poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1975 .



Mohamed
proză [ ]
Romanul unui profet

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mironflorin ]

2019-03-03  |   

Traducere poezie - Traduceri poezii si alte texteAcest text este o traducere.  | 



Ambră și aloe și toate aromele Arabiei asupra ta, cititor al acestei cărți mărunte. Îmi ești mai apropiat ca fiul părinților mei. Fii fratele meu curajos! Sora mea sfioasă!
Mohammed Ibn Ishak îi salută pe însoțitorul nobil și pe soața grațioasă în scurta călătorie prin sălbăticia feerică a scrierii sale. După relatări orale, mărturii și istorisiri meticuloase ale prietenilor săi a scris viața lui Mohamed, trimisul Domnului, așa cum a trăit-o cu adevărat. Fie ca îndrăzneața lui înfăptuire să găsească îndurare! Agava trebuie să înflorească, femeia trebuie să iubească, soarele să sorească, Mohammed Ibn Ishak trebuie să povestească: biciușcă de aur și desfătare trandafirie a ființei sale.
Umbra unui palmier o binecuvânta pe Aminah, cea minunată, care i se încredința într-o blândă lâncezeală. Deșertul de bronz se deschidea privirilor ei, un cazan fremătător peste un foc nevăzut. Presentimentul ei rătăcea înspre apus. Acolo se ridica un nor de praf stârnit parcă de o caravană. C-o ușoară neliniște, cele două mâini mici și cenușii se jucau în nisipul argintiu ca doi șoricei. Norul însă s-a apropiat și a luat forma și strălucirea unui tânăr. Deasupra capetelor lor, palmieri au început să foșnească. Aerul o asalta. Umbra în care adăsta s-a preschimbat în negre perne de mătase. O toropeală îmbucurătoare îi mângâia membrele. Ea primi din nour ecoul radios al unei atingeri tremurătoare, bâjbâite, apoi s-a trântit pe spate într-un somn pasional.
Când s-a trezit, înserarea îi atârna pe chip. Sânii ei lucitori și fermi se săltau în întuneric. Sfârcurile licărinde atingeau stelele suitoare, surorile lor. Obosită și ușurată, a zărit spatele cafeniu al unui tânăr care pășea înspre amurgul roșiatic. La mare depărtare, acesta s-a risipit în chip imaterial și s-a făcut nevăzut într-un nor azuriu.
Când Aminah a adus pe lume un fiu, i-a dat numele de Mohamed. Însă n-a avut dureri după cum obișnuiesc femeile când nasc. Nu s-a chircit ca melcul de livadă. Nu a țipat ca șacalul sau ca pisica sălbatică. A zâmbit când și l-a luat din ea. Rana s-a închis numaidecât, ea s-a ridicat din culcuș și s-a îndreptat cu pași repezi înspre Kaaba cu copilul în brațe. Aici a căzut în genunchi. Piatra neagră care odinioară căzuse din cer a atins buzele albe ale sugarului care, încă orb, sugea și sorbea lapte din ea ca de la pieptul unei mame.
Însă Aminah era delicată, iar Mohamed o apuca cu ghearele unui pui de tigru. Atunci Abd Allmutalib i-a spus ei:
- Mă duc să caut o doică. Căci copilul e puternic cum eu unul n-am mai văzut; te-ar putea omorî... În plus n-avem destulă hrană pentru tine. Suferim de secetă și de foame. O să mă duc la femeile din tribul lui Benu Saad a căror meserie și simbrie este să alăpteze.
Abd Almuttalib s-a dus la piață unde femeile din stirpea lui Benu Saad se ofereau ca doici și a exclamat:
- O doică pentru Mohamed, fiul Aminahei!
Murmurul femeilor care suna ca gâlgâitul unei fântâni adânci s-a despicat pe din două, aidoma unei pânze. Ele au ciulit urechile ca niște iepuroaice.
Însă când au auzit că nu este strigat și numele tatălui, glasurile lor s-au năpustit în cascadă și mai vesele, și mai gâlgâitoare.
Un copil orfan! Câh! La ce bun? Câștigu-i subțirel când tatăl lipsește. Și ce o să se aleagă de tradiționalele cadouri de onoare ale zămislitorului către doică? Bunicul n-o să se sinchisească prea tare de copil.
Abd Almuttalib străbătea piața în lung și-n lat și striga:
- O doică pentru Mohamed, fiul Aminahei!
S-a perindat toată dimineața. Când toate celelalte femei și-au găsit sugari, Halimeh, cea mai sărmană și mai ștearsă, cu sânii flașci, care se temea să rămână fără câștig, s-a apropiat de Almuttalib și a zis:
- Sunt gata să-l alăptez și să-l îngrijesc pe Mohamed, fiul Aminahei.
Ea a luat copilul în brațe și, nemulțumită că ține un orfan și că a pierdut eventualitatea cadourilor, l-a dus la cămila ei, un animal slab, mort pe jumătate de foame, și s-a alăturat caravanei doicilor care călăreau spre casă cu sugarii lor.
Când l-a pus pe Mohamed la pieptul ei fleșcăit, sânul i s-a rotunjit ca o rodie și a dat lapte din belșug. Seara, când ea a flămânzit, iar bărbatul ei a muls cămila, a umplut ciubere cu prisosință. Când s-au întins să doarmă, curmali și smochini se iviseră împrejurul așezării lor și ei au băut și au mâncat pe săturate cum nu mai făcuseră de vreme îndelungată. Atunci Halimeh a zis:
- Să știi că am pășit într-o grădină a minunilor. Lumea se află după un tufiș de trandafir. Palmierii ne fac vânt ca niște sclavi mauri. Sunt din nou tânără și frumoasă. Sărută-mă, iubite...
Țara lui Benu Saad, cea mai aridă din Arabia, se metamorfoza acolo unde călcau pașii lui Halimeh, dădaca lui Mohamed, într-o câmpie paradisiacă. Vitele lui Halimah se întorceau în fiecare seară clătinându-se sub greutatea laptelui. Copacii răspândeau umbră și fructe în casa odinioară pustie. Păsări și flori care nu mai fuseseră văzute pe aceste meleaguri înfloreau și ciripeau în preajma lui Mohamed și a Halimehei. După doi ani, Halimeh l-a dezvățat pe Mohamed de sân. El însă l-a mai cerut până la al patrulea an.
Mohamed își petrecea ziua ca păstor pe pășunile surorii lui Abu Dsueib.
Halimeh vorbea adesea cu soțul ei:
- Nu ești mirat că mama nu-l cheamă niciodată? Există vreo mamă adevărată care să nu ceară știri despre fiul ei vreme de patru ani, la doi ani de la înțărcare?
- Abd Almuttalib trimite regulat ce am hotărât și convenit. Și n-avem noi parte de stranii binefaceri grație lui Mohamed? Ce-ți pasă ție de lipsa sentimentelor materne la mamele străine, a răspuns mânios soțul ei. Urletele fratelui de lapte al lui Mohamed, propriul lor fiu, le-au împrăștiat vorbele ca lupul, turma.
Acesta a povestit poticnindu-se că o pasăre gigantică s-a năpustit dinspre soare asupra lui Mohamed care se afla pe pajiște cu animalele, i-a spart pieptul cu ciocul auriu, așa că i-au ieșit măruntaiele, și i-a scociorât viscerele de parcă-i căuta inima. Deodată, o femeie frumoasă, străvezie ca sticla, și trecând ca un văl peste pășune, s-a aruncat asupra păsării care, abandonându-și prada, a tăbărât asupra noii sale dușmance, a apucat-o cu ghearele sale enorme și a luat-o în văzduh.
Speriați, Halimeh și soțul ei s-au grăbit spre pășune, bărbatul înarmându-se la repezeală cu un topor. Au găsit vitele care pășteau liniștite, iar în mijlocul lor pe un dâmb era Mohamed inconștient cu pieptul deschis și o rană înspre inimă. L-au cărat până acasă și i-au bandajat rana care se vindeca văzând cu ochii.
