poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 131 .



În spatele ușilor închise
proză [ ]
(Câștigător al Concursului ”Turnirul de la Roma”, 2019

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [pitpa ]

2019-08-03  |     | 





Clădirea are aspect de cazemată. Cenușie, hidoasă, perfect încadrată în peisaj, pe marginea unui drum semiasfaltat de niște drumari, fie bețivi, fie proști.
Înăuntru, un coridor îngust desparte camerele de patru paturi, unde stau bătrânii.
Chirtogan este unul dintre ei. Fost milițian. Acum, purtător de pijamale uzate.
Vrea acasă și nu găsește direcția. Cu el te întâlnești prima dată, după ce ți se deschide, pentru că umblă pe coridor, intră prin toate camerele și se roagă să-l ducă cineva acasă, că vrea neapărat acasă!
Ileana de la camera paișpe, cu bunăvoința, pe care i-o mai îngăduie alcoolismul, acum în fază regresivă, prin abstinență, îi arată direcția:
-Ete, într-acolo, ia-o într-acolo, la Morunglav, Chirtogane, ajungi repede, fire-ai al dracu tu de nebun! Câte amenzi ai dat mă, când erai milițian?
- Nu mai țâu minte, multe am dat, recunoaște Chirtogan, cu seninătatea celui care habar nu are ce-a făcut și de ce.
-Acu, Chirtogane, le plătești pe toate. Nicio amendă nu rămâne la catastif, neplătită. Pe toate o să le plătești, pân la ultimul leu, îi spune Ileana, gesticulând larg din mâna dreaptă, ca pentru a indica ritmul în care se vor face plățile amenzilor date de nenorocitul de Chirtogan.
-Ieri a venit fie-ta la tine, păi de ce nu te-a luat acasă? Ha? De nebun, de-aia! Ți-a adus cotoaie prăjite, păi cum să te duc eu pe tine, mă, mi-ai dat și mie ceva? Ai zis mă, na, fă, Ileană și tu un cotoi, să-l tragi prin măsele, să mănânci și tu carne friptă, nu, n-ai zis, de-al dracu ce ești!
-Nu ț-am dat că nu meriți, dă-te-n pizda mă-tii, răspunde Chitogan, cu toată convingerea.
-Aha, nu merit, marș afară din camera mea, hai, cântă la altă masă!
Clar, Chirtogan a pierdut ocazia de a afla care este direcția bună, înspre ”acasă”, așa că se retrage pe coridor, asta până la următorul popas într-o altă cameră.
Ileana se așază în pat, își pune sub cap două perne, ca să-i fie mai sus grumazul, pentru că nu vrea să doarmă, doar să stea întinsă puțin.
Astăzi e o zi ca toate celelalte.
La început i-a venit greu printre paradiții ăștia, dar s-a împrietenit cu infirmierele, cu asistentele, chiar și cu bucătăreasa- șefă.
La ascultă poveștile, iar ele o ascultă pe-a ei. N-ar fi crezut, în urmă cu puțin timp, că va ajunge aici, la azil.
Dar unde să stea, dacă băiatul i-a făcut infarct la 38 de ani?! Când a luat apartamentul, că vânduseră garsoniera, i-a spus să-l treacă pe numele lui, ea ce mai face cu proprietăți? La ce-i mai folosesc ei, femeie bătrână? Să se ocupe el de plăți, de facturi. Asta, după ce Cornel divorțase de nevastă-sa și făcuseră împărțeala. Fata a rămas la mă-sa, era și normal, așa se face la judecată, copilul, mai ales dacă e fată, stă cu mama.
Nu și-a închipuit nimeni că o să cadă din picioare, la 38 de ani, Cornel...Și nici că fosta lui nevastă, fiind tutorele fetiței, va câștiga apartamentul, deși nu bătuse un cui acolo. Dar te pui cu legea?
Apartamentul a revenit moștenitorului de drept, adică Biancăi și, de-asta, a profitat mă-sa. Pe cine să se supere Ileana? Și dacă se supără, nu-și face singură rău?
Așa, stă cu nebunii ăștia, cât o mai putea, cât n-o înnebuni și ea.
De altfel, tot parterul e ocupat integral, la fel și etajele I și II, nu există pat liber, bătrânii, în camere de trei metri pe trei, bărbați și femei, sunt separați doar de coridorul îngust.
