poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 55 .



Rovelia
proză [ ]
care a fost maimuțoaică

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Val.C ]

2019-07-31  |     | 



Habar n-am cum am nimerit în acel loc numai bun pentru un subiect de roman în care una dintre femei a râs, iar alta a început să caute o basma ca să o șteargă.
– Ei, vezi cu cine trăiești tu în lumea voastră?
– Nu înţeleg nimic, cum am nimerit în acest balamuc și la această scenă oribilă pe care o văd.
– Asta este lumea voastră, zâmbi satisfăcut Satan, iar tu ești o parte din ea. Dacă îţi place rămâi în ea, dacă nu, hai cu mine, fiindcă cu Nedorita de Oameni nu te- ai dus.
Mi- e greu să descriu tulburarea mea. Am simţit că trec fiorii prin șira spinării. Stam și mă uitam pierdut. Îmi umbla pe limbă o întrebare, ardeam de nerăbdare s- o rostesc, dar mi- era teamă să nu fac o grosolănie, sau să dau dovada că m- am speriat. Satan puse în faţa mea un obiect pe care l- a meșterit în câteva clipe. Apoi Satan scoase dintr-un buzunar o imagine mica pe o hârtie în care era un corb negru. A pus imaginea ceea pe o masa și imediat sub mâna lui au apărut încă vreo cincizeci de fotogarfii identice, cu același corb negru. Era deja cât un butuc de cărți pentru jucat, pe care el doar le atingea cu un deget iar ele zburau în stânga și în dreapta. Cărțile fotografice cu un corb în imagine nu cădeau de pe masa, ci se ridicau în sus ca niște frunze uscate luate de un vârtej de aer. Iar, odată ridicate în aer, mai sus de zece-douăzeci de metri, se transformau în păsări, în niște corbi sau cioroi, care zburau în toate părțile croncănind: Ca-a-r-r, carrr!
- Sinistră priveliște, a vrut să spună Dafin, dar a tăcut. Iar Dracul l-a întrebat: dacă vede în asta vreo problemă?
- Da Dumneata, se adresă el.
- Cum să-ți spun? Eu nu văd nicio problemă, pentru că asta văd de mai bine de opt mii de ani, bineînțeles, după timpul vostru.
– Opt mii!
- Da.
Dafin avea în minte o întrebare. Satan se întoarse mai bine spre dânsul și- i răspunse la întrebarea nerostită:
– Am vreo șaptesprezece mii de ani, dacă ar fi să- i calculez după cum număraţi voi anii. Sunt mai bătrân decât Adam al vostru și în același timp sunt mai tânăr decât el. Am atâţi ani cât dorești dumneata să crezi.
– Incredibil, da eu vreau să zic…
– Spune și nu te teme. Vrei să fii ca mine, nemuritor, să nu te temi de Nedorita de Oameni, să vezi cum se duc toţi dușmanii tăi în neant, iar invidioșii și ticăloșii bogaţi și mândri în viaţa lor de o secundă dispar, fără să lase măcar o umbră pe pământ, nu
mai vorbesc de altceva – de avere, de moștenire etc. Dacă dorești să mă urmezi, te iau chiar acum, dacă mai stai pe gânduri, îţi dau un răgaz, ca să te gândești, cum zici tu. Dar nu te gândi prea mult!

Începeam să regret că l- am ascultat pe străinul care s- a recomandat drept Satan. M- am uitat la el ca vrăjit și plin de uimire. Până a deveni sclavul lui, nu era prea mult. O decizie pripită, un pas greșit și… Să nu mă grăbesc ca oaia cea proastă. Să mai cântăresc puţin. Cel care a spus că este Satan, probabil, fusese peste tot, știa totul, nu ca mine, care abia de am reușit să cunosc cât este negru sub o unghie a unui ţăran, care scoate
sfecla cu mâinile. El văzuse facerea lumii și plămădirea lui Adam. Îl văzuse pe Cezar murind și pe Decebal în ceasul cel mai greu al vieţii lui. Satana văzuse de mii de ori flăcările iadului, se plictisea de ele și mă putea face și pe mine să le văd aievea. Totul
depindea numai de o decizie a mea luată în pripă.

Eu vroiam să-l întreb unde mă aflam în clipa ceea și multe altele, dar am tăcut. Străinul misterios, adică cel care s-a recomandat drept Satan, căci numai cu dânsul rămăsesem, mi-a explicat de- a fir a păr, cum și de când au evoluat așa de straniu lucrurile mele din ciudat în și mai ciudat. Totul s- a început decând te- ai încumetat să te joci cu focul. Adică, la fel ca și Eva şi Adam de altfel…
Pentru ei focul era tare frumos, numai că la început ei nu cunoșteau la ce este bun. Ei credeau că într- o zi focul o să le fie de folos. Iar tu ai crezut că fulgerele pot să fie folositoare. Este tot un foc, însă are altă încărcătură, are alte puteri – înzecite, ba
chiar însutite în comparaţie cu focul obișnuit. Ai vrut să îmblânzești fulgerele, precum Eva dorea să domesticească brontozaurul sau dinozaurul. Ea a vrut să dreseze aceste
animale. Însă Adam i- a spus că un animal de casă, înalt de douăzeci și unu de picioare și lung de șaptezeci și patru de metri, n- ar fi cel mai potrivit lucru de ţinut în preajmă, fiindcă, chiar cu cele mai bune intenţii sau fără să vrea să facă vreun rău, ar putea să
se așeze niţel pe casă și s- o strivească ca pe o cutie de ţigări.
Bineînţeles, atunci, Adam, la vremea aceea, încă nu avea ţigări, dar am făcut și eu haz de necaz, ca să nu crezi că n- am simţul umorului.
– Aveţi un umor de nota zece!
– Nu mă lăuda încă, pentru ca pe urmă o să- ţi pară rău.
Tu ai vrut să îmblânzești fulgerele, reluă subiectul Satan. Ba chiar ai dorit să faci din ele niște arme ascultătoare ţie. De atunci ţi se trag toate ciudăţeniile mai noi, sau, dacă spun altfel: de la o lansare de carte. De la o expoziţie personală a unui amărât de fotograf amator pe care tu îl considerai că- ţi este prieten. Însă el tot timpul ţi- a fost dușman. Atunci, seara, te- a îmbătat ca pe un porc. Tu nu ţii minte, fiindcă ţi- a zburat mintea- n curul vacii. Iată atunci eu te- am scos din ghearele Nedoritei de Oameni.
