poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 99 .



Sensul giratoriu
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [icon ]

2019-07-09  |     | 



Un țiuit scurt mă trezește din somn. Este ceasul electronic de pe noptieră, care atunci când intervine o pană de curent trece pe baterie și scoate un sunet ascuțit. Penele de curent survin mai ales noaptea pe la ora două, dar de obicei întreruperea nu ține mult. Un minut, două și curentul electric este restabilit. La venirea curentului, ceasul țiuie din nou, scurt și ascuțit. De data aceasta al doilea țiuit nu s-a mai auzit în două-trei minute. Din reflex, nu pot să adorm la loc fără să aud cel de-al doilea țiuit, așa că îl aștept. Sunt atent să-l aud și mi-e și teamă să adorm fără să-l fi auzit, pentru că dorm cu grijă, sau am cine știe ce vise ciudate, cum mi s-a mai întâmplat.
Așteptând țiuitul (care nu mai vine) mă trezesc de-a binelea. Ies pe balcon de unde observ că toată strada este în beznă. Pana de curent este generală. Prin ușa întredeschisă a balconului vine, din interior un val plăcut de căldură. Răcoare pătrunzătoare a nopții mă trimite înapoi în dormitor. Mă întorc în pat și îmi pun capul pe pernă cu mâinile sub ceafă. Țin ochii deschiși și privesc spre tavan. În stomac pare că îmi freamătă ceva. Nu pot să adorm fără cel de-al doilea țiuit al ceasului. Devin atent la toate zgomotele care răzbat prin pereți. Dinspre dulap aud un mic trosnet. Dacă ar fi fost curent aș fi aprins lumina să văd ce-i acolo. Am urechile ciulite asupra acelui zgomot. Mă gândesc intens ce poate fi și parcurg în minte conținutul dulapului, care are în partea de jos și niște rafturi. Pare că de acolo a venit zgomotul. Mă ridic și în obscuritatea încăperii mă deplasez spre dulap. Îl ating cu mâinile și deschid sertarele și ușile. Pipăi hainele de pe umerașe. Totul pare a fi normal. Pare normal, cu excepția unui vag miros de tutun de pipă, care a ieșit din dulap atunci când l-am deschis. E un miros care îmi aduce aminte brusc de fostul meu amic, Adrian C., care fuma pipă. Îmi amintesc cum că tutunul de pipă al lui Adrian C. era un tutun olandez, care se vindea într-un ambalaj cu un desen reprezentând un burghez burtos, care sufla fumul pipei (spre al chinuii și mai mult) în nasul unui unui individ supus la cazne, prins cu capul și mâinile într-un jug,.
Mă întorc în pat pipăind pereții. Când aproape am ajuns țiuitul ceasului se aude în același timp cu aprinderea becului lămpii din tavan. Nu îmi aduc aminte să fi adormit cu lumina aprinsă, dar nu mă mai interesează ce se întâmplă în realitate pentru că oboseala mă doboară. Mă abandonez pernei și adorm cu fața în jos.
Visez că Adrian este burghezul care fumează pipă, iar eu sunt cel care sunt prins în jug.

Este ora 9 și mă aflu în parc, unde peste o oră am întâlnire cu Cristian, un fost coleg de servici, cu care miercurea am de jucat trei partide de șah. Am venit mai devreme ca să respir aerul răcoros al parcului înainte de vipia amiezii. Stau pe o banca situată pe aleea șahiștilor, care are la capăt un rond de flori. În timp ce îl așteptam pe Cristian primesc pe mobil un mesaj: ”Tatăl meu, Adrian C., a decedat ieri, 03.06 2020. Înmormântarea va avea loc mâine, la cimitirul... la ora... semnează Călin. ”
Sunt extrem de marcat de faptul că azi-noapte am avut ciudățenia aia de întâmplare cu pana de curent, cu trosnetul venit din dulap și cu mirosul de tutun de pipă fumat de Adrian. Scriu imediat un mesaj de condoleanțe lui Călin. Pe Călin, fiul său, îl știu de mic, din spusele lui Adrian, dar de văzut nu l-am văzut niciodată. Mă simt onorat că a avut bunăvoința de a anunța această întâmplare,tuturor persoanelor din agenda telefonului tatălui său. Mă întristez pentru soarta lui Adrian, un artist adevărat, un boem, bun coleg, săritor din fire, cu care în perioada studiilor eram chiar prieteni. După facultate nu ne-am mai văzut decât rareori, atunci când venea cu treburi prin București. A fost un băiat bun Adrian ăsta. Mă tot gândesc la el și la unele întâmplări din viața noastră de studenți. Păcat. Ar mai fi putut să trăiască. Sunt sigur că acolo, ”acolo sus”, va avea locul pe care îl merită și îl rog în gând să pună o vorbă bună și pentru mine.

