poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 32 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman - *5

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-08-14  |     | 



*5. Înştiinţarea celor de acasă.

Deşi Nistor plecase primul de la Institut, totuşi, dintre cei trei tineri, nu el ajunse primul acasă, ci colegul său, Alexandru Ştefan, care plecase la doar câteva minute după Nistor, doar că taxiul în care se urcase Alex, oprise direct în faţa casei acestuia. Alex îi plăti şoferului, apoi el se îndreptă tăcut, cu paşi mărunţi, spre uşa casei sale.
Era îngândurat şi emoţionat. Nu se hotărâse încă asupra modului în care să-şi anunţe părinţii; îşi luă totuşi inima în dinţi şi deschise uşa. Evident, părinţii lui erau acasă. Priveau la televizor, la ora aceea, probabil ştirile de seară. Ce noroc că misiunea navei „Pacifis” nu era încă oficială, altminteri, cei doi ar fi aflat de la TV ceea ce Alex ar fi trebuit să le aducă la cunoştinţă prin viu grai, deşi parcă ar fi fost de preferat să fi aflat de la ştiri noutatea, fiindcă lui Alex îi venea tare greu să le spună. Emoţionat, se apropie totuşi de părinţii săi şi-i salută şoptit, temându-se parcă să-i deranjeze.
- În sfârşit; ai ajuns şi acasă... Cam târzior, băiete, spuse blând doamna Gabriela Ştefan, mama lui Alex, pe care el o sărutase uşor pe frunte.
- „Târzior”, ca întotdeauna. Ce, nu te-ai obişnuit până acum? replică domnul Radu-Emanuel, tatăl lui Alex.
- Oricum, hai să ne aşezăm la masă; pe tine te aşteptam, rosti doamna Ştefan.
- Ah, mamă, nu trebuia să aşteptaţi după mine, replică Alex, luând loc pe scaun.
Tatăl său i se alătură în curând, întrebându-l:
- Ce mai e nou pe la Institut, fiule?
- Ce să fie?! Mai nimic, încercă Alex să evite subiectul.
- Cum aşa?! Cum merge treaba? Cu „Pacifis”, mai ales, insistă domnul Ştefan.
- Ah, cu „Pacifis”... Păi, în general, bine, ba chiar foarte bine, pentru că am terminat lucrul la navă.
- Aţi terminat-o deja?! tresări doamna Gabriela. Când?!
- Ieri, mamă...
- Aha, ieri... Şi nouă când aveai de gând să ne spui? păru nemulţumit de acest amănunt domnul Radu-Emanuel.
- Păi, acum... Adică, imediat, după ştiri; hai să le privim, să auzim ce s-a mai întâmplat, propuse Alex, în intenţia de a amâna momentul adevărului.
- Ce ştiri?! pufni tatăl lui. Dă-le încolo! Cine are nevoie să afle ce s-a mai întâmplat?! Mai bine vorbeşte-ne despre nava voastră, insistă domnul Ştefan şi zicând acestea, stinse televizorul, aşezând telecomanda în apropiere.
- Păi, ce să spun, tată? Am terminat-o şi gata! Atât.
- Cum adică, atât? Cum arată? întrebă dânsul.
- Albastră, şopti scurt Alexandru.
- Auzi la el, albastră?! pufni tatăl lui. Asta ştiam deja; altceva mai interesant am dori să aflăm.
- Ce altceva?! murmură Alex încurcat. Arată... Ca o navă spaţială; cum altfel?!
- Bineînţeles că aşa arată, doar asta şi este! se enervă domnul.
- Radule, lasă băiatul în pace! îi luă apărarea doamna Gabriela. Dacă nu vrea să ne spună acum, vom vorbi altădată cu el despre navă... De fapt, mâine am putea-o chiar vedea, presupuse dânsa. O putem vizita, sper.
- Desigur, aţi putea, dar... Mai bine nu, tresări Alex.
- De ce să n-o vedem? păru nedumerit tatăl lui.
- Pentru că... începu Alex, fără a reuşi să mai adauge şi altceva.
- E sau nu terminată? se încruntă domnul Ştefan.
- Păi, da, e, dar... Acum, dacă tot e gata, vom pleca.