L- am trimis în calea ta pe artistul plastic Gheorghe Vrabie, care te- a cunoscut și te- a ridicat de la pământ, că tu deja zăceai… El te- a dus în spate acasă, ca un Dumnezeu, care- și duce credinciosul în clipa cea mai grea din viaţă. Mai pe scurt, eu nu te- am neglijat, dar te- am lăsat în voia soartei, pe care eu ţi- am schimbat- o puţin, fiindcă nu- mi prezentai mare interes. Te- am lăsat să te gândești încă de pe atunci; să vezi
singur încotro vei dori să mergi. În acel moment aripile tale au fost mistuite de focul ei, iar un fulger te- a trăsnit în cap.
– Nu cred, pentru că, dacă mă trăsnea, muream pe loc, da eu încă sunt viu!
– Te- am salvat eu și de la fulger, pentru că vreau să devii înger, ca și mine, însă acum numai după ce vei face dovada că tu chiar dorești cu adevărat să fii înger! Îţi mai dau, cum zic oamenii, un termen de încercare.
Ultima frază spusă de el m- a derutat definitiv. Am pierdut glasul. Iar el, văzând cât sunt de emoţionat și stresat, m- a lăsat cu gura căscată și a dispărut. Se va întoarce, bineînţeles.
Cică, mulţi oameni de naţii diferite au avut unul și același vis, au văzut o femeie care aleargă noaptea într- un oraș necunoscut. Toţi o vedeau foarte bine, însă numai de la spate. Ea avea părul lung și era goală. Ca Eva din Paradis. Mulţi oameni au visat că o urmăresc. Și tot alergând, fiecare pe rând, au pierdut-o. După vis mulţi s- au dus să caute acel oraș, însă nimeni n- a avut sorţi de izbândă. Începea și el să nu prea creadă, că a existat cândva vreun oraș Menteu, dispărut undeva între Turda și Alba Iulia.
Era o noapte cu lună plină…
Între timp luna, ridicată peste copaci, răspândea un fel de lumină reflectată și rece ca suprafaţa ei. Aerul răcoros al nopţii îl învioră – dar, când ajunse pe iarba cea verde și fragedă din faţa casei, rămase pe loc, cu ochii larg deschiși, scoţând un ţipăt.
Pe aleea din fundul grădinii, plutind parcă spre el, abia atingând pământul, venea, o femeie albă și dreaptă, ca o statuie ce s- ar fi coborât de pe soclu – și el simţi atunci că inima i se strânge și abia mai bate.
Peste o clipă dete să fugă, dar simţi că picioarele nu mai vor să- l ajute. Ar fi strigat a doua oară, însă gura tot nu- l asculta, ca și picioarele. Parcă și- ar fi pierdut glasul. În timpul acesta o fantomă albă, lunatecă, înainta liniștit, ţinând o jerbă de flori în
mână.
Era aproape la câţiva pași. Și conturul acela alb de fantasmă, cu cât se- apropia, prindea trup. Doi ochi vii licăriră în lună, și, când ajunse în faţa lui, murmură cu glas sonor:
– Bună seara, Dafin!
– Bună, a vrut să spună și el, însă o frână neînţeleasă îi strivea vocea.
– Nu mă cunoști?
– Ba, da. Îmi pare că undeva v-am mai văzut…
Dafin a prins voce. Era Adina sau poate Zina.
– Zina, tu ești?
– Ba nu- s Zâna, i- a răspuns fiinţa cu glas sonor și dulce. Mă cheamă Rovelia. Ține minte acest nume, ține-l Dafin.

Satan îl invita pe Dafin să cunoască și să vadă câte în lună și în stele. La pus să- și amintească cum a murit Brejnev, apoi cum românii l- au executat pe Ceaușescu. „Ultimul dictator din blocul comunist a fost pur și simplu împușcat. Împreună cu
soţie- sa. Ei s- au debarasat de ei în ziua de Crăciun – cadou de ziua Nașterii pentru Iisus”.
– Vezi Dafine, dictatorul a fost executat, că așa se exprimau unii atunci și tot așa zic alţii azi, doar că aici și în anul 2015.
Ei zic fără ca să pătrundă în esenţă și fără să înţeleagă sensul adevărat al cuvântului a executa.
– Greșeli „la modă”, repetări banale și tot felul de expresii calchiate din limba rusă, atât la Chișinău, cât și la Bălţi.
– …și acestea sunt repetate de sute de ani.
Dafin îl invidia pe Satana, Geniul întunericului, pentru că el, părea să fie unic în felul lui. Cunoștea atâtea, câte încap într-o Mare Enciclopedie Britanică. Ba chiar și mai mult, pentru că el văzuse plămădirea lui Adam și facerea Evei.

Satan aștepa, să audă ce a zice acest biet copil, firav dar și luminos ca o păpădie, atunci când înflorește. Iar el, Dafin cerceta un booklet al primăriei Sinaia în care erau traseele turistice din Văile Prahovei și a Ialomiţei. Se arăta încântat de masivul Bucegi, de vârful Omu, înalt de peste două mii și cinci sute de metri. Aici, la noi, cum n- ai da și ce n- ai face nu vei găsi o înălţime mai mare de 500 de metri. Ba chiar nici de 450 cu greu vei găsi! Suntem oamenii din câmpie, din văile cu povârnișuri nu mai înalte de 400 de metri, medita el. „Vreau să- l văd și pe astronomul Nicolae Donici, coborând încetișor din turnul său vechi și dărăpănat de lângă satul Dubăsarii Vechi.”
– Și ce mai dorești? Întrebarea veni ca din senin, de la același personaj, care apărea și dispărea în mod misterios.
– Aș vrea să văd altă lume, un sat măcar, de undeva din altă ţară.
– Și nimic mai mult?
– Nimic.
- Vă ofer un fragment de film, din secolul XX. Din Siberia lui Stalin, unde trudeau, roboteau, cum ziceau contemporanii lor, zeci și sute de mii de oameni deportaţi din Moldova, Georgia, Ucraina, bărbaţi, femei și copii…
– Cred că nu e un fragment dintr- un film S.F.
