu-se de fiul ei: Nu ştiai, dragul meu, că în unele ţări, tinerii de vârsta ta sunt consideraţi încă minori şi au nevoie de acordul părinţilor în unele decizii importante în ceea ce-i priveşte; nu sunt lăsaţi de capul lor, ceea ce mie mi se pare foarte corect.
- Ha, zâmbi acru Lucian. Mie nu mi se pare deloc corect. De altfel, o fi aşa în alte ţări, dar nu şi aici, deci, nu mă interesează cum o fi acolo. Deşi... Dacă mă gândesc bine, spre corecta ta informare, mamă, află de la mine că la 21 de ani, tinerii sunt deja consideraţi majori şi în acele alte ţări. În plus, aici sunt major încă de când am împlinit 18 ani, aşa că nu mai avem ce discuta! zise băiatul, pornind din nou spre scări.
- Stai! îl opri iarăşi doamna Enka, dar el se prefăcu că nu o aude, deci, continuă să meargă spre treptele ce duceau la camera lui. Luci, cu tine vorbesc! Nu-mi întoarce spatele! Nu fi nepoliticos!
- Ce mai e, mamă? se întoarse iarăşi spre mama lui, afişând nemulţumirea faţă de această acţiune.
- Ţi-am spus ceva şi te rog să-mi dai ascultare; îmi eşti dator măcar cu atâta lucru, rosti grav doamna Enka.
- Regret, mamă, de data asta, nu se poate... E vorba de viaţa mea, de viitorul meu şi fac ce vreau eu, nu ce vrei tu!
- Nu fi obraznic! îi interzise doamna categoric, apoi privi spre soţul ei, concentrat încă asupra presei zilei: Iuli, lasă ziarele alea şi spune şi tu ceva!
- Tinere, fii respectuos cu mama ta! replică domnul cel blond, fără a-şi ridica ochii albaştri din ziare.
- Deci, nu vei pleca nicăieri, reveni doamna Enka asupra fiului, remarcând că nu prea putea avea sprijin din partea soţului.
- Îmi pare rău, mamă, dar de data asta, indiferent ce-ai spune, n-am să-ţi dau ascultare.
- Ba vei face cum îţi spun şi nu vei pleca! se enervă doamna.
- Ba am să plec în această misiune şi gata! se încruntă Lucian. Pricepi?! O să plec; orice ar fi! se dovedi fiul tare încăpăţânat.
- Ai să pleci... Doar peste cadavrul meu! recurse doamna Enka la această ultimă variantă, pentru a-şi intimida fiul.
- Ah, da?! rosti acesta, fără a părea intimidat, ci doar impertinent. În cazul ăsta, de abia aştept să particip la funeralii, cât mai curând, de preferinţă zilele astea.
- Ce-ai zis?! înmărmuri doamna Enka după replica primită, la care nu s-ar fi aşteptat. Cum îndrăzneşti, nerecunoscătorule?! adăugă dânsa furioasă de nesupunerea fiului ei şi parcă fără a dori sau a-şi da seama, mâna ei, împinsă de un resort invizibil, se arcui, executând o mişcare rapidă, iar în clipa imediat următoare, se opri zgomotos pe obrazul băiatului, lăsând o urmă evidentă, după forma palmei sale.
Ruşinat, băiatul îşi plecă privirea, până atunci trufaşă. Îşi dădea seama că exagerase adineauri cu acele vorbe dure, pe care nici nu putea realiza cum reuşise să le rostească. Tăcut, se întoarse rapid şi fără alte cuvinte, urcă grăbit treptele ce duceau spre camera lui, închizând bine uşa din interior.
- Luci, întoarce-te! auzi glasul rugător al mamei sale. Îmi pare rău; n-am vrut să te lovesc, se tângui dânsa. Dragul meu; Luci...