Este cam 9,30 și mi-a încolțit în minte o idee. Nu știu dacă este bună sau rea, dar ceva mă împinge să o pun în aplicare. Ce ar fi să trimit și eu un mesaj, prin care să anunț că am murit, să văd cum reacționează lumea. Trimit tuturor din agenda telefonului meu mobil același text primit de la Călin, schimbând doar numele lui Adrian B. cu numele meu. Aștept să văd reacțiile. Deocamdată nimic. În stomac, iar am freamătul acela de azi-noapte.

Privesc în lungul aleii și o văd pe doamna S., vecina mea de apartament, împreună cu prietena ei, doamna P. Parcă le văd în ceață. Înainte ca cele două doamne să ajungă în dreptul meu, mă ridic în picioare, le salut și le invit cu un gest larg să ia loc pe bancă lângă mine. Acestea se privesc reciproc și ca și cum nu m-ar recunoaște și grăbesc pasul. Foarte ciudat. Nu mai departe ieri, doamna P., pe care o cunosc și mă cunoaște foarte bine (dacă mă înțelegeți!) a sunat la ușa mea și mi-a dăruit douăsprezece bucăți de plăcintă cu spanac, după care știe că sunt înnebunit. Eu am servit-o cu cafea și am mai vorbit de una, de alta până pe la ora 11. Acum văd că nu mă mai recunoaște.

Este aproape ora 10 și îl văd pe Cristian apropiindu-se, dar ciudat și el se face că nu mă recunoaște și trece mai departe. Îl strig pe nume. Se întoarce și mă întreabă:”Ce doriți?” Rămân descumpănit. Ceva nu este în regulă. Îmi fac un selfie cu castanul din spatele meu. Am priceput. Fața mea nu mai este fața mea de acum. Este fața mea de pe vremea studenției. Am plete și semăn cu John Lennon fără ochelari. Se pare că am întinerit brusc și se mai pare că rugămintea mea către Adrian de a pune o vorbă bună pentru mine când ajunge ”acolo sus” și-a făcut efectul. E normal să nu mă mai recunoască nimeni din prezent. Nu mă panichez și în continuare devin tot mai curios să văd ce se întâmplă.

Nu este încă miezul zilei și oamenii trec pe lângă mine fără să-mi dea importanță cu excepția câtorva fete de la liceul din apropiere, care mă privesc oarecum insistent. Una dintre ele se apropie și-mi cere un foc. Aici aș mai putea adăuga câte ceva în legătură cu ce mi-a propus domnișoara, dar m-aș îndepărta de la subiect.

Totuși gestul cu anunțul decesului meu, nu rămâne fără urmări. Pe mobil, sosește un mesaj din partea Casei de Pensii în care familia este anunțată să se prezinte la ghișeul numărul doi, cu originalul certificatului de deces și o copie a acestuia.

Parcul pare cuprins de o acalmie rău-prevestitoare și mă hotărăsc să părăsesc locul de pe banca pe care stătusem. Dau să mă ridic, dar simt o ușoară amețeală, care dispare când ajung, complet, la verticală. Încerc să merg, dar picioarele nu vor să mă asculte. Stând pe loc apelez, în subconștient, la rezerva mea de voință și mă aplec puțin spre în față cu scopul de a ajunge până la rondul de flori. Corpul își găsește singur punctul de dezechilibru și pașii încep să mi se înșiruie ritmic, dar oarecum mecanic; stângul, dreptul, stângul, dreptul, ș.a.m.d.