– Sunt sclavi adevăraţi, prizonieri amărâţi, care după ce- și vor căpăta libertatea își vor adora violatorul, agresorul și exploatatorul. Un tablou mai sinistru decât dintr- un oarecare sat din Franţa ai anilor 1770 – 1840.
– Văd că vă place să vă bateţi joc de sărmanii oameni!
– Și ce este rău în asta?
– Totul este rău, a spus Dafin.
Satana, care considera oamenii iraţionali, proști și mărunţi, a început să râdă de naivitatea lui Dafin.
– Cu asemenea gânduri, nu vei putea să mă urmezi omule, a spus dracul și l- a lăsat pe Dafin să stea cu buza umflată pe un itinerar, care nici nu era traseu turistic, ci o imaginaţie a lacheilor domnului Platon.
Iar Platon și iar trasee, itinerare…
– Da ele chiar nu există! ducă- se la dracu toate traseele acestea invizibile din ţara asta foarte bine ascunsă! a strigat Dafin.

Strigătul a fost ca un urlat în pustiu, fiindcă nimeni nu l- a auzit. Poate, doar eu, care am hotărât să termin această descriere halucinantă ale unor itinerare, care n- au prea fost interesante, însă, poate, vor fi. Vor fi altădată. În alt timp. Într- unul mai bun și mai favorabil, care nu știu când va fi.

Strigătul lui s-a repetat de câteva ori în somnul meu de mai târziu.
- Nu-i a bine, mi-am zis și am început să recites Jurnalul lui Adam și al Evei.
După vreo zece-douăzeci de pagini de lectură, am înțeles că nu mă pot despărți de dragul meu Dafin și de alte personaje.

Dafin şi-a amintit unde mai dorea să ajungă încă de când era băiat, adică un băieţel cuminte, care îşi asculta părinţii chiar dacă uneori lucrurile pe care i le cereu ei îi păreau din cale-afară de absurde şi de iraţionale. Dafin îşi învăţa totdeauna lecţiile şi nu întârzia la şcoală. Băieţii de seama lui mai zburdau, mai făceau câte o trăsnaie, vorbeau în cercul lor necenzurat, iar el era altfel.
El nu minţea, chiar dacă i-ar fi convenit s-o facă. Spunea că nu este frumos să minţi şi gata. Era atât de onest şi corect în toate că-ţi venea uneori să râzi de el. Comportarea aceasta firească, dar şi ciudată a lui a ţinut până în clipa în care a întâlnit o maimuţă, mai bine zis un cimpanzeu de o vârstă cu el, care şedea trist într-o cuşcă cu gratii în grădina zoologică pe care a vizitat-o. Dafin încercă să-l întrebe pe cimpanzeu de ce stă aşa de trist. Iar acela, maimuţoiul, i-a răspuns cu glas de om că regretă că nu poate să se tranforme în om. Cum au făcut-o alte maimuţe.
- Da cine ţi-a spus ţie că poţi să te tarnsformi în om?
- O femeie frumoasă şi deşteaptă, care a venit la zoo cu un grup de copii. Ea tot m-a privit așa ca tine, apoi le-a spus copiilor despre teoria lui Darvin, conform căreia, în evoluţie omul a provenit de la maimuţă.
- Această teorie este utopică, minciunoasă şi neconfirmată, a răspuns Dafin.
- Ei, dacă este aşa, eu am să mor aici. Nu vreau să trăiesc în captivitatea aceasta. Nu-mi place să stau în această cuşcă, a răspuns cimpanzeul.
Lui Dafin i s-a părut că ochii animalului sunt înlăcrămaţi.
- Lasă, nu mai plânge. Am eu o idée.
Şi bietul cimpanzeu deveni imediat interesat de idea lui Dafin. Însă, pentru ca să realizeze ceea ce i-a trăsnit prin capul lui Dafin, el avea nevoie ca să-l mai întâlnească pe un persoanj literar, pe unul dintr-o carte, cu care el a discutat parcă aevea sau, poate, într-adevăr? Numai el ar fi capabil să facă orice, inclusiv să transfome un maimuţoi într-un om, în unul aşa ca dânsul, s-a gândit el în clipa aceea.
Apoi, dimineaţa Dafin se trezi şi descoperi că îi este frug. Dormea undeva pe o lespede de piatră şlefuită, iar sub cap avea nişte crenguţe subţiri cu multe frunze verzi şi cu plante de mentă, care răspândeau un miros puternic şi plăcut. Din clipa dată el trecu prin mai multe peripeţii. Aşa că, în continuare să-l lăsăm să povestească chiar el. “Am observat prezenţa diferitor animale în apropierea mea. Toate arătau destul de bine şi păreau foarte ocupate cu păscutul cu alte îndeletniciri. Un porc era mai mult decât un porc, părea să fie un mistreţ. O veveriţă sau poate era veverel se zbenguia în copacul înalt de lângă mine, pe care nu-l mai văzusem până atunci”.
În jur erau tot copaci şi copaci, unul mai mare decât altul. Într-o poeniţă erau vreo câţiva cai frumoşi. Am încercat să merg călare pe unul, dar era imposibil. Caii nechezau, băteau din copite şi se îndepărtau de mine în clipa când încercam să mă apropii de ei. Aşa am încercat de vreo câteva ori, apoi am lăsat totul baltă. Am mai observat şi alte animale care tot păşteau iarbă, dormeau sau se hârjoneau ca de obicei, iezii alergau şi săreau în sus, mieii la fel. Dintr-o dată au început să scoată ţipete înfricoşătoare. Agitaţia frenetică a pus stăpânire pe toată pădurea.
Mi-am dat seama că moartea îşi făcuse apariţia pe undeva pe aproape şi eu m-am îndepărtat în mare grabă de acel loc. Am ajuns, parcă într-o livadă cu pomi. Erau mere coapte. Luam câte unul şi muşcam. Erau un pic acre, amare, nu prea gustoase, dar potoleau setea, cât şi foamea, căci altă mâncare nu găseam, aşa că merele celea mi-au prins bine şi a trebuit să mai manânc, fiindcă nu mai puteam de foame.
Apoi, pe neaşteptate au apărut doi. El şi ea. Un băiat bine dezvoltat fizic şi o fată, la fel ca şi dânsul. Să fi avut vreo cincisprezece ani. El s-a recomandat Cim şi atât. Ea a spus un nume mai lung: Rovelia. Eram încântat.