Trei zile mai târziu, Mohamed era din nou pe picioare țopăind printre măgari și cămile, fără să poată da vreo lămurire despre ce i se întâmplase.
Din descrierea femeii cu voal făcută de fratele de lapte al lui Mohamed, Halimeh și soțul ei au concis cu certitudine că trebuie să fi fost Aminah, mama lui Mohamed. Însă această aventură i-a îngrozit într-o asemenea măsură, încât s-au hotărât să-l trimită pe Mohamed înapoi la familia lui și să renunțe la câștig.
Când l-au dus la Abd Almuttalib, au aflat că Aminah, mama lui Mohamed, murise. Ciudatul bătrân păstrase taina vreme de trei ani.
În Siria, trăia un călugăr pe nume Bahirah într-o sihăstrie în inima unei păduri. Odinioară își instalase coliba sub un copac, nu departe de marele drum al caravanelor. Însă, încet-încet, o întreagă pădure a crescut de jur-împrejurul locuinței sale, ascunzându-l de privirile și vizitele băgăreților curioși. Era creștin și versat în datinile și obiceiurile creștine. În căsuța lui, păstra la capătul unui lanț de fier o carte sfântă la care veneau în pelerinaj de la mari depărtări călugări și erudiți. Bucoavna i-a prezis că va vedea cu ochii lui pe trimisul Domnului, că-l va cuprinde cu brațele în dimineața în care nu va mai putea atinge cartea. Și că trimisul lui Dumnezeu va avea o cicatrice deasupra inimii: cicatricea pe unde Dumnezeu i-a despicat pieptul, să-i scoată inima omenească și să-i pună în loc una îngerească. Ani întregi, Bahiral l-a căutat cu văzul pe trimisul Domnului, iar, pentru venirea lui, s-a pregătit cu rugăciuni și mortificări.
Într-o dimineață, când dorea, ca de obicei, să deschidă cartea, pentru a începe ziua cu o rugăciune, a văzut că sfânta carte era cu totul împăienjenită. Totuși pe coconul verde era ciucit un păianjen mare, veninos, cu semnul Diavolului pe frunte.
Nu bine și-a revenit Bahirah din sperietură, că a auzit dinspre șleau tropotit de cai și cămile.
Bahirah s-a năpustit în stradă și s-a repezit în direcția caravanei cu brațele deschise. S-a aruncat peste hățurile primului călăreț și a exclamat:
- Nu vă las să plecați, faceți-mi onoare de a-mi fi astăzi musafiri... Mesagerul Domnului se află printre voi și vreau să-i aduc un omagiu.
Barba albă îi era ciufulită de vântul deșertului. Ochii îi ardeau.
Quraișiții au zâmbit, iar căpetenia lor, Abu Talib, unchiul lui Mohamed, a grăit:
- Părinte venerabil, ne învoim cu plăcere să-ți fim musafiri. Dar nu-l avem cu noi pe mesagerul Domnului de care vorbiți și nici nu ne amintim să fi auzit vorbindu-se de vreunul.
Caravanierii au descălecat. Cu ajutorul discipolilor săi, Bahirah a pregătit sub un copac masa: carne de miel, pâine și lapte, și i-a poftit pe toți, tineri și bătrâni, sclavi și oameni liberi.
Când s-au pus la masă, Bahirah, cu un ochi binevoitor, i-a privit unul câte unul pe musafiri și a grăit:
- Quraișiți, nimeni nu trebuie lăsat la o parte, nici măcar cel mai mărunt. Eu v-am invitat pe toți; nu lipsește nimeni?
Quraișiții au zâmbit și Abu Talib a zis:
- Sunt reuniți cu toții. Doar un băiat, nepotul meu, a rămas în tabără să aibă grijă de animale.
Atunci Bahirah a țâșnit în picioare și a exclamat:
- Aduceți-mi-l pe băiat! Doi sclavi l-au îndrumat pe Mohamed care s-a îndreptat nestânjenit spre călugăr și s-a înclinat adânc dinaintea lui cu brațele încrucișate pe piept.
Când și-a isprăvit plecăciunea, și-a lăsat brațele să cadă de-a lungul trupului, Bahirah a recunoscut pe torsul gol cicatricea sub inimă, însemnul profetului. Bahirah, însă, s-a gândit să-l încerce și a zis:
- Băiete, jură-mi pe Lat și Uzza că visele îți sunt adevărate!
Băiatul și-a scuturat capul brun și o expresie de dezgust i-a boțit obrazul.
- Nu cred nici în Lat, nici în Uzza, idolii Quraișiților. Orice jurământ făcut sub auspiciile lor e un sperjur.
- Băiete, în cine crezi tu atunci, dacă nu în zeii poporului tău?
- Idolii poporului meu sunt idoli de argilă. Îi pot nimici cu bățul meu.
- Și-n ce crezi tu, băiete?
Băiatul și-a ridicat capul. Cu brațul stâng, frumos încolăcit în jurul unui băț de bambus, a spus încetișor:
- În mine.
Bahirah și-a încrucișat brațele și s-a încovoiat în fața băiatului cum a făcut și acesta adineaori. Apoi l-a condus în interiorul casei, să-i arate cartea sfântă.
A revăzut coconul verde și deasupra lui, păianjenul veninos. Acesta a sâsâit ca un șarpe când Mohamed s-a apropiat.
Însă Mohamed l-a apucat cu mâna, l-a aruncat la podea și l-a strivit sub talpa goală.
A smuls păienjenișul, a deschis cartea și, cu toate că nu mai citise până atunci și nu cunoștea nicio literă, a citit:
„Lăudat fie Dumnezeu, Stăpânul celor o mie de lumi. Atotmilostivul. Regele judecătorilor și Judecătorul regilor. După cum Îl slujim, așa ne slujește. Ne duce pe calea cea dreaptă: Calea îndurării și a binelui. A voinței și a înțelepciunii. Nu există decât un Dumnezeu, El nu zămislește și nu este născut, există un singur Dumnezeu, iar Mohamed este profetul Său...”
Seara, când Quraișiții se pregăteau de plecare, Bahirah l-a luat deoparte pe Abu Talib:
- Să știi că-l aveți printre voi pe mesagerul Domnului. Bătrânii mei ochi sunt fericiți că au putut încă să-l vadă, buzele mele uscate laudă divinitatea lui copilăroasă.
Abu Talib a zâmbit condescendent:
- La cine vă gândiți, prea venerabilule?
Moșneagul s-a înclinat:
- La Mohamed, nepotul tău.
Abu Talib a pufnit în râs:
- Băsmuitorule! Și a sărit pe cal. Quraișiții se ocupă de pietre prețioase și de mătăsuri, nu de zei. Mohamed e neguțător.
Bătrânul și-a strâns pumnul. A strigat:
- O să vă plătească necredința cu vârf și îndesat!
Mohamed se înapoia dintr-o călătorie de afaceri pe care o întreprinse în Siria în numele unchiului său Abu Talib. Afacerile n-au ieșit pe potriva dorințelor și tânărul călărea indispus. Năpădit de gânduri, nu și-a dat seama că s-a alăturat unei mici cohorte de călători, și, ghidat de aceștia, s-a conformat fără voie călăuzirii lor. Grupul a făcut un popas. Mohamed de asemenea s-a coborât de pe cal. Au intrat într-o casă. Mohamed i-a urmat, crezând că e un han. Tolănit confortabil pe perne, s-a lăsat furat de aripile grele ale visărilor. Când, orbit de o rază a soarelui ce trecea prin ferestrele multicolore, s-a răsucit înspre penumbră, a zărit o femeie în fața lui care i-a înmânat o cană de cafea.
El s-a sculat îmbujorat și buimac.
- Stăpână, cine sunteți? Sunt amăgit de tulburarea visurilor? Nu sunt într-un han?
- Fiți pe pace, Mohamed – după cum vedeți, vă cunosc – sunteți într-o casă primitoare – în casa lui Khadidja, fiica lui Khuwaylid.