Reconsiderând plaja posibilităților noului meu corp, încerc o mică deplasare a centrului de greutate mai mult spre înainte. Răspunsul vine imediat; picioarele mele caută punctul de sprijin ceva mai în față și prin urmare pașii se alungesc. Încep să alerg. Constat că se produce un dezechilibru, care în cele din urmă duce la mărirea vitezei de deplasare. Timpul rămas până la întâlnirea cu rondul de flori se micșorează considerabil. Pentru moment sunt mulțumit cu acestă ”descoperire”. Analizez situația dar nu văd legătura între timp, viteză și spațiu în lipsa unui dezechilibru. Se pare că echilibrul este atunci când nu se întâmplă nimic. Timpul nu curge, viteza înseamnă repaos, iar spațiul nu are nicio direcție și niciun sens. Este clar; baza desfășurării realității noastre stă în lipsa echilibrului. Încerc să provoc acest dezechilibru punându-mi o dorință, stabilindu-mi un țel. Țelul meu actual, devine rondul de flori.

Experimentez revenirea la vechiul unghi de cădere (înclinare) a centrului de greutate al corpului meu în fața bazei de sprijin a tălpilor și viteza de deplasare revine la valoarea inițială. Merg și privesc înainte și în lateral cu speranța ca ceva important are să se întâmple. Sunt atent la detalii, dar deocamdată văd cum arborii și băncile, care mărginesc aleea, trec pe lângă mine, deplasându-se în direcția opusă, undeva în spatele câmpului meu vizual. Sunt tentat să mențin centrul de greutate în interiorul bazei de sprijin. Îmi fac curaj și comand sistemului această poziție. M-am oprit. De fapt s-a oprit peisajul alcătuit din arbori și bănci, deocamdată. Curiozitatea mă face să ridic un picior. Apoi pe celălalt. Pe lângă mine cade o frunză de arțar. O privesc cum se rotește în deplasarea spre în jos și amețesc. Brusc mă înclin, ba la stânga, ba la dreapta, împiedicându-mi căderea prin depărtarea ambelor picioare. De fapt am mărit baza de sprijin. Constat că mă pot apleca și spre în spate, dar nu pot să mă rotesc în jurul propriei mele axe și cad în fund. Rămân în această poziție pentru o scurtă bucată de vreme. Revenirea la verticală este foarte dificilă și trebuie să mă folosesc de brațe. Deocamdată stau în patru labe și primesc informații vizuale de la acest nivel. În fața nasului meu, la câțiva centimetri, un păianjen atârnă de un fir. Îmi dau seama că am ignorat până acum gravitația și efectele ei. Obiectivul deplasării mele pe aleea din parc se schimbă brusc. Vreau să mă ridic în două picioare. Este o dorință la fel de arzătoare, ca și prima, aceea de a ajunge la rondul de flori. Îmi dau seama că trebuie să-mi ierarhizez prioritățile. Le trec pe toate în revistă; prima este rondul de flori, a doua este păianjenul, care acum se urcă pe firul atârnând de ramura unui copac. Realizez că există și o a treia dimensiune a spațiului. Mă ridic la verticală cu mare greutate, folosindu-mă de toate cele patru membre. Caut cu privire păianjenul pe care îl descopăr undeva, deasupra mea, aproape de ramura de arțar de care este agățat firul lui subțire și transparent. Stau nemișcat. La fel și micul păianjen. Echilibrul se restabilește și din nou și curgerea faptelor se oprește. Nimicul pune stăpânire peste spațiu, peste viteză și peste timp.

Curiozitatea (o formă de voință) mă împinge la un gest bizar. Mă urc în copac să văd de sus straturile bidimensionale ale realității parcului. Ajung în vârf și de acolo văd clar aleea cea dreaptă și rondul de flori de la capătul ei. Descopăr că rondul de flori este de fapt un sens giratoriu în mijlocul căruia sunt acele flori multicolore. Datorez această descoperire (a sensului giratoriu) dezechilibrului cauzat de curiozitatea mea bolnăvicioasă, care m-a pus în mișcare. Dacă nu aș fi avut acel impuls de curiozitate totul ar fi stagnat ca o baltă uitată până și de broaște.

Cobor și toată atenția mi se îndreaptă spre pașii pe care îi fac, menținându-mi corpul puțin aplecat spre în față. Dacă îmi readuc corpul în poziție verticală, mă opresc instantaneu. Înțeleg conlucrarea dintre atracția gravitațională și poziția centrului meu de greutate, față de baza de sprijin a tălpilor. Repet aplecarea spre în față și îmi situez proiecția centrului de greutate când în afara, când în interiorul bazei de sprijin asigurată de suprafața tălpilor picioarelor mele.