Mi-am amintit despre dorinţa unui cimpanzeu de a deveni om, cât şi de preîntâmpinarea făcută de către Satan când l-am întrebat, dacă mă poate transfera în timp, adică pe vremea de după Adam şi Eva. Atunci el a spus că pe Adam nu-l voi întâlni, dar voi cunoaşte alte persoane. Acum iată, ea este Rovelia, iar el este Cim şi în jurul nostru este o întreagă sălbătăcie. Cât vezi cu ochiul sunt doar păduri şi alte întinderi asemănătoare și un singur râu mai mare, care îmi pare că este adânc şi plin cu peşte.
Eu nu pot să înot, da Rovelia parcă era o sirenă. A intrat în râu şi unde a început să înnoate şi în lung şi în lat, îndemnându-ne şi pe noi să o urmăm. Iar noi, adică eu şi Cim o priveam de pe mal şi ne uitam unul la altul, fără a lega un capăt de vorbă. Am spart liniştea întrebând: cine este Rovelia? Este sora mea.
Aşadar, el Satan, ne-a citit gândurile noastre, ne-a ascultat dorinţele şi ne dat posibilitatea de a fi… Eu în mijlocul naturii, la vreo mie de ani după Adam, Rovelia la fel ca mine, în acelaş timp. Vedeam o mică pistă de nisip, pe care credeam că ar fi existat un hotar nevăzut cât o mică poartă, peste care dacă călcai din întâmplare te ştergeai cât ai clipi din ochi de pe lumea aceasta, spulberându-te nu se ştie unde. Din aceste considerente am evitat să păşim pe acea limbă de nisip şi am aşteptat-o pe Rovelia să iasă de la scăldat în râu. Am reuşit să legăm şi un capăt de vorbă cu Cim.
- De unde ai venit aici?
- De tare departe, a zis el, dar nu pot să măsor distanţa. Prin acele părţi, de unde am venit eu se întâlnesc alte animale: lei, girafe, elefanţi. În râuri sunt crocodili. Da aici este mai răcoare, deşi acum este călduţ pentru că e încă vara.
Cim, care a prins curaj i-a povestit lui Dafin cum a fost răpit de către nişte oameni haini la inimă. A fost răpită şi sora lui mai mare decât el doar cu un an de zile. Apoi i-au dus într-un loc pe care oamenii îl numesc grădină zoologică şi unde veneau împreună cu copiii lor. Venau să-i vadă, iar ei într-o noapte au dispărut. În acea noapte i s-a împlinit o mare dorinţă a lui. Steaua protectoare sau nu ştiu care altă forţă l-a scos din cuşcă şi pe el şi pe sora lui. Apoi i-a transformat în oameni. Ca să li se piardă urma i-a transferat în alt timp. În care iată ne-am şi întâlnit. Tu îmi pare mie, eşti acel băiat cuminte şi deştept care a observat în ochii mei lacrimi, atunci când eram la grădina zoologică, în acea cuşcă urâtă de mine. Tu te-ai apropiat şi mi-ai spus că teoria lui Darvin este o minciună şi că este imposibil ca un cimpanzeu să devină om peste noapte. Dar iată, s-a întâmplat minunea cu ciudata transformare în om şi deplasarea noastră în timp. Acum suntem aproape la începutul facerii lumii. Suntem aici doar noi trei: eu, tu şi Rovelia. Ce poţi să zici despre asta domnule om?
Apoi spun şi eu că, de, tare întortocheate sunt căile noastre, dar vom vedea noi unde se află lumina cea mare de la capătul tunelului.
2.
Prima temă pentru discuţie cu Rovelia a fost despre nume. „De unde se trage numele tău? Da al tău?, replică ea.
- Nu-ţi prea pot spune Dafin, mai degrabă ţi-aşi zice Afin.
- Şi numele tău este interesant. Parcă ar fi compus din trei cuvinte prescurtate. Primul ar fi un prenume ca Roman, sau cuvântul romantică, următorul ar fi venerabilă şi în sfârşit Lia. Lia îmi pare că are origine biblică. Lia mai este un tip de femeie, care are grijă mai mult de propria persoană, decât de alţii. Lor le place să doarmă mult dimineaţa, dar Lia sau Liile pot şi să izbucnească precum nişte vulcani activi. Lia preferă să fie în centrul atenţiei, să fie remarcată. Lia preferă să trăiască din plin clipa, dacă ea este. Numele tău este ca o întreagă carte.
- Da ce este o carte?
La auzul acestei întrebări Dafin căzu pentru câteva clipe pe gânduri... Citise câte ceva despre Raluca, Roza, Rozalia, Rodica şi despre Romeo, Ruxanda, Roxolana, Rebeca, însă Rovelia era pentru el chiar o adevărată enigmă. Dacă ar avea acces la internet au căta pe google, însă în pădurea ceea deasă, fără zare de aşezare omenească, unde să caute el răspunsuri. Deaceea s-a mulţumit cu explicaţiile pe care i le-a dat Rovelia. Eu sunt dintr-o pădure foarte mare în care am copilărit împreună cu fratele meu, unde m-am jucat, am alergat, am cules banane şi ne-am dat în scrânciobul făcut din liane. Ştii tu ce sunt lianele?
Apoi s-au bucurat de fiecare răsărit de soare, care i-a găst împreună în vasta arenă a naturii. Au mers în lungul râului tot mai la vale, poate că vor da de mare, sau de alt râu mai mare. Au trăit zile şi nopţi împreună în păduri, lunci şi diferite văi ale fluviului. A trăi, înseamnă a merge, cugetau ei, iar a merge înseamnă a te deplasa, ori a te apropia. Au ţinut calea doar după cursul râului. Au mers toţi trei: Dafin, Cim şi Rovelia.
Rovelia de câteva ori încercă să-l ia în zeflemele pe Dafin, însă o făcea cu un fel de duioşie. Ea era liberă să facă tot ce dorește. Ambii prindeau peşte din râu, culegeau pomuşoare pe care le mâncau. Un singur lucru îi neliniştea. Teama de necunoscut. Se temeau de o eventuală întâlnire cu alţi oameni, se temeau de o haită cu lupi sau alte animale de paradă. Se simţeau că totuşi ei au venit din altă lume. Dafin dintr-o lume civilizată, Rovelia şi Cim din jungla ecuatorială în care au văzut diferite animale, şerpi, ba chiar şi crocodili.