Băiatul se lipi cu spatele de uşă şi-şi pipăi obrazul; ardea... Era prima palmă pe care o primea de la unul dintre părinţii lui, care în ciuda năzbâtiilor sale, nu-l loviseră niciodată până atunci. De data asta, chiar o meritase! Sărise peste cal... Şi nu palma îl durea, cât sufletul, pentru prostia comisă când dăduse grai acelor cuvinte, care, cu siguranţă, nu-i reflectau sentimentele pe care le nutrea faţă de mama lui; nu izvorau din suflet... De câtă neghiobie dăduse dovadă! Şi faţă de cine?! Tocmai faţă de mama lui, pe care o idolatriza, pur şi simplu! Venera locul pe care călca ea, doar era fiinţa cea mai dragă lui, cea care-i dăduse viaţă, bunul cel mai de preţ şi care-i veghease copilăria. Cum putuse oare rosti cu atâta cruzime asemenea vorbe? Simţea că fapta lui josnică nu are iertare, iar dacă ea, mama lui, l-ar putea ierta vreodată, datorită bunătăţii sale sufleteşti şi iubirii ce-o avea pentru el, fiul ei, apoi el cu siguranţă nu-şi putea ierta lui însuşi această faptă îndoielnică, de a-i fi vorbit atât de urât mamei lui.
Închizându-şi ochii căprui, îşi aminti cum, cu câţiva ani înainte, se bătuse cu vreo câţiva indivizi care-i vorbiseră jignitor mamei lui. Iar acum el ce făcuse oare? Fapta lui cum putea fi clasificată? Practic, nici nu-i venea să creadă că se purtase astfel... Cum să mai dea ochii cu ea, mama lui?! Părinţii lui rămăseseră jos, în cameră. Diana Enka se plimba nervoasă prin încăpere, în timp ce Iulian Enka citea în continuare presa, părând nepăsător, pe acelaşi fotoliu, unde stătea comod, picior peste picior.
- Ascultă, mai lasă odată ziarele alea, că mă enervezi şi ţi le rup! spuse doamna Enka furioasă, îndreptându-se ameninţător spre fotoliul în care stătea blondul ei soţ.
- Linişteşte-te, draga mea; că le las, spuse domnul Enka, ferind ziarele din calea soţiei furioase.
Văzând cum stătea treaba, pricepând că spiritele se cam încinseseră, abandonă cititul ziarelor şi-şi ridică privirea albastră spre soţia lui, semn că-i acordă atenţie.
- Cum poţi fi aşa de liniştit? îi reproşă Diana Enka. N-ai auzit ce-a spus?! De ce stai nepăsător? Ce eşti aşa de bleg?
- Ba da, am auzit. Şi scuză-mă că-ţi spun, dar tu l-ai provocat! În plus, tu ai fost cea care l-a răsfăţat mereu.
- Adică, meritam să-mi spună vorbele acelea? ridică Diana Enka sprâncenele în semn de mirare. Eu sunt de vină că mi-a vorbit astfel?
- Nu, dragă, nu meritai; a fost o neobrăzare din partea lui. Dar recunoaşte că tu l-ai încurajat. Nu doar acum, ci mereu... Aşa l-ai crescut, aşa l-ai educat: obraznic, impertinent, neascultător, încăpăţânat... Un răzvrătit răsfăţat.
- Cum?! Adică e vina mea că se poartă astfel?
- În mare parte, da, afirmă Iulian Enka.
- Ah; ce mă enervezi! Şi tu de ce-ai tăcut, preferând să citeşti ziarele? De ce nu i-ai interzis participarea la această misiune?
- Eu să-i fi interzis? Să mă considere duşmanul său? Ştii bine că şi fără chestia asta, eu şi el nu suntem deloc în relaţii foarte bune.
- Pentru că nu te-ai străduit niciodată îndeajuns, să-l înţelegi. Iar acum ai preferat să trec eu drept duşmanul lui, monstrul care-i interzice să-şi îndeplinească dorinţele!?
- Nu, dragă, n-am preferat nimic; doar că eu nu sunt deloc împotrivă... Gândeşte-te mai bine; dacă el chiar îşi doreşte atât de mult participarea la această misiune, poate n-ar trebui să ne împotrivim, nici unul dintre noi, ci să-l sprijinim, să fim de acord.
- Ce-ai zis?! Ai înnebunit şi tu?! Cum să fim de acord?!
- Părerea mea...
- Nici gând! refuză categoric Diana Enka să accepte o asemenea posibilitate.
- Gândeşte-te puţin! Poate-i mult mai bine, insistă Enka Iulian.
- Poftim?! tresări doamna Diana. Cum adică, mult mai bine?! Vorbeşti astfel doar fiindcă nu e fiul tău; se vede că nu ţii deloc la el.