Mergând, brusc în creierul meu se produce iluminarea. În prezent sunt avatarul persoanei care am fost, până mai adineauri. Am schimbat prezentul unei persoane actuale cu trecutul unei persoane, care întâmplător sunt tot eu. De fapt nu întâmplător. Adrian, cel decedat, este de vină că a făcut ”nu-știu-ce” și mi-a dat posibilitatea de a-mi retrăi timpul, viața, din momentul în care eram prieteni.
Încerc să mă adaptez la noua mea situația și toată teoria echilibrului și armoniei universale se prăbușește. Deci nu echilibrul stăpânește universul, ci dezechilibrul. Dezechilibrul este cauza mișcării și odată pornită mișcarea se pornește și timpul care reflectă durata mișcării. Deci, dacă dezechilibrul produce mișcarea, în consecință echilibrul înseamnă nemișcare, stagnare, moarte. În situația aceasta cine produce dezechilibrul? Care este voință care determină dezechilibrul? Probabil, echilibrul, se rupe când materia trece dintr-o stare în alta și este produsă de o întâmplare banală la originea căreia stă o nepotrivire în succesiunea faptelor, o greșeală de proiectare, sau mai grav, de concepție, situații des întâlnite la sistemele nerodate. Pun întâmplarea (ca să scap de alte explicații) pe seama unei voințe superioară, tot așa cum voința mea personală a determinat deplasarea corpului meu pe alee. În concluzie, voința, doar voința, este cea care produce; dezechilibrul universal, mișcarea galaxiilor, deplasarea spre roșu, etc. Altă explicație nu am.

Trebuie să profit de acestă situație. Nu știu cât va mai ”ține vraja”. Se poate să fi primit o șansă unică, șansa de a o lua pe alt drum, șansa de a repara acolo unde am greșit. Am ocazia să mă redescopăr, să-mi analizez situația prezentă din perspectiva greșelilor trecutului. Am bănuiala că am greșit mult în viața mea de până la această bizară întâmplare. Deocamdată sunt, ca să zic așa, în probe tehnice cu acest corp nou al meu. Mă adaptez cu greu. Deși nu mă doare nimic, îmi duc mâna la șale din obișnuință. E singura dovadă a memoriei mele remanente. În rest nu îmi amintesc nimic din viitor. Problema este că nu sunt conștient de faptul că am mai trăit până la o anumită vârstă. Dacă aș putea să-mi amintesc, aș putea să fac comparații, aș putea să fac alte alegeri.

Cu aceste gânduri ajung în apropierea rondului de flori din capătul aleii, însă am parte de o surpriză. Rondul de flori este de fapt în mijlocul un sens giratoriu. Nu aveam cum să știu, din depărtare, că acolo este un sens giratoriu, pentru că nu era semnalizat. Este mare aglomerație. Din sensul giratoriu se poate ieși în foarte multe direcții, iar în acest moment nu am nimic în plan. Obișnuit cu volanul, mă opresc și cedez trecerea. Aștept să treacă ceilalți pietoni înscriși deja în sensul giratoriu. Iat-o pe Maria, prima mea iubire adevărată din liceu. O urmăresc cum dispare din sensul giratoriu pe a doua ieșire la dreapta. Iat-o și pe Gabriela, o altă mare iubire. Și aceasta dispare pe următoarea ieșire. La fel se întâmplă și cu celelalte mari iubiri. Cam 7-8 la număr. Toate dispar pe ieșirile din sensul giratoriu în toate direcțiile. Trebuie să depășesc acest moment și să intru și eu în sensul giratoriu pentru că nu îmi place să fiu claxonat din spate. Forțez intrarea și mă învârt în sensul giratoriu până o văd pe femeia ideală. E într-adevăr minunată. Are un mers de regină. Mă iau după ea. Nu mai contează direcția pentru că oricum nu știu unde vreau să ajung. O vreme, mergem împreună până la următorul sens giratoriu unde și ea se pierde într-altă direcție. Observ că toate aleile au la capete câte un sens giratoriu cu foarte multe ieșiri. Tot parcul este alcătuit din alei și sensuri giratorii.
Practic, având senzația că te-ai rătăcit, poți ajunge de unde ai plecat.

Doamna P. îmi șterge fruntea cu o batistă. Pare că stăm pe aceeași bancă din același parc de-o viață.
- Nu trebuia să mănânci toate plăcintele deodată, lacomule! Vezi, ți s-a făcut rău.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!