Dafin cunoştea istoria multor războaie şi bătălii. S-a folosit de curentul electric, de telefon, de internet. A zburat de câteva ori cu avionul. Iar Rovelia... Avea ea oare vreo închipuire despre lumea complicată a oamenilor? Din experienţă proprie ştie că lenmul înoată, pluteşte pe apă mai bine zis. Şi frunzele uscate se pot ţine pe suprafaţa apei, şi penele. Mai cunoştea ea multe alte lucruri, dar...
Nu ştia ce sunt stelele şi luna, soarele, cometele, rachetele... Într-o zi, stând la popas la umba unui arbore rămuros Dafin o întrebă dacă a văzut vreo dată o eclipsă de lună sau de soare.
- Da ce mai este aceasta?
- Dispariţia totală sau parţială a lunii când ea nimereşte în conul de umbră a altui corp ceresc, a explicat Dafin.
- Nu te înţeleg, a răspus Rovelia şi Dafin a început cu răbdare să-i explice. Dar cu cât explica mai mult, cu atât o încurca şi mai tare. A înţeles care este nivelul de cunoştinţe al Roveliei şi al lui Cim.
Am început apoi să le dau unele lecţii, să-i învăţ literele, pentru că ambii erau analfabeţi. Le explicam alfabetul, desenând literele pe nisip cu un beţişor. Ei repetau entuziasmaţi după mine. Ambii prindeau repede tot ce le spuneam, aşa că după câteva zile au început să scrie primele cuvinte: mama, apă, cap, barcă. Mai interesant a fost când am ajuns la cuvântul barză. Rovelia zicea în loc de barză – varză şi eu am fost nevoit să-i explic care este diferenţa. Varza este o plantă cu frunze mari, groase, ondulate, care se acoperă unele pe altele, formând o căpăţână compactă, folosită în alimentaţie.
Tare mare mi-a fost bucuria când peste vreo oră Rovelia, de nu ştiu unde, a adus o căpăţină de varză cu tot cu rădăcină. Am tăiat-o şi am mâncat din ea. A spus că este foarte gustoasă varza. Da unde este barza? Vom trăi şi în curând o vom vedea, pentru că berzele sunt nişte păsări cu cioc, gât şi picioare foarte lungi.
- Ţin minte am mai văzut asemenea păsări în locurile natale. Sunt foarte frumoase aceste păsări.
- La noi ele de obicei se hrănesc cu broscuţe, deaceea când vom mai merge la râu poate le vedem.
Rovelia tare s-a mai bucurat. M-a întrebat, dacă cunosc vreo poveste interesantă despre aceste păsări. Am meditat să-i spun, sau să nu-i spun, ceva ca să nu dau în bară. Apoi i-am mărturisit că sunt poveşti despre berzele care aduc copii.
Rovelia deveni îndată o fire ascultătoare şi mă privi în ochi cu un fel de respect profund. Apoi îmi zise: hai, începe odată să povesteşti, că eu, iaca mor de curiozitate. Aşa s-a exprimat ea şi eu mă bucuram de succesele Roveliei. Avea, într-adevăr o minte ageră şi o forţă fizică deosebită. Într-un moment ea m-a cuprins la pieptul ei, şi în acel moment am crezur că-mi va rupe coastele. Aşa o forţă avea ea. Doar nu întâmplător în trecut ea a fost o maimuţă cimpanzeu. Prin urmare trebuie să fiu mai atent cu ea. Că nu era o fată ca toate fetele. Dacă Rovelia mă mai strângea aşa de câteva ori, era să fie rău de tot. M-am hotărât, totuşi, să-i istorisesc povestea berzii, care aducea copii. Şi nu era o poveste simplă, ci una cam complicată pentru dânsa. Am început cu aceea că într-un mare oraş exista o corporaţie care presta servicii, spunea Dafin.
- Da ce fel de servicii?
- De aducere a copiilor cu ajutorul berzelor.
- Ha-ha-ha! Izbucni în râs Rovelia. E o poveste pentru copii mici de tot. Nu cred că mă va interesa. Că eu demult ştiu adevărul, cunosc de unde şi cum se iau copii.
- Bine, replică Dafin, da pentru tine am o variantă mai complicată, deaceea ascultă.
- Hai, istoriseşte ce ai acolo.
Barza căreia i se încredinţase să ducă un copil avea şi ea un soţ, cu un nume, numai că era tot pasăre. De la un timp nu privea cu ochi buni desele ei plecări. Au ajuns la ultima ei misiune, ultima din cariera ei.
- Şi unde urma să zboare barza?
- Nici ea nu prea ştia. Doar i s-a spus că are trei destinaţii, adică trei locuri diferite. Ea avea de dus o minunăţie de băieţel. Unul frumos şi tare cuminte. Acela nici nu ştia să plângă.
Şi el fusese repartizat spre a fi dus celei mai bune berze din serviciul care era în oraşul despre care am auzit câte ceva şi eu. Barza Sofia, că avea şi ea un nume, îşi luă zborul, ducând un copilaş mic-mic, care nu plângea. Ea urma să ajungă până în oraşul New Delhi, capitala Indiei. Barza Sofia nu zburase niciodată atât de departe.
Acolo aşteptau viitorii lui părinţi, care păreau nişte oameni buni, dar... Mediul ambiant, adică natura, aerul mai ales, cu care respirau, era tare poluat.
- Ce înseamnă poluat?
Dafin îi explică Roveliei şi această noţiune de poluare a aerului, apoi continuă povestea. Dar şi barza Sofia când a văzut norul de praf, norul de fum, care practic acoperea oraşul, aerul fiind de culoarea puciosei, făcu o piruetă şi se întoarse din zbor. Cum numai ea s-a îndepărtat de cerul poluat al oraşului New Delhi, copilul se linişti, după toată zvârcoleala lui în care părea că se sufocă. Barza Sofia a observat schimbarea pozitivă din comportarea copilului şi s-a bucurat. După încercarea nereuşită mai avea două destinaţii. Spera că va găsi părinţii cei mai potriviţi pentru copil. Dar când află că destinaţia este oraşul Damasc, capitala Siriei, se întristă.