- Nu fi nedreaptă! Cum să nu ţin la el?! Recunosc, nu sunt tatăl lui, dar l-am crescut de mic ca pe propriul meu fiu. Şi bineînţeles că ţin la el. Foarte mult chiar. Tocmai de aceea sunt de părere că ar trebui să-l sprijinim, să fim de acord cu el. Aşa că, te rog, nu mă acuza de lucruri de care nu sunt vinovat!
- Nu te supăra, Iuli, te rog... Am vorbit fără să-mi dau seama ce spun, doar din cauza situaţiei ăsteia... Du-te, te rog, sus şi vorbeşte cu el! Convinge-l să iasă din camera lui! Trebuie să discutăm serios. Nu se poate altfel.
- Diana, să-l lăsăm liniştit până dimineaţă; poate ne calmăm şi noi până atunci, propuse Iulian, ridicându-se, în sfârşit, de pe fotoliu; lăsase ziarele pe măsuţa alăturată.
- Nu! se împotrivi doamna Enka. Trebuie să stăm de vorbă cu el chiar acum, să ne lămurim, aşa că du-te odată!
Domnul cel blond porni anevoios spre trepte, dând uşor din cap, a dezaprobare. După câtva timp, reveni jos, fără a fi ajuns la vreo înţelegere cu fiul său; acesta nici nu-i deschisese uşa, nici nu-i răspunsese deloc, tăcuse mâlc. Auzind isprava soţului, Diana Enka porni ea însăşi spre camera fiului. Ciocăni discret la uşă de câteva ori. Spuse:
- Luci, te rog, deschide! Sunt eu, mama... Ştiu că eşti acolo şi mă auzi... Nu fi rău; nu-mi face una ca asta! Ieşi, trebuie să vorbim! Hai, te rog! Îmi pare rău, n-am vrut să te lovesc, dar... Hai, te rog, iartă-mă! imploră Diana Enka, aproape cu lacrimi în ochi.
Lucian, de partea cealaltă, asculta tăcut. Ce grozăvie! După ce se purtase atât de urât, tot ea-şi cerea scuze?! Cuvintele celei ce-i era mamă îl atinseră într-un punct sensibil; o auzi din nou implorând îndurerată. Nu rezistă să nu-i răspundă şoptit, însă tot refuzând-o:
- Nu insista, mamă; n-are rost!
- Haide, dragul meu! Nu îngreuna mai mult situaţia... Cum vrei să dorm liniştită în noaptea asta? Sau ce doreşti? Ce urmăreşti? Vrei cumva să fac infarct, să scapi de mine, iar astfel să nu se mai împotrivească nimeni acţiunii sau aventurii tale?
- Nu, mamă! Ce tot vorbeşti? E ridicol!
- Ridicol?! tresări doamna Enka. Ai şi uitat atât de repede ce-ai zis mai înainte?!
- Nu! Mamă, te rog... şopti Lucian cu glas îndurerat, care-i trăda vinovăţia şi tristeţea. Ştiu că nu merit iertarea ta şi n-am cuvinte cu care să-mi justific comportamentul.
- N-am nevoie de justificări, dragul meu, iar ca să te iert pe deplin, ar fi de ajuns să-mi confirmi că vei renunţa la nebunia aia cu misiunea...
- Cum?! Regret, mamă, dar asta nu-i posibil. Nu voi renunţa!
- Luci, ieşi odată de acolo, să stăm serios de vorbă!
- Nu mai e nimic de adăugat, mamă! Hotărârea mea e luată şi e definitivă! Nimic nu mă va determina să mi-o schimb; nici lacrimile, nici rugăminţile tale, ori altceva asemănător. Voi pleca! Deci, nu insista!
- Ah, eşti enervant! spuse doamna Enka. Oricum, ieşi odată, nu mai tot sta închis acolo; ştiu că de fapt, te prefaci doar că stai închis şi că intenţionezi să ieşi mai târziu pe fereastră, fără ştirea mea şi a tatălui tău... Ce credeai, că n-am habar de escapadele tale nocturne? Te furişezi şi fugi, de obicei la Institut, la distinsul tău prieten, directorul... Acum însă, nu mai proceda astfel! Ieşi şi înfruntă-ne, dacă mai ai o fărâmă de curaj! încheie doamna Enka, iar Lucian îi auzi paşii îndepărtându-se; mama lui cobora treptele.