- Stăpână, conduceți-mă la Khadidja, să-mi cer scuze că am pătruns în casa ei. Ziua dogoritoare, presentimentele sufletului m-au tulburat.
- Nu vă scuzați, Mohamed, Khadidja stă în fața ta.
Mohamed s-a aplecat de trei ori.
Roșeața care-i inflama fruntea lumina întunericul.
- Stăpână, în peregrinările mele am văzut multe femei. Am citit în ochii lor bruni ca niște curmale și am încercat să descifrez scrierea pală a frunților lor. Le spuneam surori, dar niciuna nu mă îmbia să rămân. Aici se deschide o casă: ca de la sine. Aici se deschide o inimă: în amurgul înserării. Un torent de sânge mugește în mine. Ca un vultur, îmi înfing ghearele în crengile disperării mele. Ajutați-mă, stăpână, înspre bine și desăvârșire, ori chemați un sclav să mă snopească în bătaie...
Khadidja tremura.
- Mohamed, rămâneți în această casă care s-a deschis dinaintea dumneavoastră.
Mohamed s-a prăbușit pe perne.
- Cum să vă înțeleg? Vă bateți joc de mine! Of, dacă ați cunoaște calvarul faptelor mele, până acum hărăzite să mărească bogăția unchiului meu, să mă tocmesc ca un sclav pentru valori false, să trec aurul din punga străinului în punga lui. Acționează! îmi cere unchiul. Acționează! același cuvânt, dar cu o semnificație atât de îndepărtată, atât de înaltă și de sacră! – strigă un glas din norul înflorit care îmi ține umbră necurmată.
Khadidja s-a rezemat de o coloană în jurul căreia se încolăcea un șarpe cioplit.
- Mohamed, crezi de bună seamă că tu ești cel care te-ai alăturat caravanei noastre. Află: noi eram cei care te urmam pe tine... Zăream norul de deasupra capului tău care ținea umbră pentru tine și cămila ta, și te-am urmărit pentru a beneficia de umbră, căci soarele ne pârlea frunțile. Noi suntem cei îndatorați să-ți mulțumim că ne-ai lăsat să călărim în umbra ta – căci norul te urmează ca un cățel fidel.
- Stăpână, nu eu am făurit norul: mulțumește-I Celui care ni l-a trimis.
- Noi am văzut doar norul, glasul, însă, nu l-am auzit.
- Vocea va lua formă și se va prenumbla printre noi. Își va găsi gura prin care va izbucni tunătoare până în depărtări.
- Mohamed, binecuvântatule, îți ofer casa mea ca o cetate de refugiu. Acționează precum îți poruncesc zeii, cu vorbe de ferocitate și melancolie, nu cu parale. Intră și ieși din casa mea, după cum ți-e voia, și fii soțul meu. Niciodată brațele mele nu te vor înlănțui și nu te vor reține când spiritul te va mâna spre depărtări și pustietate.
Mohamed s-a aruncat la picioarele Khadidjei. Ea l-a ridicat și l-a condus pe tânăr la Khuwaylid Ibn Asad, tatăl ei. Pentru Mohamed, Abu Talib a pețit-o de la Khuwaylid pe fiica acestuia.
Drept cadou de căsătorie, Mohamed a adus douăzeci de cămile tinere pe care i le dăruise Abu Talib, cu toate că acesta era nemulțumit de afacerile proaste pe care i le-a administrat Mohamed în Siria.
Dar Khadidja era pe atunci femeia cea mai vestită a Quraișiților, atât prin sângele ei nobil, cât și prin bogăția ei imensă care stârnea invidia tuturor.

După o noapte de clar de lună, paznicii sanctuarului de la Kaaba, făcându-și rondul obișnuit, n-au mai găsit piatra sfântă care căzuse din cer.
Mecca răsuna de cântecul de jelanie al Quraișiților.
De furt era bănuit un negustor grec a cărui navă eșuase la Djidda. Sub douăzeci și două de lovituri de bici, grecul își clama urlând nevinovăția.
Piatra a fost căutată în toate casele orașului vechi și în cartierele nevoiașilor. Au speriat golănimea imputându-i-se tot felul de păcate și de crime. Piatra a rămas de negăsit.
Atunci Mohamed a propus să continue căutările în palatele celor bogați și nobili. Otba, emirul, a rămas trăsnit:
- Pe Lat și pe Uzza, găsesc că sfatul tânărului ăsta e de-a dreptul obraznic și de rău augur. Robii au să se răscoale, o să-și arate coarnele când vor afla că domnii sunt tratați la fel ca argații, nobilii ca otrepele, bogații ca săracii. Puterea noastră se bazează pe privilegiile castei noastre. Suntem atât de neghiobi, încât să ne lepădăm de ele de bunăvoie? Am merita să fim biciuiți ca grecul grăsan care data viitoare n-are decât să-și găsească alt mal pe care să eșueze.
Otba a stârnit un bubuit de râsete în încăpere, de parcă ar fi împrăștiat pe pardoseală un sac cu nuci.
Atunci s-a ridicat Iblis, cel rău, sub înfățișarea unui Quraișit de vază și a grăit:
- Bucurie și binecuvântare pe seminția ta, Otba. Îmi ești drag ca tata și ca mama: îmi dau și iubita, și cea mai frumoasă cămilă pentru tine – dar îngăduie-mi să remarc cu toată stima și prietenia că îmi pare drept sfatul lui Mohamed, și nu atât de supărător. Doar că sunt de părere că ar trebui să începem căutările în casa lui Khadidja, unde locuiește Mohamed, soțul ei.
Iblis a clipit din singurul său ochi. În locul în care oamenii au îndeobște cel de-al doilea ochi, și-a înnodat o pânză roșie, pretinzând că suferă de un ochi.
Otba, emirul, și-a înălțat privirea și a stăruit îndelung cu ea asupra lui Iblis. Apoi și-a trecut mâna peste fruntea brună, ridată, și-a scuturat un clopoțel argintiu.
Doi sclavi negri s-au năpustit ca niște iepuri plini de umilință, cu urechile ațintite, și cu buzele întredeschise, așteptând un semn din partea sa.
- Să fie cercetată casa Khadidjei, soția lui Mohamed, nepotul lui Abu Talib, în căutarea pietrei negre.
Khadidja a primit la ușă trimișii consiliului.
- Stăpână, a zis cel dintâi, scuzați-ne că vă pricinuim neplăceri. Asta ne e datoria.
- Faceți ce vi s-a ordonat, a zâmbit Khadidja, casa vă e deschisă în întregime. Vă rog doar să fiți prudenți cu acea vitrină în care-mi țin vasele, ca să nu se spargă. Am achiziționat recent de la acel comerciant grec pe care l-ați bătut rău de tot câteva pahare valoroase, fabricate într-o manieră stranie, necunoscută mie. Zei străini zburătăcesc cu animale ciudate și țin în mâini harfe și fluiere. Aveți grijă!
Khadidja s-a retras în iatacurile ei private.
Trimișii au inspectat casa, serioși și indispuși, luați în zeflemea de servitoare.
- Voi ăștia! ciripeau ele și piscuiau azvârlind apă în slujbașii justiției, ce sunteți voi, monștri bărboși! Sărăntoci jalnici!
Când au intrat în dormitorul lui Mohamed, au găsit piatra neagră sub perna lui de căpătâi.
Servitoarele au pălit.
Khadidja a leșinat lângă o coloană.
Mohamed a fost acuzat de furtul obiectului sacru al Quraișiților.
A pășit cu fruntea sus în fața judecătorilor săi și a spus:
- Onorabile Emir! Și voi toți, frații și prietenii mei! Nu vă faceți judecători peste cel dinaintea voastră. N-are nevoie de judecător cel care își este propriul judecător. Cel care în fiecare zi, ah, în fiecare ceas, se ceartă și se judecă, cel care-L caută pe Dumnezeu așa cum gazela caută apa, și care adesea nu mai știe ce să facă cu existența lui nedemnă, și care nu mai cunoaște refugiu pentru întunecata lui teamă. Auziți adevărul lui Mohamed și visul lui despre realitate: Mohamed nu s-a dus la piatră, ci piatra sfântă a venit la Mohamed pentru a fi revelat statutul de mesager și misiunea lui Mohamed. Lepădați-vă de idolii Lat și Uzza, distrugeți-le reprezentările cu ciocanul și măciuca.