Rovelia de data asta n-a întrebat unde se află oraşul Damasc. A tăcut şi a ascultat. Iar acolo era război, mergeau bătălii pe pământ şi în aer. Altă barză, când a zburat pe deasupra oraşului dat fusese rănită de un glonţ mic, dar mai rău decât o săgeată. Pentru că ajungea până dincolo de orizont, departe peste râu şi după pădure. E un produs de război din secolul XX. Atunci ai cunoscut şi tu grădina zoologică.
- Să înţeleg că oamenii cei răi au gloanţe.
- Aşa o fi. Da tu ascultă mai departe.
- Nu mai doresc să ascult. Mă gândesc că-mi vei spune că barza a fost rănită sau chiar omorâtă, iar copilul cel mic a căzut şi s-a zdrobit de nişte pietre mari.
- Nu dragă Rovelia. Şi de la Damasc barza Sofia a plecat. Când făcea cale întoarsă copilul a schiţat şi un zâmbet. Au evitat nenorocirea, deşi unele gloanţe au trecut şi pe lângă ea, pe lângă coşul copilului.
- Rovelia! Dafin! Veniţi repede încoace, strigă Cim agitat.
- Ce s-a întâmplat frate?
Cim însă ţopăia şi gesticula arătând cu o mână spre albia fluviului. Acolo pluteşte un coş, iar din coş se aude plâns de copil.
Rovelia imediat îşi lăsă haina de pe umeri şi intră repede în apa râului. A înotat vreo zece metri până la coş şi reveni cu el la mal. În coş într-adevăr era un copil disperat care plângea.
- Barza Sofia a scăpat copilul în apa acestui râu, ironiză ea povestea lui Dafin.
- Nu cred că barza este vinovată. Pe aproape trebuie să fie vreo localitate umană în care mai degrabă s-a întâmplat o tragedie, replică Dafin.
Iar copilul plângea în continuare. Probabil, n-a mâncat demult sărmanul şi nu mai poate de foame! Cim s-a orientat cel mai bine şi în câteva minute a prins o căprioară, care păştea prin apropiere, având şi un căprior mic. Rovelia a pus copilul cu gura lui la ţâţa căprioarei, iar Dafin şi cu Cim o ţineau bine de picioare, ca să nu se mişte. Micuţul simţi mirosul de lapte şi începu să sugă cu lăcomie.
- Iaca povestea ta ne-a adus un copilaş de la barză...
- Nu cred că e de la barză, mai degrabă prin apropiere s-a întâmplat o tragedie. Din acest moment simt că şi vieţile noastre sunt în primejdie, ca şi a lui... Propun să fim prudenţi, căci nu ştim ce ne aşteaptă şi pe noi. Nu este un semn bun această întâmplare.
Şi cei trei, de fapt deja patru, s-au ascuns mai adânc în pădure. Noaptea Rovelia încercă să privească printre ramuri cerul înstelat. O candelă a vieţii de pe cer ba se aprinde, ba se stinge, şopti ea. Acolo e steaua numită Luceafărul sau Venus. Da ce poate să ne spună steaua, Dafine. Că tot ce se întâmplă pe ea, s-a întâmplat şi pe Terra noastră, numai că, cu multe milioane de ani în urmă, răspunse el.
- Tare mai eşti deştept, după cum îmi dau eu seama. Da iată, ce ne va aduce ziua de mâine - nu ştii...
- Nu ştiu Rovelia, însă tu nu te panica, adică nu te speria. Suntem puternici şi deştepţi, şi prin urmare, vom face faţă oricărei încercări. Fii mai calmă, vezi că şi copilul doarme, doarme în pace şi, parcă, ne zâmbeşte prin somn.
Gopo, un cimpanzeu, din aceeași specie de maimuțe mari, nimerise, după ce fu prins, tocmai la Sankt Petersburg în Rusia. Iar de acolo, a fost transportat la grădina zoologică din îndepărtatul oraș Novosibirsk. L-au dus cu avionul. Gopo la fel a visat multe nopți la rând pădurea tropicală din care a fost luat în captivitate pentru a-i distra pe oamnii care vizitau grădina ceea, el tot spera să se întoarcă la ai săi, dar nu-și imagina distanța cea mare care îl despărțea de ei. Treptat toate speranțele lui s-au topit ca zăpezile primăvara. A văzut pentru prima data zăpezi, și ger mai mare de treizeci de grade la Novosibirsk.
Într-o noapte scurtă de vară, i-a părut că din imaginea lunii se desprinsese o umbra. Era doar o eclipsă parțială, iar el nu avea de unde să știe ce este aceasta. Credea că e un semn rău. Apoi observă o umbră în cușca lui și auzi o voce, fără a vedea pe nimeni. Gopo nu suferea de cecitate, adică nu avea probleme cu vederea, însă atunci chiar nu vedea nimic, doar auzea.
- Ești liber să pleci unde dorești la ai tăi, repeta vocea. Însă ține bine acest rucsac și nu-l lăsa fără supraveghere nici pentru o clipă. Acolo, unde te duci, o să vă prindă bine la toți...
În pădurea în care se aciuaseră cei patru: Cim, Dafin și Rovelia cu copilul cel mic, se stârni o vijelie stranie. Vârtejuri de aer ridicau de la suprafața pământului frunze uscate, ramuri mici. În acea vijelie, ca din copac, căzu ceva greu chiar lângă Cim, care nu s-a speriat. S-a uitat doar mai cu atenție și simți un sentiment de mare bucurie în suflet. Pentru prima dată de când deveni om. Din senin, în acea vijelie, apăru unchiul său Gopo, care mai avea și un ruscac mare și greu.
Firește Cim, în primul rând, s-a interesat de soarta unchiului său, iar Dafin s-a interesat de comoara, care era ascunsă în acel rucsac, mare și modern, produs în secolul XXI, probabil nu cu mult timp înainte de a nimeri acest exemplar de cimpanzeu la grădina zoologică. Nu și-a dat prea mare silință să afle cum a nimerit rucsacul, fiind pasionat de conținutul lui. Iar în el, pe lângă câteva pânze stranii și subțiri descoperi un set de cutii metalice. Un unele era lapte praf pentru copii de până la 3 ani, în alt set erau gloanțe calibrul opt și gloanțe pentru arma semiautomată, înfășurată în diferite materiale, fiind pe jumătate dezasamlată. Mai găsi acolo și alte lucruri: un ferestrău de dimensiuni mici, niște cuțite la prima vedere de bucătărie, însă de fapt erau pentru măcelărie sau pentru luptă. Era în acel rucsac un arsenal întreg cu strict necesarul într-o operație militară de recunoaștere a locului. Și niște instrucțiuni în limba rusă. ”Îmi pare mie că Satan are grijă de noi și ne întinde o mână de ajutor. Totuși salvarea noastră rămâne în mâinile noastre”, medită Dafin, neștiind încă ce îi așteaptă peste câteva ore.