În cameră cu Chirtogan , de exemplu, e domnu Vlasiu; nu mai are un picior, de la diabet. Stă mai mult în cărucior și își ține în cracul pantalonului de pijama, de la piciorul lipsă, telefonul. Nu prea sună, că ai săi sunt ocupați, dar domnului Vlasiu îi place să asculte soneria, pentru că are melodia aia care îi amintește de vremurile când era plin de viață, refrenul ăla, cu ”Nu mi-e frică, nu mi-e frică de bau-bau”.
Acum îi e frică, îi e și lehamite, iar dacă îl întrebi despre profesia lui, răspunde, cu un fel de evlavie: Am fost profesor, doamnă, am fost la catedră zeci de ani, acu nu mai sunt nimic, nimic, accentuează cu patimă ultimul cuvânt.
Se uită lung la asistenta grăbită, care i-a adus de la automat ceai, în loc de ciocolată caldă și el nu dorea ceai, că oricum li se dă ceai în fiecare dimineață, la micul dejun.
-Ce nu-ți convine, de te uiți așa la mine? întreabă asistenta, continuându-și deplasarea pe coridor. Ia-ți atunci singur ce vrei!
Dar domnu Vlasiu nu poate să-și ia singur, deoarece ar trebui să coboare câteva trepte de scară, cum s-o facă, dacă e în cărucior? Pantă nu există, locul, destul de strâmt, nu dă posibilitatea să se facă și o pantă pentru cei ca domnu Vlasiu.
La camera paișpe alte două suflete îi țin companie Ilenei, dar niciuna nu e capabilă de vreo discuție mai acătării.
Dora n-ar fi bătrână, undeva pe la cincizeci, dar se uită într-o parte, când încerci să te bagi în seamă cu ea, mai degrabă pare legată cu sfori invizibile de un perete și, din cauza asta, ea privește într-acolo, cât ar mai fi de urcat, până la dumnezeu, probabil.
Dora a lucrat la poștă, nu avea liceul terminat, dădea cu mătura, căra colete, punea scrisori în cutii de carton, cum îi da ordine diriginta-șefă.
Într-o dimineață a uitat să spele linoleumul și, cum mai era doar un sfert de oră până să dea drumul clienților, s-a grăbit spre magazia cu unelte, nu prea mult, căci după trei-patru pași a căzut cu fața-n sus și nu a mai văzut nimic înaintea ochilor.
Acum Dora stă aici, tot așa se grăbește , de-asta pleacă să se plimbe desculță; papucii, aflați sub pat, îi menajează pentru alte planuri viitoare.
Pe capătul dinspre ușă al patului ține un capot verde, dar nici de ăsta nu are nevoie, se poate plimba numai în cămașa de noapte, care e și de zi.
Strâmbă, cu o mână chircită, Dora a făcut accident vascular, dacă o întrebi ce o doare, răspunde prompt că nu o doare nimic. Iese pe coridor grăbită, apoi se roagă de primul, pe care îl întâlnește, să-i spună unde e camera ei.
Vizavi de Dora are patul bătrâna Rița; cu ea stă și demența senilă.
A căzut, și-a fracturat bazinul; piciorul drept pare de-atunci un fel de proptă inutilă. Uneori dureroasă, dacă încearcă să se ridice.
Pielea i-a căpătat o sticlire nefirească și o asprime accentuată de petele vineții, rămase de la căzătură.
Și ea vrea acasă; acasă, unde a trăit optzeci și de ani. Rița e supărată că în fiecare zi ăștia o mută din cameră, îi fură și hainele, a rămas în chelea goală, cu ce o să se-mbrace, dacă se duce pi colo, pi colo? Cu ce?
Nemulțumirea și-o spune uneori răstit, cu ochii mijind de ură aprinsă, alteori torcând cuvintele într-un plâns subțirel, ca o atingere de orgă.
În plus, nu mai are inelul de aur, îl tot învârtea pe deget; acum se uită când la o mână, când la cealaltă și nu vede nimic. Cine i l-o fi luat? Că au căutat infirmierele și prin pat, și pe sub pat, inelul, nicăieri!