Există o singură dreptate! Spuneți-i pe nume, judecătorilor! Există un singur bine! Înfăptuiți-l, oamenilor! Există un singur Spirit: nu-I zămislit de niciun tată, nu-I născut din nicio femeie. El suflă în vânt: așadar, ascultați-L. El strălucește în lumină: așadar, vedeți-L. Credeți în miracolul pietrei. Allah il Allah! Există un singur Dumnezeu, și Mahomed e profetul său!
Atunci judecătorii au rămas stupefiați, iar Otba a grăit:
- E plin de orgoliu și sfidare, plin de vorbe aiurite. E de altfel odios că spurcă zeii propriului popor. Dar, pe Lat și pe Uzza, îi văd fruntea și nu-i descopăr nicio vină.
Iblis, chiorul, și-a mușcat buza:
- Au recuperat piatra din patul lui: cine altcineva s-o fi furat?
- Cineva care vrea răul lui Mohamed și care, prin viclenie, dorește să-i răpească onoarea și viața, a zis Abu Talib.
Iblis a clipit din ochiul său. Abu Talib a continuat:
- Îl cunosc bine pe Mohamed, sunt unchiul lui: e un negustor prost, dar ca om, cel mai cinstit. Bahirah, călugărul, l-a numit deja mesagerul lui Dumnezeu. Poporul însă îi spune Al Emin, „onorabilul”, căci nimeni nu i-a descoperit vreun cusur.
Atunci tribunalul s-a întrunit, l-au achitat pentru furtul obiectului sacru, însă l-au condamnat la o amendă de o sută de dirhami pentru hulirea vechilor zeități ale Quraișiților.
Ziua următoare, într-o casetă de aur pe care i-a dat-o de asemenea cadou, Khadidja a dus ea însăși banii la Otba.

Pe ghizdul fântânii de la Kaaba, zi după zi, se sorea un șarpe mare, veninos, care se ridica sâsâind contra orișicui se apropia. Seara, se înapoia în fântână, unde i se arunca carne pentru a-i câștiga bunăvoința.
Nu se încumetau să repună piatra sfântă la locul ei câtă vreme șarpele veninos priveghea iscoditor.
Dar Mohamed s-a ridicat și a propovăduit:
- Șarpele verde vi l-a trimis Lat și Uzza, idolii voștri, și Iblis, cel rău, ca piatra sfântă să nu mai revină la locul ei. Permiteți-mi să mă apropii de șarpe și să-i retez capul.
Însă le era teamă de răzbunarea șarpelui și a idolilor lor și au țipat:
- Nu, îl vom hrăni în continuare cu bucate alese, să-l îmbunăm.
Și într-o zi au aruncat în fântână un copil pe care șarpele l-a devorat.
Atunci, Mohamed s-a strecurat într-o noapte până la el și, în vreme ce ei dormeau, l-a omorât cu o piatră.
Acum, când trebuia din nou zidită piatra sfântă, între Quraișiți s-a stârnit o gâlceavă pentru a vedea cărui trib îi va reveni onoarea de a instala piatra neagră.
Au adus potire cu sânge și au legat învoieli unii contra altora, au bătut tobe și țambale și au suflat din fluiere și trompete.
Flamura războiului strălucea deja departe în noapte.
Mohamed însă s-a înființat dinaintea Quraișiților și a zis:
- Dați-mi o țesătură de aur.
Și i-au înmânat-o.
Atunci a pus piatra neagră pe țesătura aurie și a dat fiecare colț al pânzei câte unui membru din cele patru seminții ale Quraișiților.
Astfel cele patru clanuri ale Quraișiților au dus împreună piatra sfântă la locul ei.
Hind, fiica lui Otba, îi tot dădea târcoale lui Mohamed.
I-a trimis o scrisoare printr-o sclavă.
„Hind, fiica lui Otba, către Mohamed, nepotul lui Abu Talib:
Te iubesc, Mohamed, și îți dăruiesc virginitatea mea. Mă rog ție în noaptea asta să vii la mine. Cea care ți-a adus această misivă te va aștepta în piața Kaaba și te va conduce. Cu dor și dulceață. Hind.”
Mohamed a rupt scrisoarea și a lăsat-o fără răspuns.
Atunci ea i-a trimis după trei zile alt înscris:
„Hind, fiica lui Otba, către Mohamed, mesagerul Domnului. Am auzit câte ceva despre învățătura ta asupra unui Dumnezeu unic și sunt dornică să o cunosc. Nu mă lăsa să lâncezesc prea mult în necunoaștere și sărăcie spirituală. Tânjesc după învățătura sfântă și sunt setoasă să o beau din gura profetului. Hind.”
Mohamed vedea limpede în sufletul ei, a rupt și epistola aceasta și n-a catadicsit să-i răspundă.
De atunci, ea i-a devenit inamicul cel mai încrâncenat.
Khuwaylid a adus din Siria o coloană de sclavi, bărbați și femei. A trimis după fiica lui, i-a mângâiat părul și a rugat-o să-și aleagă cei mai buni sclavi și cele mai frumoase sclave înainte să-i vândă.
Khadidja l-a ales pe Ali, feciorul, pe care l-a luat drept slugă și pe Maria, creștina coptă, fata cea mai frumoasă pe care a văzut-o vreodată. Și-a pus în minte să o facă prietena ei și a dăruit-o mai departe lui Mohamed care a ales-o drept a doua soție și a iubit-o cu tandrețe.

Mi-a devenit insuportabilă vederea oamenilor, minciuna gurii lor, infatuarea feței lor. Sunt ca melcii ieșiți din ei înșiși, dar casa și adăpostul lor e departe în urma lor, iar dâra lor băloasă a dispărut, și niciunul nu mai găsește cetatea de refugiu. Darămite eu, o, Dumnezeule, ce cuc jalnic îmi sunt! Înger căzut! Un iubit fără iubire! Asemeni grădinarului care ia apă în gură pentru a uda florile, am cuvinte frumoase în gură și le las să plouă peste o pajiște uscată. La ce-i ajută ploaia de cuvinte firului de iarbă dacă soarele, înfăptuirea luminii, nu i se alătură? Mi-e scârbă de mine ca de un șobolan mort. Put de putreziciunea inacțiunii. Sunt o batjocură: a păianjenului care țese, a lupului care vânează, a furnicii care hărnicește, a porumbelului care uguiește, a știucii care se repezește. Nu fac altceva decât să visez. Nu vreau altceva decât dorințe. Nu pot altceva decât să te onorez, Pământ, să te iubesc, animal, să te laud, Spirite ¬– pe mine însumi, în schimb, vagabond fără țel printre viclenii și vicii, beat de inacțiune, trebuie, da, să mă disprețuiesc până la neînchipuit și inexprimabil.
Mohamed s-a azvârlit în singurătatea aprigă și viforoasă care îl zdruncina ca o mare. Nimeni n-avea dreptul să se încumete în bărcuța sa firavă pe valurile flagelate de biciul Domnului, ele ar fi făcut-o bucăți și ar fi aruncat-o la mal ca pe o epavă inutilă. Nici însăși Khadidja, șarpele scânteietor, n-a escaladat stâncile însorite ale sihăstriei. Nici însăși Maria, pasărea cântătoare, n-a izbutit zborul dureros peste tufișurile de spini și bețele cu clei și plasele vânătorilor de păsări.