Lucian se încruntă. Mama lui ştia mai multe decât şi-ar fi închipuit el. Oare cum reuşise să-şi dea seama?! Într-adevăr, înainte de sosirea ei, asta intenţionase; să iasă pe fereastră şi să dea fuguţa la Institut, la dom’ director... Acum însă renunţă la această acţiune, care i se păru total nepotrivită, odată ce fusese deconspirat de mama lui. Îşi strânse câteva lucruşoare pe care le considera absolut necesare, le puse într-un rucsac, pe care-l luă în spate, iar după ce deblocă uşa camerei sale, ieşi. Păşi încet, temător, abia mergând, ferindu-se chiar să provoace zgomot în timp ce cobora treptele, de parcă dorea ca părinţii lui să nu-şi dea seama de acest lucru. Inutil însă; normal că nu fu doar auzit, ci şi văzut, având rucsacul în spate şi fiind gata de plecare. Diana Enka îl fixă cu ochii mari, căprui, tare expresivi, care în clipa aceea exprimau doar multă tristeţe şi amărăciune, foarte probabil datorită deciziei fiului ei de a pleca; nu doar în acel moment, la Institut, ci mai ales în misiunea de care tot el amintise...
- Încotro, fiule? întrebă doamna Diana Enka cu o privire rugătoare.
- Ştiţi foarte bine amândoi unde şi de moment ce v-aţi dat seama, n-are rost să mai pretind că mă ascund de voi, că mă feresc. Plec; de data asta, pe uşa din faţă, nu pe fereastră!
- Te rog, băiatul meu, nu fi nemilos cu noi! Cu ce ţi-am greşit atât de mult, încât să ne pedepseşti aşa de aspru?! Am fost oare atât de răi, încât să merităm să ne tratezi astfel? rosti doamna Enka, implorând atât cu privirea, cât şi cu glasul.
Lucian nu avu curajul să-şi ridice ochii spre cea pe care o jignise cum nu şi-ar fi putut închipui vreodată că ar fi în stare. Trecu pe lângă părinţii lui şi înainte de a ieşi, spuse:
- Plec la Institut şi n-am de gând să mă întorc, iar voi, dacă până pe data de 27 iunie nu vă schimbaţi părerea, să nu mă căutaţi deloc; n-are rost! La revedere!
Spunând aceste cuvinte, ieşi fără a privi înapoi; nu dorea să-şi vadă mama îndurerată, sfâşiată de cuvintele lui. Enka Iulian o cuprinse uşor în braţe, încercând s-o liniştească, deşi chiar şi-n sufletul său îşi găsise sălaşul o stranie nelinişte interioară, pe care însă chipul său rigid nu o afişa; blondul părea în continuare calm, nepăsător, deşi numai el ştia că nu era deloc astfel. Pe hol, Lucian îşi luă rămas bun de la Nero, dulăul negru, care nu dormea deloc; era agitat, de parcă-şi dădea seama că se petrecea ceva destul de grav. Trist, tânărul Enka mângâie blana negricioasă a câinelui, neştiind dacă va mai avea vreodată ocazia să-l vadă sau putea considera că-i spusese deja „adio” câinelui. Nero, un câine complet negru, de talie mare, era destul de vârstnic şi nu părea de rasă. De fapt, nici nu era. Avea vreo 11 ani – destul de mult pentru un câine – iar Lucian îl găsise pe stradă când era doar un căţeluş neajutorat şi-l adusese acasă, din acel moment cei doi devenind foarte buni prieteni. Nero era deci un câine vagabond, un maidanez, sau altfel spus, un câine al străzilor, al nimănui. Iată că se găsise totuşi cineva care să-l iubească şi să-l adăpostească, să-i ofere căldura şi protecţia unui cămin, hrana şi prietenia de care avea nevoie. Acum, Nero cel bătrân parcă simţea că ceva ar fi în neregulă, din atitudinea stăpânului său, care-l scăpase de viaţa mizeră de pe străzi. Dacă ar mai fi rămas acolo, în voia sorţii şi mai ales a hingherilor, cine ştie dacă devotatul dulău ar mai fi trăit până în acea zi. Rămas pe hol, dulăul privi cum tânărul său stăpân se pierde în negura nopţii...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!