S-a săturat de toți ăștia de-aici, nu mai suportă să rămână, știe că acasă va putea sigur să meargă, pentru că acasă e altceva, mai vorbești cu unul, cu altul, păi aici cu cine? Dacă nu cunoști și nu te cunoaște nimeni? Mut cu surd!
Are bazinul zdrobit, piciorul, deplasat din șold, așa că Rița nu va mai merge decât purtată pe umeri, în sicriu.
Ea nu crede asta ori nu știe, iar când este în delir, povestește despre mutările intempestive, dintr-o cameră în alta, despre conspirația asistentelor, care i-au furat țoalele și că era bine să fi plantat puietul de cireș aproape de fântână, să facă umbră și să-l ude mai lesne. O să-l mute de-acolo, cum ajunge acasă. Și o să pună în pământ sâmburii de piersici, că se prind, câți pomi n-a prins ea așa?
Dacă nu era bondocul ăla de la fântână, de care s-a împiedicat, poate că nu cădea. Ori a căzut pe gheață? Sau în bucătăria de vară, unde gătea fata aia.. Cum care fată? Aia tinără, de venea la noi.
....Nu e sigură unde-a căzut, dar își dă la o parte pătura, ori de câte ori vin ai familiei și le arată piciorul: mai gros decât celălalt, adică umflat, cu șoldul într-o parte.
-Vedeți voi piciorul ăsta al meu? Mă doare dacă-l mișc, adaugă, în timp ce-și masează instinctiv locurile dureroase.
Rița are privilegiul unor vizite dese, îi aduce familia bunătăți, mai ales struguri. Toată viața a fost moartă după struguri.
Acum suge câteva boabe, aruncă pielița, apoi cere să fie puși pe noptieră. Nu se mai atinge de struguri din acel moment, pentru că nu mai ține minte că îi are.
În faza de normalitate, bătrâna mărturisește că acum, pentru ea, nu mai contează nimic, nici că e bine, nici că e rău. Numai să o ducă la casa ei, să moară acolo, nu printre străini. Atât. În rest, nu o doare nimic, pentru că e o putreziciune, fără nicio putere, așteaptă doar să se termine.
-Uită-te la deștele mele, tot ce apuc e gata să-mi cadă. Să nu zici că nu vreau, că eu am știință, da nu mai pot, nici să țâu ceva cu ele, spune norei, care stă pe marginea patului și îi ascultă păsul.
Ochii bătrânei se umplu de lacrimi, pe care le șterge cu dosul palmelor osoase.
-Nu mă mai lăsați aici, că m-am săturat, până peste cap m-am săturat, aici e lume needucată, e țâgănie, vreau la casa mea, vouă nu vă pare rău? adaugă și oftează din tot adâncul ființei sale. Că am muncit, am strâns, doamne, cât am muncit la viața mea, iar acu, acu unde sunt eu? Departe de casa mea!
Asta spune, aproape invariabil, în fiecare discuție, când apare cineva din familie.
Pe toți îi recunoaște, ba chiar își amintește fragmentar subiecte despre care au vorbit la vizitele anterioare.
Însă brusc, în timpul unui dialog firesc, privirea îi capătă o nuanță de ceață, semn că iarăși conexiunea cu realitatea este întreruptă.
Atunci Rița are un flux al povestirii accelerat, spune pe unde-a fost în urmă cu puțin timp, reproduce întâlniri bizare cu oameni din satul ei , pe care, de altfel, nu i-a mai întâlnit de cel puțin șapte ani, de când au luat-o copiii la oraș, după moartea bărbatului. Logoreea continuă, cu un timbru constant, ieșit parcă dintr-o pâlnie peste care s-a pus o pânză.
Cel aflat în vizită își strânge bagajul și pleacă, asigurând-o pe Rița că va veni și ziua când are s-o aducă acasă, dar asta va fi în vacanță și până la vacanță mai e.
Nea Dumitru, de la camera unșpe, este în faza de revendicări. Cu mâinile încleștate pe tăblia de fier a patului, strigă din toate puterile după Nicu. Că nu l-a mai văzut de mult timp și că i-ar trebui o lamă de bărbierit și ăștia nu-i dau. Din celelalte paturi se îndreaptă spre el priviri solidare. Chiar așa, să-i dea cineva o lamă și să-l aducă pe Nicu, pe fiu-său.
Dialogul mut al ochilor nu are ecou decât între cei patru pereți ai camerei.