Mohamed jubila: zâmbetul său vuia în văzduhuri; fruntea sa furtuna spre nori:
Sunt singur! În sfârșit, nu mai urmez pe nimeni și sunt eu însumi! Soarele este soarele meu, îmi port pasul meu. Mă văd în oglinda pârâului și sunt atins. Mă aplec la mal și îmi beau, setos, chipul. Noaptea cad stele în calea mea și sunt pietricele care strălucesc sub clarul lunii. Le ridic cu mâna mea și le privesc dornic. Șopârla, mica mea surioară, îmi susține pe perete privirea și văd cu duioșie cum dispare într-o gaură întunecată. Eu care în tovărășia și josnicia oamenilor am învățat să mă urăsc – îndrăznesc pentru prima dată să mă iubesc și mă plâng ca un copilaș într-un somn fericit...
Mohamed a cutreierat cele mai adânci văi de la Mecca.
Sălbăticia se degaja dinaintea lui. Tufișurile încâlcite se deznodau. Mlaștina se făcea pământ. Izvorul argintiu, lecuire. Pietrele se netezeau sub pasul său vesel. Pinii se prosternau. Iar stâncile azvârleau ecou după ecou ca o minge sunătoare: „Slavă ție Mohamed, trimisul lui Dumnezeu!”
De zeci de ani nu mai fusese un Ramadan atât de torid. Pe străzile orașelor, catârii cădeau morți. Cămilele piereau de sete. Câinii deveneau turbați. De-a lungul rutelor de caravane, ca niște borne pe un drum al durerilor, luceau cadavrele arabilor răpuși de soare. – Khadidja și Maria zăceau în umbra pietrelor casei, în odăile cele mai lăuntrice și mai răcoroase, pe covoare de rafie. S-au lepădat de haine care, strânse ghem, păreau să se zgâiască din penumbră ca un idol multicolor. Sânii lor frumoși radiau asemeni unor lampe albe. Ele beau apă fructată, ronțăiau zaharicale și jucau moară. Un canar chinez domesticit, cu un ciuf roșu aprins, surprinzător de asemănător cu creasta unui cocoș, sărea pe câmpurile tablei de joc, ciripind dintre piese.
Deodată, Ali, feciorul, a dat la o parte perdeaua și a anunțat:
- Stăpână, un servitor stă la poartă și nu se dă dus. I-am oferit curmale. Le-a dat la o parte. I-am oferit monezi. Mi le-a aruncat din mână. Barba și părul îi sunt încâlcite ca pădurea de brazi. Pute ca un șacal. Corpul îi e acoperit de cruste negre. Seamănă cu un crab. Dă din mâini ca aripile unei mori. Din gură îi picură salivă fierbinte ca plumbul topit. Are niște ochi mari ca de nebun. Dorește să vă vorbească, stăpână...
Maria tremura.
Dintre degete i-a căzut o piesă de joc și a zornăit pe tablă.
Canarul a țipat.
Khadidja și-a rezemat bărbia în palmă.
- Adu-ne ceva să ne acoperim, Ali.
Feciorul s-a furișat prin încăpere.
Lămpile albe s-au stins sub văluri.
- Bărbatul poate să intre.
Pocnind din toate încheieturile, un moșneag firav a trecut pragul dănțuind.
Aerul s-a umplut de o duhoare infectă.
Urâțenia pocea privirile care-l contemplau.
Părul încărunțit îi creștea ca ciupercile pe cap.
Burnusul care-l acoperea parcă cu aripi de corb îi cobora pe coapse terfelit și sfâșiat.
El s-a prăbușit între femei mormăind.
- Mohamed! au izbucnit femeile.
Și au sărit ca bambusul de țepene. Vălurile le-au alunecat de pe șolduri. Sânii albi le străluceau.
Mohamed s-a vindecat.
Femeile l-au îngrijit ca un copil: cu carne de pui și lapte de măgăriță. Îl spălau și îl pieptănau dimineața. Îl purtau într-un scaun seara, când se lăsa răcoarea, pe acoperiș. Atunci ședea în scaun și privea stelele cu ochii goi.
- Lumină preaiubită! rostea el și făcea semn surorilor lui aurii.
Într-o zi, când Mohamed și-a venit în fire, a zărit-o pe Khadidja vorbind cu un călător care sosise de la Medina și care făcuse pentru ea afaceri bune cu esențe și uleiuri.
- În timp ce tu bolboroseai cu febră - Khadidja îl privea - am făcut afaceri.
- O, femeie, a grăit Mohamed, Cuvântului îi vor crește picioare și se va pune în mișcare. Va fi un trup și va avea o frunte. Mâinile lui bătucite vor flutura sabia și Cuvântul îi va ucide pe cei care nu cred în puterea Cuvântului.
Toamna care înroșea și înnegrea frunzele colora și barba și părul lui Mohamed în negru. Membrele lui se refăceau, mușchii lui se împlineau. Putea ca odinioară să meargă fără baston.
Sprijinit ușor de Maria, și doar din duioșie, pășea în seara licăritoare.
- Povestește-mi, Mohamed, a zis Maria, ce s-a întâmplat de când ne-ai părăsit în luna Ramadan. Oricât te-ar face să suferi. Oricât te-ar apăsa memoria: arunc-o de la tine la mine. Vreau să-ți car toate poverile cu plăcere și veselie până la sfârșitul tuturor timpurilor. Dar dacă cuvintele mele te agasează asemeni țânțarilor, ori te înțeapă asemeni cactușilor veninoși: atunci să tăcem și să rămânem tăcuți asemeni palmierilor întunecați pe cerul albastru.
Mohamed a prins un gândac zburător.
- Mi se părea că de secole pribegesc stingher pe lume. Un om singur. Fără frate și fără soră, fără soție și fără iubită care să mă îndrăgească. Mă hrăneam cu rodurile sălbăticiei și îmi astâmpăram setea la pârâurile săltărețe. O dată mă chinuia foamea de carne. Mi-am cioplit un arc și o săgeată și am vânat o căprioară. Mi-am întins arcul, sâgeata a țâșnit din coardă – și m-am prăbușit. Sânge curgea din pieptul meu. Săgeata mă găurise pe mine. Niciodată n-am mai vânat un animal de atunci. Gazelele și leii îmi urmau prietenoși pașii. Din văzduh, porumbeii și vulturii mă salutau clonțăind. Barbă și peri îmi creșteau pe cap, pe piept și pe picioare. Am devenit sălbatic și bătrân și nu mai aveam niciun gând, nicio știință, nicio rațiune. Atunci am ajuns la muntele Hira și m-am cățărat gemând. Iar când am atins vârful – am urcat totuși luni și ani –, m-am cufundat într-un somn adânc. Dintr-acesta s-a ivit ca din valuri neguroase un tânăr frumos. Ținea în fața chipului său o țesătură de mătase acoperită de înscrisuri. Nu i-am văzut chipul, ci doar statura lui de fildeș. Iar tânărul a grăit: „Citește!” Dar eu am îngăimat morocănos niște sunete abia înțelese – de-a lungul anilor și veacurilor de singurătate îmi uitasem și îmi pierdusem limba. Atunci tânărul mi-a azvârlit pe cap acea țesătură, că am crezut că o să mă sufoc, și a tunat și a fulgerat: „Mohamed! Dumnezeu te cheamă! Eu sunt Gabriel, trimisul Său!”
Glasul lui Mohamed a crescut și s-a repercutat ca un tunet în ecou pe falezele albastre ale cerului.
- Atunci, însă, îngerul a smuls pânza și odată cu ea și capul meu care plutea ca o imagine însângerată pe mătase. Când mi-am venit în fire, mă aflam în brațele tale, Maria, și în brațele Khadidjei. Am mai văzut dispărând spatele brun al unui tânăr care pășea înspre amurgul roșiatic. La mare depărtare, acesta s-a risipit în chip imaterial și a dispărut într-un nor auriu.
Maria și-a desfăcut larg brațele.
Ea se cufunda în noapte la pieptul surorii.
În luna Dsu-l-kaadeh, Mohamed a escaladat a doua oară muntele Hira.