Prima alarmă veni de la Rovelia. Ea a simțit un miros urât de fum și l-a tras de mână pe Dafin. El i-a rugat pe cei doi să tacă morțiș și să adulmece din care parte vine fumul.
- Fumul e dinspre râu!
- Ne pare nouă că se întâmplă ceva acolo, vociferă ambii: Cim și Gopo.
- Și eu cred că nu avem timp de stat la taclale, interveni Rovelia.
Dafin se grăbi să asambleze arma automat și să încarce magazinul cu gloanțe. Îi întrebă pe Cim și Gopo dacă doresc și ei să mânuiască câte un cuțit și le împărți câte unul fiecăruia. Iar Rovelia urma să-l ascundă undeva pe copilul găsit pentru a nu trezi suspiciuni. Cu rucsacul în spate a mers timp de vreo zece minute spre râu, de unde venea fumul misterios. Dintr-un crâng de copaci urmări peisajul, care nu era nici prielnic și nici atrăgător. Ardeau rămășițele unei vetre umane devastate de niște sălbatici care nu se vedeau, însă urmele lor erau proaspete pe nisipul curat și pe plantele pe care le-au călcat, în mod barbar, așa cum ar merge un elefant prin clumba cu flori.
Rovelia găsi peste niște crengi tăiate și puse una peste alta trei cățeluși frumoși, care dădeau semne că sunt înfometați. Trebuie să o găsiți și pe Leiba, spuse Pasărea Nopții, care își făcu și ea apariția.
- Da pe unde o fi?
- E pe aproape deja, trebuie să căutați mai cu atenție. De azi înainte chiar și cățelușii vă pot ajuta. Trebuie să crezi cu adevărat, că în clipa aceasta, spuse Pasărea Nopții.
Și ca din senin apăru un câine ce semăna mai mult a lupoaică. Rovelia a lăsat cățelușul din brațe și a privit cu mai multă pasiune spre câinele-lup. El n-a dat nicio atenție prezenței Roveliei, ci doar s-a repezit spre cățeluși, care imdeiat și-au cunoscut mama și au început a scelălăi de plăcere. Gopo care până în acel moment îl ajutase pe Dafin și Cim să prindă niște cai pentru călărie i se adresă către Rovelia. Vezi poate câinele acesta ne ajută să găsim răufăcătorii.
Între timp Dafin reuși să demonstreze neîndemânarea lui în ale călăriei. Calul nu-l asculta și basta. Rovelia rezolvă problemele de una singură. Ea a găsit ceva suspect și i-a dat câinelui lup să miroase. Acela rânji colții și hămăi cu furie.
- Trebue să-i găsim pe cei răi! Și demonstrativ sări pe un cal îndemnându- pe Dafin să repete întocmai mișcările ei. Ruscacul era la Gopo, iar Dafin avea la sine doar arma automat. Câinele-lup a înțeles care este misiunea lui și adulmecând încă câteva urme lăsate de răufăcători începu să se deplaseze spre pădure. Dar nu a intrat departe în desiș, ci a luat-o pe marginea pădurii.
După animalul pornit pe urmele proaspete au purces și cei patru în frunte cu Rovelia, care momentan deveni conducătorul operației de căutare. După ce au parcurs o distanță ca între Tiraspol și Tighina câinele se opri și se tupili în iarba deasă verde și stufoasă. Rovelia prima observă o adunătură mare de arătăi ciudate, care parcă erau oameni, parcă juvine, fiindcă aveau fețele crispate de niște riduri stranii, iar pe cap, deși era vară, aveau niște căciuli stranii din blănuri de animale. Cu toții se opriră pentru a analiza situația.
Aveau în față o ceată de nomazi, care pe unde ajung pradă, omoară și prefac în scrum așezările umane sedentare. Probabil aceștia au pârjolit așezarea umană de pe malul râului. Erau mulți, câtă frunză și iarbă, cum s-ar spune în poveste. În fața lor nu aveau o scenă de poveste, ci de o realitate dură. Trebuia urgent să hotârască ce fac mai departe, fiindcă la o confruntare directă cu sute de sălbatici nu era pentru cei partu cea mai bună soluție. Câinele dădea semne de îngrijorare, deaceea toți s-au retras un pic mai departe, fără a-i scăpa din vedere pe sălbatici. Rovelia era dezorientată. Pentru prima dată se ciocnea cu o asemnea situație. Când a fost maimuță, vedea diferite confruntări între animale, însă ele nu erau de asemenea proporții. Și forțele erau inegale: patru plus un câine împotriva la o mie, da poate la zece mii, fiindcă era greu de numărat câtă oaste păgână se afla în acel defileu. Sau, poate mai erau și alții în apropiere? Că cine știe?
Dafin s-a pomenit pentru prima dată în fața unei mari dileme: să intre în confruntare cu ei, sau nu. Chiar de intra, el și prietenii lui nu aveau nici cea mai mică experiență de luptă cu un inamic de acesta. Și apoi ce aveau să facă ei doar cu o singură armă. Însă își dădu seama că este într-o perioadă istorică în care armele de foc încă nu erau cunoscute. Din acest punct de vedere aveau un anumit avantaj. Inamicul urma să fie luat prin surprindere. Dar cum, se întrebă el.
- Să mai așteptăm până se întunecă, veni cu o propunere Cim.
- Dar, dacă ei decid să meargă mai departe? Atunci cum procedăm...
- Va fi mai bine pentru noi. Ei se vor mai dispersa și poate atunci ne apare un moment prielnic pentru a-i ataca.