- În concediu, fiule? i se lumină chipul doamnei Ştefan. Când vei pleca? Mâine?
- Pe 27 iunie, preciză Alex.
- Într-o lună de vară; numai bine! aprecie doamna. În sfârşit, vei beneficia şi tu de un concediu, ba chiar unul ca lumea, sper că îndelungat... Poate toată vara.
- Îndelungat sigur va fi, mamă, cu o singură rectificare: Şi anume, nu-i vorba despre concediu.
- Ah, nu?! se miră doamna Gabriela. Atunci despre ce?
- Păi, tocmai asta e problema, că este vorba despre... O misiune spaţială, reuşi Alex să spună.
Aceste ultime cuvinte avură un efect rapid asupra părinţilor lui Alex: Ambii făcură ochii mari, privindu-se nedumeriţi unul pe altul. Auziseră oare bine?!
- Cum?! Ai zis ceva despre o misiune spaţială? replică tatăl lui, dorind să se lămurească.
- Da, confirmă Alex. „Pacifis” e gata şi va pleca într-o misiune spaţială luna viitoare, iar eu am fost desemnat ca membru de bazǎ al echipajului, alături de Nistor şi Lucian.
- Misiune?! Echipaj?! repetă doamna Ştefan, înmărmurind la pronunţarea cuvântului „misiune”, dar mai ales la gândul că...
- Când? Când trebuie să plecaţi? se interesă, mai calm, domnul Radu-Emanuel Ştefan.
- Pe 27 iunie, preciză Alex.
- Ah... şopti doamna Gabriela, albă ca varul, mai-mai să leşine, ceea ce totuşi, nu se întâmplă.
- Doar voi trei? Adică tu, Luci şi Nis? continuă domnul Ştefan cu întrebările.
- Nu; începând de mâine, timp de o săptămână, împreună cu domnul profesor Manea, trebuie să ne ocupăm de completarea echipajului; în total, trebuie să fim şapte. Mai avem nevoie de trei domnişoare şi un băiat.
- Aha... păru calm domnul Ştefan, care, până în acel moment, primise destul de bine vestea. Şi unde?! Încotro vă îndreptaţi? Pe aici, pe aproape?
- Nu, tată! Spre Proxima...
- Proxima?! repetă întrebător domnul Ştefan, îngândurat. Presupun că spre una dintre planetele stelei Proxima Centauri, din galaxia noastră, stea aflată la 4,6 ani-lumină faţă de Soare, ceea ce înseamnă că...
- Nu, tată, îl întrerupse Alex; odată ce-şi dăduse drumul, îi era mult mai uşor să continue cu explicaţiile. Nu-i vorba despre acea stea, ci despre o planetă, denumită doar Proxima, din sistemul Alfa, dintr-o galaxie îndepărtată, o planetă observată recent de astronomi. Distanţa e cu mult, mult mai mare, deşi nu se cunoaşte cu exactitate.
- Şi-n acest caz, cam cât timp ar dura misiunea asta? La cât a fost estimată?
- Dus-întors, din calculele estimative, aproximativ 13 ani.
- Cum?! 13 ani?! tresări doamna Gabriela Ştefan, devenind şi mai palidă decât până în acel moment.
- Ce-ai zis?! Cred că glumeşti! exclamă domnul Radu.
- Nu, tată, nu glumesc deloc... Dimpotrivă; totul este foarte serios. Am acceptat să iau parte la această misiune şi n-am de gând să dau înapoi. Voi participa la ea!
- Stai puţin; să nu ne pripim! Hotărârea asta nu poate fi luată atât de uşor. Trebuie să ne mai gândim.
- Dar, tată, e hotărârea mea, e deja luată şi m-am gândit destul de mult... Nu vreau să renunţ!
- Nu te-ai consultat nici cu mine, nici cu mama ta când ai luat decizia asta; ai cumva impresia că părerea noastră nu contează câtuşi de puţin?
- Ba, evident, contează, însă aş vrea să vă ştiu alături de mine pe amândoi; aş prefera să-mi acceptaţi decizia şi să mă sprijiniţi, nu să fiţi împotrivă.
- Aşa, brusc, nu se poate... Ne iei pe nepregătite şi vrei să fim de acord?! se arătă nemulţumit domnul Ştefan. Nu merge chiar aşa; trebuie să stăm de vorbă cu profesorul tău, domnul instructor Manea şi cu directorul Institutului.