Când Mohamed a revenit de pe Hira, a înconjurat de șapte ori Kaaba, apoi a rămas imobil sub soarele amiezii, împietrit ca o statuie, și nicio picătură de sudoare nu i-a perlat fruntea. Dar a trimis-o pe Maria, copta, iubita lui, cu purtări alese, prin oraș. Ea asculta bucuroasă de poruncile lui, căci credea în el, iar, în noapte, dorința ei care se odihnea dinaintea culcușului ei ca un cîine era aceasta: „Dă-mi, Doamne, un copil al lui Mohamed, ori dacă vrei, o fiică. Da, lasă-mă să nasc un animal: un șarpe ori un miel – un izvor ori un stei – doar să fiu însărcinată și să procreez pentru el ceva viu sau mort. Căci tot ce vine de la el e bun: fie că e biciul, fie că e sărutul. Iubirea sau disprețul. ”
Maria, copta, mergea prin oraș și suna dintr-un clopoțel. Și poporul dădea năvală; bărbați și femei și copii, iar un bătrân cu barbă albă – era însă Abu Bekr, un ciudat erudit – a întrebat-o:
- De ce suni din clopoțel, tu, frumoasă fată? Nu ești Maria, copta? Ne îmbii la o sărbătoare colorată cu vin, muzică și hore? Privește, soarele e sus și ne arde frunțile ca niște făclii prea apropiate. Așteaptă seara plăcută, noaptea devotată, și cheamă-i atunci, dar încetișor, cu însemnul păsărilor, pe iubiți.
Dar Maria a spus:
- Eu sunt Maria, copta, și vă invit, Quraișiți, în numele lui Mohamed, la serbare. El vă așteaptă în piața Kaaba și vă roagă să veniți numaidecât. Cine se grăbește la el, se va prenumbla în umbră, chiar de Soarele s-ar dezlănțui din zenit. Va găsi delectare, băutură și serbare sfântă.
Așa vorbea Maria și se grăbea pe străzile fierbinți. Îi părea că merge pe cărbuni aprinși. Dar nu-și simțea defel tălpile încinse. Dădea din clopoțel și-și rostea cuvântarea.
Quraișiții au intrat în casele lor și s-au gătit de sărbătoare. Femeile s-au acoperit în mătase și și-au vopsit genele și buzele. Brățări de aur le încingeau fragilele glezne. Amulete le atârnau de părul împletit până între sâni: scarabei sau libelule de piatră. Bărbații se înfășurau cu o centură din piele de capră în jurul burnusului strălucit și înfingeau în ea pumnale și arcuri și fluiere. Copiii, însă, care nu avea nevoie de nicio găteală, țopăiau despuiați printre părinți și frați, se aruncau l-a pământ, se săltau spre cer și nechezau ca mânzii, ori uguiau ca hulubii.
Când s-au reunit cu toții (dar printre ei se aflau Otba, emirul, Abu Talib, unchiul, și Iblis, cel rău), Mohamed și-a ridicat glasul ca un scut asupra lor și a grăit:
- Quraișiți! Frați și surori! S-a împlinit timpul să nu mai merg la fiecare dintre voi, și să vă anunț adevărul confidențial. Dumnezeu mi-a apărut pe muntele Hira, care de acum va fi numit Muntele Sfânt, sub chipul unui tânăr frumos, și a poruncit: Mergi dinaintea lor cu ceea ce ți-am poruncit. Predică poporului tău și acoperă cu aripile tale pe credincioșii care te urmează. Grăiește: eu sunt predicatorul lămuritor. Nimeni nu se întoarce acasă decât prin mine.
Quraișiți! S-a împlinit timpul. Ororile pe care le-ați făcut cu ajutorul idolilor Lat și Uzza sunt suficiente și arhisuficiente. Minciuna vă pare un mijloc agreabil de a trăi. Să înșeli un frate, să încalci un jurământ ori o căsătorie vă era o plăcere. Aurul! Stătea scris cu fir de aur pe stindardul dorințelor voastre. Aurul strălucește în ochii voștri morți. Aurul vă țâșnea din inimi. În aur se cufundau mâinile voastre găunoase. Lat se lăfăia pe un soclu de aur. Uzza halea zilnic mii de uncii de aur. Nu se mai spunea nevestei: te iubesc. Se spunea: aur. Nu se saluta fratele: Dumnezeu să te binecuvânteze! Se spunea: aur. Primul cuvânt pe care sugaciul învăța să-l rostească era: aur. Ultimul pe care care-l îngăimau buzele pălite ale moșneagului: aur. Cu aur v-ați aservit frații, ați cumpărat robi și roabe care să vă servească, mașini vii, bune să bată aurul ca grânele. Și cu toate astea, sclavul e om ca și voi: cu sânge în vene și cu suflet în inimă. Eliberați-vă sclavii, quraișiți. Spuneți: toți oamenii ar trebui să fie liberi, făcuți după chipul unic al Dumnezeului unic. În libertate trebuie să-și săvârșească fiecare fapta, fiecare să-și gândească gândurile, fiecare să-și exerseze acțiunea, fiecare să-și viseze visul. Fiecare să se bucure de fericirea sa!
Libertate, Quraișiților, pentru fiecare fiu, o mamă. Pentru fiecare fiică, un tată.
Aceasta să fie plantată ca un stâlp puternic al legii celei noi: Libertatea!
Apoi, Quraișiți: dați jos de pe tronul lor de aur pe idolii de aur Lat și Uzza. Puneți pe soclul credinței pe Spiritul unic!
Nu: Aur! Quraișiților; Spirit! Să fie strigătul vostru de luptă. Există un singur spirit căruia să-i zidiți altare și moschei. V-a aruncat odată din cer piatra sfântă! Azi vă vorbește printr-o gură omenească. Recunoașteți semnele pe care le-a dat: Dumnezeu nu lasă să plouă zadarnic ploaia stelelor. Nu zadarnic a creat femeia și bărbatul, soarele și luna, moartea și viața: care se completează. Pământul e cel mai mare miracol. Omul cea mai inumană dintre creaturi. Recunoașteți, Quraișiților, pe Domnul vostru adevărat.
Să fie plantat cel de-al doilea stâlp al noului templu: credința în Dumnezeul unic! Binele unic! Spiritul unic!
Allah il Allah!
Mohamed stătea cu brațele răstignite contra cerului strălucitor. O tăcere de plumb atârna asupra pieței toride.
Atunci în direcția lui Mohamed zbură o piatră (prima, însă, a azvârlit-o Iblis cel rău), apoi o a doua și a treia. Apoi, în fine, asupra lui Mohamed, se abătu o grindă de pietre aruncate într-o tăcere teribilă.
Mohamed a fost grav rănit, și a fost transportat de Ali, feciorul, și Maria, copta, în casa Khadidjei, unde s-a vindecat de rănile sale înainte de apusul soarelui, și s-a prosternat spre apus, plin de recunoștință, pentru a se ruga.
Sculptați de vânt în stranii figuri, norii se zoreau dinaintea lunii: ornamente florare, inele întunecate, pantere horăite, păsări somnoroase, crocodili subțiri, oameni fantastici cu picioare de capră și coarne de sălbăticiuni.
Vântul stârnea colbul de pe străzi șuierând.
Când și când între făpturile nebuloase se ivea câte o stea liniștită și neschimbătoare.
Mohamed se răsucea fără somn de pe-o parte pe alta.
Dimineața se codea. Și tot nu voia să se apropie.
- Sunt uitat? Alungat? Un ghem de haine vechi – azvârlite într-un colț? Cine mă aude când vorbesc? Cine mă vede când pășesc?
Mohamed a sărit.
L-a trezit cu piciorul pe Ali care dormea în apropierea lui.
Feciorul și-a frecat obrajii și ochii umflați de somn.
- Ce dorești, stăpâne?
Mohamed și-a plecat pleoapele.
- Urmează-mă, băiete. Mi-e teamă... singur. Vreau ca ceva viu să se țină de mine.
Singuri și sub ecoul pașilor străbăteau străzile noptatice ale Meccăi.
Luna le arunca dinainte umbrele lor lungi și subțiratice.