Nu vine nimeni cu lama, doar o asistentă aduce seringa în care i-a pus calmantul.
Femeia în halat vernil pune seringa pe noptieră, îi desface dârz mâinile de pe tăblie, avertizându-l:
- Dacă nu stai cuminte să-ți găsesc vena, o să te ciuruiesc, până te vei umple de găuri pe tot brațul. Ce zici, stai?
- Da îl chemi pe Nicu la mine?
- Păi nu ți-am spus de-atâtea ori că Nicu e în străinătate? Că muncește acolo și nu poate veni când vrei tu? spune asistenta, care habar n-are unde e Nicu sau unde muncește, dar a găsit răspunsul acesta și i-l servește lui nea Dumitru, de câte ori l-apucă pandalia.
Joia este zi de baie. Bătrânii sunt duși în scaune pe rotile la dezinfectat. Infirmierele îi spală cu bicarbonat dizolvat în apă, apoi dau cu săpun și freacă pielea flască. Unii nu spun nimic, dar mama Stana plânge că o doare carnea. Nici nu prea are carne, e piele și os, a făcut alzheimer, trăind în repere temporale ale copilăriei.
Vrea la mămica ei și, de câte ori se crede copil, vecina de pat, fostă educatoare, o ascultă cu interes și o încurajează să-i aștepte pe părinți, că vor veni ei s-o ia, dar când se termină programul.
-Păi și când se termină programul? întreabă mama Stana cu o voce în care pâlpâie o undă de speranță.
- Ei, asta n-am de unde să știu, răspunde educatoarea, o să se termine, nu toate programele se termină? Ai și mata răbdare!
La ora 13, 30 vine masa de prânz. Pe tăvi de plastic, în castroane, și ele de plastic, se aduce ciorba și felul doi, mâncare de fasole verde cu câte o jumătate de pulpă de pui, ori ceva pe bază de cartofi. Bună mâncarea, că doar acasă ce-ar fi mâncat? Morș pe borș, las că știm noi, par să spună infirmierele, în timp ce împing căruciorul cu tăvi.
Primește o tavă și Dora. Stă în pat, cu tava pe genunchi, însă distanța până la gură e mare. Pe Dora nu o mai ascultă mâinile, ciorba din lingură se scurge pe piept, o dată, de două ori, de multe ori. Ajung și pe limbă câțiva stropi.
Au gust bun, de altfel, ea toată viața a fost ciorbagioaică. Acum e mai ușor cu felul doi, că sosul nu cade din lingură, nici piureul. Câteodată are noroc, în tura Mariei, ea îi bagă ciorba în gură, lingură cu lingură.
Maria e infirmiera care a fost badantă în Italia. Acolo a văzut multe. Și a învățat despre cum să te înfrânezi, când ești cu nervii la pământ și cum să nu vomiți, când schimbi pamperșii.
A fost greu în Italia, era ca la pușcărie: zi și noapte cu o babă nebună, dacă nu era atentă, imediat se trezea cu baba că începe să urle.
Aici sunt destul de cuminți , n-ar îndrăzni să te jignească.
Și pentru Dora simte ea ceva special, că față de ăștia, babaștoci, Dora e tânără, săraca. Îi e milă de ea mai ales că nu vin aparținători.
Nu are bărbat, i-a murit, dar copii are și cu toate astea, de o jumătate de an, de când e aici, la Dora nu a venit nimeni.
Dar parcă la Mișu au venit? Mișu e dus cu pluta. Are mania să se dezbrace și să plece așa, complet gol, prin alte camere. Dacă-i zici să-și acopere părțile intime, răspunde hotărât: sunt ale mele și se mângâie pe testicule, plin de mândrie personală. Infirmierele îl iau pe sus, lor nu le răspunde nimic, pentru că la baie, dacă le supără, îl spală cu apă rece, de i se face pielea pungă pe el.
Lor le știe de frică.
Când apare preotul, înseamnă că e nevoie de spovedanie. Că i se apropie cuiva funia de par.
Astăzi a venit iar. În camera paișpe a rămas numai Rița. Ileana și Dora sunt pe coridor.
Nu e permis să mai stea cineva, când slujește preotul și îi dă omului dezlegarea de păcate.
Acum e pentru Rița. Mâine-poimâine, pentru altul. Și tot așa...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!