- N-am nimic împotrivă; vorbiţi cu oricine vreţi voi. Numai să nu încercaţi zadarnic să mă convingeţi să renunţ la misiune; asta nu se va întâmpla! zise Alex şi se ridică de la masă.
- Stai, fiule! Încă n-am servit cina.
- Nu mi-e foame, mamă, rosti Alex, pornind spre camera lui, lăsându-şi părinţii neliniştiţi şi nu pe deplin lămuriţi asupra subiectului.
Ajuns acasă, Nistor avu parte de acelaşi gen de discuţie cu părinţii lui, care păreau mult mai scunzi decât fiul lor.
- Mamă, tată, trebuie să vă spun ceva! li se adresase Nistor îngândurat, de cum intrase în casă.
- Spune, fiule, îl îndemnase domnul Henry Harris, tatăl său.
- Stai puţin, îl opri doamna Renata-Antoaneta Harris, mama lui. Nu ţi-e foame? N-ai vrea să manânci înainte?
- Nu, mamă, mulţumesc, refuză Nistor.
- Normal; la câte dulciuri consumi zilnic, nici nu e de mirare că nu ţi-e foame, îi reproşă doamna Harris.
- Netty, lasă băiatul să vorbească, rosti domnul Harris.
- Tată, mamă, în primul rând ar trebui să ştiţi că ieri am terminat cu „Pacifis”. E gata.
- Serios?! Nava voastră e gata?! se bucură domnul Harris. Păi, ăsta e motiv de sărbătoare, dragul meu! Vrei să mergem să sărbătorim undeva, împreună, la un restaurant? Sau să comandăm ceva bun aici, acasă? La nevoie, îi chemăm chiar şi pe ceilalţi doi colegi ai tăi, cu familiile lor! Să sărbătorim! Să vină şi profesorul Manea şi dom’ director...
- Ah, tată, sună tentant, dar... Mai bine nu, refuză Nistor, spre nedumerirea celui ce-i era tată. De altfel, cred că-ţi va dispărea şi ţie complet cheful de sărbătorit evenimentul, după ceea ce vei auzi.
- De ce? Ce poate fi atât de grav? păru domnul Harris nedumerit.
- Pentru că, de moment ce „Pacifis” e gata, ni s-a şi încredinţat o misiune spaţială, pe care noi trei am acceptat-o, tot ieri. Vom pleca spre Proxima luna viitoare, pe data de 27 iunie.
- Ah, murmură domnul Henry îngândurat, repetând: Proxima... Şi presupun că nu-i vorba despre steaua Proxima Centauri sau despre vreo planetă a acesteia.
- Nu, deloc; ci despre o planetă, denumită Proxima, din sistemul...
- Ştiu, îl întrerupse domnul Harris din explicaţii. Şi dacă veţi ajunge, cât timp ar trebui să staţi acolo?
- Un an, tată.
- Un an?! Asta, cu drumul dus-întors, ar însemna vreo... 14 – 15 ani, calculă rapid domnul Henry Harris.
- 13, tată, îl corectă Nistor.
- 13?! Eram pe aproape, aprecie dânsul, iar după câteva clipe de tăcere, adăugă: Bine! Chiar foarte bine. Mă bucur pentru tine, că vei lua parte la o asemenea misiune, deşi nu mă încântă deloc ideea că vei fi atât de departe o perioadă aşa de îndelungată, dar n-am nimic împotrivă. Dacă tu chiar vrei şi te simţi capabil de o asemenea aventură, poţi lua parte la ea.
- Tată, am acceptat deja; n-o să mai dau înapoi...
- Bine. Ţi-am spus: Eu te sprijin!
- Păi... Mă bucur. Mersi, tată, păru Nis încântat de decizia tatălui său, deşi nedumerit de faptul că acesta acceptase atât de uşor ideea.
- Dar... păru uimită de cele auzite, doamna Renata.
- Taci, Netty! i se adresă cu blândeţe domnul Harris. Nu te împotrivi. Nu descuraja băiatul. Crede-mă; e mai bine aşa!
- Dar... repetă dânsa şi se opri, de parcă nu mai ştia alt cuvânt.