Pisicile le tăiau calea: ieșind din ungherele întunecoase, dansând ușurel ca în bețiveala de arnică.
Câinii lătrau curajoși: departe dindărătul gardurilor.
Hienele urlau dinaintea porților.
Un cocoș se ridica alb pe un zid.
Traversau orașul mut în zigzag.
Portalurile cu arce îi primeau întunecați și îi eliberau strălucitori.
Norii pensulau luna cu negru.
O stea s-a ivit, liniștită și neschimbătoare.
S-au grăbit de-a lungul unei alei de palmieri. O poartă s-a deschis pentru ei.
Ali, feciorul, s-a tras înapoi, înfiorat.
Se aflau la cimitirul din Mecca.
Mohamed a pășit până în mijlocul mormintelor. Mormintele s-au deschis. Cât vedeai cu ochii, și până la capătul lumii, rândurile placide de morți se înșirau în lumina albă a lunii. Tigvele străluceau ca opalele. Scheletele stăteau lângă schelete tremurând în lințolii subțiri.
Mohamed și-a ridicat glasul. Ca un toiag din bronz, spărgea singurătatea.
- Morților, vă salut! Un muritor binecuvântează morții! Celor vii mă adresez ca unui perete gol. Urechile lor sunt astupate cu câlți, iar buzele lor sunt pecetluite cu clei. Astfel, îmi ridic vocea înspre morți, să mă numească fratele lor și să mă înțeleagă. Voi, morților, care sunteți nenumărați ca nisipul deșertului, nu-l disprețuiți și nu-l alungați pe cel care se refugiază la voi, năpăstuit. E mai neînsemnat ca cel mai neînsemnat dintre voi. E mai necunoscător ca cel mai necunoscător dintre voi. Of, de-ar avea dreptul să fie unul dintre voi măcar pentru o oră: încărcat ca de nestemate cu înțelepciune și virtute, s-ar întoarce în cercul celor vii pentru a-i converti miraculos, negreșit...
Tăcute, rândurile de morți îl ascultau. Cât vedeai cu ochii, și până la capătul lumii, se întindeau mormintele, unul după altul. Tigvele străluceau ca opalele. Scheletele stăteau lângă schelete, în giulgiuri fine, tremurând nespus în lumina albă a lunii.
Primii opt credincioși care s-au alăturat lui Mohamed, în pofida tuturor vrăjmășiilor, au fost: Ali, feciorul, Zeid Ibn Haritha, libertul, Abu Bekr, cel învățat, Otham, cel milostiv, Abd Errahman, cel drept, Zubeir, cel bun, Saad, cel vajnic, Talha, cel frumos.
Însă, când Talha s-a convertit la Mohamed, fetele care îl înconjurau i-au murmurat:
- N-o să ne mai iubești, frumosule Talha?
- Mereu vă voi iubi, a zis Talha smulgându-se din mâinile delicate ale brunei Ebra; dar privirea lui zbura peste munți, și îi asculta doar vocea. Mlădierea ei, atât de îmbietoare, îi devenise străină.
Ebra s-a făcut sarcastică:
- Mohamed o să te sluțească și o să-ți sape riduri în obraz, ca să-și semene înțelepciunea. Nicio fată n-o să se mai îndrăgostească de tine. Înțelepciunea e pentru moșnegi, Talha – la ce-ți va servi? E o babă uscată cu sânii lăsați. Uită-te la ai mei, frumosule Talha, răsar din pământ ca doi munți. Vino și odihnește-te între ei.
Privirea lui Talha a revenit din vârfurile eterne, unde s-a odihnit, și a zis:
- Nu am nevoie de odihna trupului tău, căci m-am odihnit pe munții eternității. Norul melancoliei m-a adumbrit. Râul întunecat a curs până la picioarele mele: un vas sirian cu flamură naviga pe el, cântecul morților răsuna și suna dulce ca trilul păsărilor de dimineață.
Pe Ebra a bușit-o râsul. Fetele au încins o horă în jurul lui Talha și au ciripit:
Frumosul Talha
Fuge de fete,
La morți se duce,
La morți cu laude.
Frumosul Talha,
Pe munți se duce
Copaci mângâie,
La izvor suspină.
Frumosul Talha,
Un nour iubește,
Dimineață și seară,
Pe el îl pândește.
Dar îi scapă,
Dar îi dispare,
Bietul Talha,
Fuge după el!

Cufundat în gânduri, Talha a intrat în horă, ca un dansator singuratic într-un bordel de băieți. Obraznicele îl urmau râzătoare, drăgăstoase și vioaie.
Mohamed vedea o semnificație deosebită în cei opt discipoli ai săi: imaginea bine rânduită a unei stele. Cel care a ajuns primul și cel mai ușor la credință: copilul, omul cel mai liber. Pe urmă, sclavul, care-și cunoaște lanțurile, și care a scăpat de ele prin eliberare. Apoi eruditul serios, cel care se străduiește și caută. Apoi milostivul care a renunțat de bunăvoie la bogății. Pe urmă, cel drept care nu vorbea despre drept, ci despre dreptate. Apoi, cel bun care prin suferinți a ajuns la bunătate. Pe urmă, cel curajos care după ce a dat de pământ cu o mie de dușmani a ajuns în fine să se biruiască pe el însuși. În cele din urmă, cel frumos care flutură dinaintea lui chipul lui Dumnezeu ca o flamură: care prin vanitatea și aroganța sa ajunge totuși cel mai greu la Dumnezeu. Adesea trebuie să-l mănânce mai întâi lepra sau variola ca să-și dea seama că alegoria pictată e efemeră.
Mohamed a grăit:
- Primul și ultimul membru al inelului meu îmi sunt cele mai dragi. Ele strâng începutul și finalul cercului: Ah, Ali, băiatul, și Talha, cel frumos: să pășească alături de mine. Sprijinit de brațul lor vreau să caut paradisul. Să fugim prin toate cerurile: o constelație triplă a sufletului, până ce Dumnezeu, în cel de-al șaptelea cer, ne va lua de la ochi ultima legătură, iar noi, doar ușor orbiți, vom descoperi lumina de nestins, lampa eternă.
Quraișiții îl luau în derâdere pe Mohamed că stătea în templul Kaaba cu oamenii neînsemnați, și chiar umili.
- Vedeți, strigau ei, prin Mohamed, Dumnezeu a izbăvit-o și a grațiat-o pe pușlamaua asta bătrână de Fukeiha Yasar. Dacă cuvintele lui Dumnezeu ar fi de băut, ar putea deveni un om tare elocvent și chiar sfântul sfinților.
Dar Mohamed s-a năpustit asupra lor ca un leu înfuriat:
- Fukeiha n-a vrut să fie mai mult decât este: un prăpădit cu o inimă luminoasă. Dar voi, nobili domni și negustori bogați, ce sunteți voi? Straie de mătase din care se ridică statui de căcat.
Sclava care i-a înmânat odinioară lui Mohamed misiva de la Hind, l-a pândit când, într-o dimineață, înainte de răsăritul soarelui, el a intrat în sanctuarul de la Kaaba.
- Ce vrei, fătuco? a întrebat-o blând pentru a nu tulbura lumina ce urma să înflorească.
Ea și-a înclinat capul egiptean:
- Dintre toate roabele am fost aleasă să mă ofer ție, Mohamed. Tu te lupți pentru libertatea noastră a tuturor. Astfel ne-am pus de acord ca una dintre noi, drept modestă mulțumire, să-ți închine libertatea trupului ei feciorelnic. Soarta m-a ales pe mine. Du-mă la locul sfânt, să fiu și eu sfințită.
Mohamed a condus-o în templu. S-a aruncat peste ea.
Numele ei era Aișa.
Ea a devenit cea de-a treia nevastă și strămoașa califilor.
Când a eliberat-o de fecioria ei, sângele a curs peste piatra de altar.
După răsăritul soarelui, intrând în sală, paznicii au descoperit pe dalele altarului un buchet de flori de mac roșii.