Au discutat vreo jumătate de oră cum să procedeze, până când câinele dădu din nou semne de agitație. Atunci Gopo, care încă mai era cimpanzeu pe jumătate intră în vorbă cu câinele. Află că animalul l-a văzut pe cel care i-a omorât prietenii lui, omul și femeia cu un copilaș mic la care cânele se afla în ajutor ca animal domestic. Gopo l-a întrebat pe câine, dacă acela ar dori să se răzbune pe răufăcător. Câinele s-a uitat în ochii lui și parcă a lăcrămat ca un om, dar n-a spus nimic. Te înțeleg foarte bine, a concluzionat Gopo. Iată Dafin știe ce se poate face. Hai să-l întrebăm pe el. Și câinele a răspuns doar cu un semn jalnic fără ca să scoată vreun sunet care poate să atragă atenția.
Dafin avea mari dificultăți în a lua o decizie. Dar când descoperi în rucsac o mină explozivă dirijată de la distanță făcu și el un semn tuturor. Am o idee! Legăm mina asta la gâtul câinelui și îl rugăm ca el să-l atace pe răufăcător. Iar noi stăm de-a gata de a intra într-o confruntare de scurtă durată. Gopo s-a mirat.
- Cum adică?
- Foarte simplu, replică Dafin. Asta o poate înțelege chiar și Rovelia. Deși e abia încă o fată mare, care n-a mirosit în viața ei praf de pușcă.
Între timp soarele, care strălucea pe cer, duspăru după niște nouri de ploaie. Vor cunoaște în curând și o ploaie de gloanțe, hotârî Dafin. ”Da eu ce fac”, întrebă dispertă Rovelia. Tu vei fi ca o adevărată JanaD-arc, zise Dafin, Gopo va fi ca un adevărat Tarzan, iar Cim... El și cu mine va fi erou, după luptă. Iar acum hai odată să vedem ce poate face un câine obijduit de niște oameni sălbatici. A sosit timpul. Legă bine mina la gâtul animalului și spuse: Fas!
Un răcnet al unuia dintre sălbatici i-a derutat pe ceilalți, care și-au îndreptat privirile lor către cel care era sfâșiat de după gât de câinele lup. Câteva lănci ascuțite erau îndreptate spre animal pentru a-l împunge, însă în clipa ceea Dafin apăsă butonul și o bubuitură puternică zgudui cerul și toate văile din împrejurime. Explozia provocă sute de jertfe și șuvoaie de sânge, pentru că mulți sălbatici s-au îmbulzit să-i vină în ajutor celui care a fost atacat. Exolozia i-a șocat atât de tare încât toți au ridicat mâinile în sus, implorând îndurare de la Zeul lor de sus. Peste masa de năuciți de puterea exploziei, se abătu și o ploaie de gloanțe care veneau din arma mânuită cu ușurință de Dafin, pentru că până a nimeri în aceste împrejurări, el a tras din asemenea armă pe poligonul din armată. La vremea când absolvise Facultatea, cât și Catedra militară cu un scurt cantanomet la poligonul de la Bulboaca.
Panica din rândurile celor luați prin surprindere părea că nu are margini. Unii s-au culcat la pământ și bine au făcut, căci pe ei nu-i luau gloanțele, iar restul care mai stăteau în piciaore erau secerați ca spicele de grâu de către lamele unei combine uriașe, care nu se vedea, dar secera ca din senin. Apoi s-a început marea fugă. Fugeau care și încotro. Un rătăcit era cât pe ce s-o doboare jos pe Rovelia, însă ea cu o singură mișcare îl înjunghiă cu cuțitul pe care l-a primit de la Dafin. Aceeași acțiune făcu și Cim, iar Gopo când l-a înșfăct pe unul și când a început să-l strângă cu puterea lui de cimpanzeu, acela a reușit doar să șuiere a retragere urgentă. Probabil lui Gopo i s-a nimerit în mâini unul dintre căpeteniile nomazilor. Căci acesta a încercat să se apre cu un cuțit, dar Rovelia cu o singură mișcare fulgerătoare îi curmă acțiunea, înfingându-i în inimă cuțitul cu care acela încerca să-l vătămeze de unchiul Gopo.
- Ești cea mai faimoasă războinică, o lăudă unchiul, i-ar mama ta, daca te-ar vedea s-ar mândri cu tine și vestea despre curajul tău ar înconjura jungla africană dintr-o parte în alta.
- Mulțumesc unchiule, dar vezi că mai vine un nomad din spate!
- Gopo nu doarme, Gopo se luptă!
- Bravo băieți și bravo dragă Rovelia. Am făcut un lucru extraordinar. Am băgat frica în ei și pe lângă toate acestea am nimicit vreo câteva sute de nomazi care au atacat pământurile din ținuturile noastre. Acum e timpul ca și noi să ne retragem frumos în pădure!
Acestea au fost ultimile cuvinte rostite de Dafin. Aproape imediat veni un vârtej de aer care ridică tot ce nimerea în cale. Era ca o tornadă. Și o ploiță căzu peste frunzele verzi, peste trupurile aprinse ale celor, care s-au decis la o confruntare directă cu un inamic necunoscut. Tornada nu avea de gând să se îndepărteze, ci din contra îi ameninața tot mai mult pe cei patru. O clipă doar le mai rămânea pentru ca să fugă din calea ei. Dar tornada, sau vârtejul de aer, părea că e de neînduplecat. Cu un viuet puternic se năpusti peste ei, care n-au reușit să fugă în toate cele patru puncte cardinale, pentru că doar așa poate se salva măcar unul din ei. Gopo se trezi peste nu se știe câtă vreme în jungla lui africană, Dafin și Rovelia într-un lan cu grâu, iar Cim dispăru fără urmă.
Dafin avu mai târziu un vis. Părea că s-a căsătorit cu Rovelia. Era funcționar mare la un minister și cum se întâmplă de obicei, funcționarii merg uneori în delegații, în alte țări. De acolo Dafin o sună pe Rovelia.
La întrebarea lui ce face, ea i-a răspus: ”Gem!
Ce faci, că nu prea înțeleg, mai întrebă Dafin și Rovelia îi răspunse:
- Nu știu care drac m-a pus că culeg prune și iată... acum fac gem. Gem din prune!
- Bravo Rovelia! Ai fost la înălțime și văd eu că tot încă ești la înălțime. Mâine, se prea poate ca eu să mă întorc din delegație și atunci o să văd ce fel de gem ai făcut tu!
- Te aștept cu drag, dragul meu Dafin, reuși să răspundă la telefon Rovelia.







.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!