- Ştiu, e greu de acceptat că Nistor nu va mai fi pe aici timp de cel puţin vreo 13 ani, dar dacă asta-i alegerea lui, e mai bine ca noi, ca părinţi, să-i fim alături. De altfel, Netty, ştiai că exista posibilitatea ca el să plece vreodată într-o asemenea misiune spaţială, de moment ce învăţa la Institutul Astronomic şi se pregătea pentru zboruri spaţiale, ca astronaut, încă de mic, iar în ultimii ani a lucrat la construirea unei nave spaţiale, „Pacifis”, pe care au şi terminat-o, ieri, deci era destul de uşor de înţeles că vor pleca.
- Dar... zise pentru a treia oară acelaşi cuvânt doamna Harris, neputând adăuga nimic, atât era de răvăşită din cauza noutăţii aflate.
- Bine... Noapte bună, mamă, tată! Trebuie să mă mai şi odihnesc, spuse Nistor, intenţionând să se retragă spre camera lui, unde-l aştepta patul său şi aşternuturile moi, comode.
- Noapte bună, fiule, îi răspunse numai domnul Harris, în timp ce mama lui rosti şoptit din nou doar acelaşi „dar”...
Cel de-al treilea tânăr, Lucian, nu plecase încă, se afla tot la Institut, pe puntea principală a navei sale albastre. Nu pentru mult timp însă. Se pregăti şi el de plecare. Se îndreptă deci spre ieşire, trapa navei închizându-se automat în urma lui. Se îndrepta îngândurat spre ieşirea din Institut; sosise şi pentru el vremea „răfuielii” cu părinţii.
- La revedere, Fane, îi spuse gardianului care păzea trecerea spre rachetodrom; acesta îi răspunse salutului.
Lucian îl salută şi pe portarul de la intrarea în Institut, un domn pe nume George, apoi se îndreptă spre un taxi; era târziu, nu mai mergea pe jos, deşi afară era tare plăcut; nici prea cald, nici prea frig, ci răcoare... Taximetristul îi deschise uşa. Se părea că-l cunoştea bine, căci îl întâmpinase cu un aer foarte familiar:
- Salutare, flăcăule! Hai, intră!
- Bună seara, nea Vasile, îi răspunse Lucian, trăgând bine portiera maşinii, după ce se aşezase lângă şofer.
- Care seară, băieţaş, că-i deja noapte.
- Eh... Şi mata, acu’...
- Da, ştiu că de obicei lucrezi până târziu, doar nu e prima oară când te duc cu maşina mea... Şi încotro pornim de astă dată, conaşule?
- De astă dată, acasă, nea Vasile, replică Lucian îngândurat.
- Cum aşa, flăcăule? Deja spre casă? De la ora asta? Aşa te lauzi?
- Deh, uneori mai trebuie să mai dau şi pe acasă, n-am ce face... Iar acum vreau să mă „cuminţesc”.
- Bine; spre casă, deci, rosti aprobator şoferul şi porni maşina.
La ora aceea, şoseaua ce ducea spre oraş era cam pustie, deci, taxiul rulă de bunăvoie cu o viteză considerabilă, în limitele admise de lege. Şoferul privi spre pasagerul său; tânărul părea absent, sau foarte încordat, privirea-i vioaie trădându-i neliniştea, chiar şi pe întuneric.
- Dacă-mi permiţi, conaşule; nu vreau să te supăr, nici să fiu indiscret, deci, ştiu că nu prea e treaba mea, dar vrei să fii drăguţ, să-mi spui ce te preocupă?
- Ah, nea Vasile... Ce să fie?! Problemele vieţii; ce să-i faci?
- Cum? Ce probleme?! Păi, dacă matale, la vârsta asta, ai probleme, eu ce-aş mai putea zice?! replică şoferul, apoi se dumiri: Ah, stai... Cred că am înţeles ce fel de probleme poţi avea; desigur, cu domnişoarele... Deci, eşti îndrăgostit.
- Dacă ar fi doar asta, nea Vasile, şopti Lucian, oftând scurt.
- Doar asta... reţinu şoferul. Deci, pe lângă asta, ce altceva ar mai putea fi? Care-i „off”-ul tău?
- Păi, nea Vasile, se pare că şi dumneata vei avea de suferit de pe urma „off”-ului meu, pentru că vei pierde un client important pentru o perioadă lungă...
- Cum aşa; pleci, conaşule?
- Da, plec... Şi nu mă vei mai vedea aici în următorii 13 ani.
- Câţi?! 13?! Păi, unde pleci; pe Lună cumva?! zise şoferul în glumă.
- Nu, Luna-i colea, la doi paşi... Eu plec mult, mult mai departe, într-o misiune spaţială. Spre Proxima, o planetă... răspunse serios băiatul.
- Proxima?! O planetă?! se miră taximetristul. N-am auzit niciodată despre ea...
- Nici nu puteai, nea Vasile. E o planetă recent descoperită; nici astronomii nu ştiu multe despre ea.
- Ah, asta explică totuşi câte ceva, se bucură taximetristul că exista o scuză pentru neştiinţa lui, iar astfel nu trecea drept prost. Şi cât timp ziceai că o să fi plecat acolo, pe planeta aia cu nume ciudat; 13?!
- Da; 13... rosti Lucian îngândurat.
- Păcat, mare păcat! Uite cum pierd eu un client fidel, pe care-l puteam aduce la lucru dimineaţa, iar seara înapoi, acasă?! Pe cine o să iau în taxiul meu în următorii 13 ani?! O să dau faliment, sau intru în şomaj şi nici una dintre aceste două variante nu e plăcută pentru un om de vârsta mea...
- Ce vârstă, nea Vasile?! Bătrân nu eşti, în nici un caz.
- Ah, pungaşule! Ce linguşitor eşti...
- Ba, deloc, se împotrivi „pungaşul”. Cât despre partea cu falimentul ori cu şomajul, nici nu intră în discuţie, nici una dintre cele două variante; doar sunt destui angajaţi în Institut. Iar dacă nu în Institut, atunci măcar în oraş; mă înlocuieşti matale repede.
- Aş, flăcăule, nu de clientelă îmi făceam eu grijă; găsesc destui amatori. Da’ tu-mi eşti simpatic; şi zău aşa, să nu te văd deloc timp de 13 ani... Doar erai pasagerul meu favorit...
- Las’, c-o să mă vezi după aia şi promit că numai cu taxiul dumitale o să mă plimb.
- Şmechere, surâse taximetristul. Peste 13 ani... Cine ştie ce-o mai fi pe atunci?! Poate o să ai propria ta maşină.
- Aş; de unde... Dacă nu mi-am luat deja până acum una, e puţin probabil că mi-aş lua atunci, deci, tot clientul dumitale o să rămân.
- Eu îţi stau oricând la dispoziţie...
- Drăguţ din partea dumitale. Iar eu... Am deja o navă spaţială; ce-mi trebuie şi o maşină?
- Aşa-i. Aia-i mai bună! Uite că te-am adus şi acasă. Destul de repejor, nu?! Ce zici de maşina mea? O fi ea veche, da’ e bună. Prinde viteza navei tale?
- Pe aproape, zâmbi Lucian şi duse mâna la buzunar, să potrivească banii.
- Lasă, flăcău! Nu-mi trebuie banii tăi. Păstrează-i!
- Nea Vasile, nu duc lipsă; am destui...
- Las’ că am şi eu. În plus, ţie-ţi sunt mai de folosinţă decât mie.
- Acum, că o să plec, nu prea. Acolo unde o să ajung, n-o să aibă nici o valoare... Nu-mi vor fi de folos.
- Nu contează! Opreşte-i pentru tine şi cheltuieşte-i altfel; cu fetele, spre exemplu... Distrează-te, cât timp ţi-a rămas, că doar de aia eşti tânăr; şi chipeş, afurisitule! Dacă aş fi avut o fiică, tare mult mi-ar fi plăcut să te am ca ginere.
- Aş, nea Vasile... Deşi, desigur, dacă ai fi avut vreo fiică, cred că mi-ar fi plăcut şi mie să-ţi devin ginere.
- Da’ n-am, surâse taximetristul. Asta e. Baftă multă, flăcău! Deşi sper să ne mai vedem până luna viitoare.
- Sigur, nea Vasile... Mulţumesc. Mulţumesc pentru tot.
Lucian ieşi din maşină, care dispăru în negura nopţii...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!