Otba, Iblis, sub înfățișarea unui Quraișit de vază, și mulți alți iluștri ai clanului s-au întâlnit într-un bordel de băieți din orașul vechi.
Fiecare avea lângă el pe perne un băiat. Se auzeau râsete. Strune în surdină, plescăituri seci de săruturi. Lămpile străluceau ca niște portocale aprinse.
Un băiat simula o împreunare cu o capră dresată.
Otba a grăit:
- Mohamed a depășit orice limită. Până acum i-am trecut cu vederea rătăcirile demente, din considerație pentru Abu Talib, unchiul lui și prietenul meu. Dar aderenții lui se înmulțesc. Pe ulițele întunecoase au și răsărit fețe sumbre ca iedera sălbatică. Sclavii și sclavele nu mai vor să-și poarte lanțurile și cârâie că zeii nu ar vrea sclavia. Că exista un singur Dumnezeu: Dumnezeul iubirii.
Capra a behăit.
Iblis, chiorul, a îngânat behăitul:
- Nu onorăm și noi aici un zeu: zeul iubirii?
S-a râs și s-a zâmbit.
Malik, hangiul grăsan, care-și târa dinainte burdihanul moale ca un sân lăsat de babă, a nechezat.
Otba a continuat:
- De curând am întâlnit doi băieți la jocul cu mingea. Își aruncau mingea de la unul la altul și strigau: „ăsta-i capul lui Lat. A fost spânzurată.” ori „ăsta-i capul lui Uzza. A fost decapitată.” ¬– Asta-i opera lui Mohamed: otrăvește tineretul.
Abu Sehern mângâia buclele negre ale băiatului său:
- Nu-l înțeleg pe Mohamed: e vreun vrăjitor?
Abu Sofjam a declarat:
- Nu-i vrăjitor. Nu face semne și nu rostește formule ca vrăjitorii...
- O fi vreun posedat?
- Am văzut îndrăciți: dau din brațe înfierbântate, în foc și pară. Își împlântă ace în obraji. Calcă pe smoala fierbinte. Mohamed nu face nimic de genul ăsta.
- Atunci o fi vreun poet?
- Am citit poeții din vremurile de odinioară și din vremurile noi. Mohamed nu vorbește ca ei. Vorbește fără rime.
Atunci se ridică glasul de tinichea al lui Iblis:
- Nu-i nebun, nu-i poet, nu-i vrăjitor și nici posedat. Știe prea bine ce vrea. Vrea, o, Otba, puterea în stat. Vrea să se drapeze în mantia regală, ca întreaga Arabie să-l aclame ca principe, și să fie respectat și umplut de bunuri de toți ceilalți. O, prieteni, aceasta este adevărata față a lui Mohamed și izvorul tulbure al planurilor sale.
Otba a oftat:
- Ce o să ne facem? Multora dintre noi ne e rudă. Pe unchiul său îl stimez. Cumnatul lui e un om remarcabil.
- Alegeți din cele patru seminții ale Quraișiților câte un tânăr dârz, a sfătuit Iblis. Puneți-le în mână o sabie, ca să-l doboare când se duce la Kaaba de dimineața, să-și facă rugăciunea. Niciun trib nu va cădea vinovat, căci vina va fi împărțită între toate cele patru seminții, iar sângele lui va fi răspândit pe toate familiile...
Cuvintele lui Iblis au fost aplaudate cu vivacitate.
Copiii maimuțăreau ovațiile stăpânilor lor și aplaudau din mâini mici ordinul de asasinare.
Mișcările de aplauze ale mâinile s-au preschimbat într-o horă dansată de doisprezece băieți.
Mohamed urma să fie ucis la rugăciunea de dimineață de patru tineri înarmați cu spadă.
O negură le-a încețoșat ochii într-atât, că s-au ucis între ei.
Iblis, chiorul cu banderola roșie, le-a găsit leșurile când căuta cadavrul lui Mohamed.
Și-a ridicat spre cer brațul ridat ca o cracă uscată.
Din acel moment, musulmanii, adepții lui Mohamed, au avut multe de îndurat. I-au aruncat pe cei neînsemnați, pe cei care n-aveau nicio legătură cu familiile nobile, în pivnițe umide și reci, ca după aceea, legați de pietre, să-i abandoneze dogorii soarelui din deșert. Șerpii și broaștele erau tovarășii lor, și puricii pustiei care se cățărau între degete și le devorau picioarele. Erau vârâți în cuști în care nu puteau sta nici jos, nici în picioare, și, pe jumătate alungiți, erau îndopați să devină creaturi diforme, ca apoi, brusc, prin înfometare, să ajungă numai piele și os ca păsările.
Khadidja și Abu Talib care l-au sprijinit pe Mohamed prin reputația lor au murit într-o lună.
Mohamed i-a pus o coroniță de mac roșu, floarea profetului, și a privegheat-o alături de Maria, copta, și Aișa, strămoașa califilor.
Gabriel, îngerul, veghea la căpătâiul lor și aprindea stele la lumânările mortuare.
Mohamed se întorcea de la plimbările de seară mânjit de rahatul aruncat. Quraișiții batjocoreau:
- Dacă ești trimisul Domnului și poți să faci miracole, transformă atunci rahatul într-o coroană de aur care să-ți decoreze capul și să te ridice la rangul de prinț! Balega de cămilă i se lipise de frunte. Maria îi spăla capul plângând.
Un rododendron a înflorit în Mohamed și s-a urcat până la firmament.
- Nu plânge, fetițo, trebuie să părăsesc pentru o vreme piatra cea sfântă și țara-mi inospitalieră. Dar mă voi întoarce pentru a o adăuga drept cheie de boltă la edificiul meu. Du-te la Abu Bekr, la Talha și la ceilalți și convoacă-i în secret la grota muntelui Thaur dedesubt de oraș.
Iblis, cel rău, care a aflat de planurile lui Mohamed, a trimis un ucigas cu simbrie să-l omoare în somn în ultima noapte. Când acesta s-a furișat la patul lui Mohamed și a tras de pe el mantia verde din Hadhramaut, cu pumnalul scos, să-l înfingă în grumazul lui Mohamed, a descoperit un tânăr de o frumusețe nepământească, adâncit în cel mai blând somn.
Din mâna ucigașului, pumnalul a căzut zornăind pe pardoseală și s-a avântat vâjâind spre fruntea lui.
În grota muntelui Thaur, credincioșii s-au întâlnit noaptea, pregătiți de plecare.
Mohamed călărea o cămilă costelivă, cel mai firav animal al caravanei, alături de Aișa care purta copilul lui în corset.
Seara, însă, când înfometaseră, iar Ali a muls cămila, a muls multe ciubere pline. Când s-au întins la somn, curmali și smochini le-au împresurat așezarea, și ei au mâncat și au băut pe săturate. Maria a zis:
- Mergem printr-o grădină a miracolelor. Durerea e în spatele unui tufiș de roze. Palmierii ne fac vânt: servitori binevoitori ai singurătății noastre. Sunt atât de tânără și frumoasă. Sărută-mă, iubite...
Deja crângurile de curmali și lotuși ai muntelui Koba, la o oră de Medina, le făceau semn. Rodiile, lămâile, piersicile și portocalele adiau o mireasmă care incita nările oamenilor și ale animalelor.
- Uitați-vă, - a zis Aișa și a arătat cu mâna inflamată colina binecuvântată - paradisul!
Plină de încântare maternă, ea se gândea la viitorul copilului care se zbătea ușurel sub sânii ei: ca un miner îngropat care vrea să revină la lumină.
Izvoare limpezi săreau din munte până la picioarele ei.
Al Kaswa, cămila lui Mohamed, a îngenuncheat și a băut.
Și astăzi locul în care și-a îndoit genunchiul este arătat pelerinului de către credincioșii pioși care, întru amintirea cămilei lui Mohamed, au clădit o moschee numită Al Takwa.
Mohamed a făcut un popas lângă pârâu.
Nu bine a descălecat, și le-a coborât pe Aișa și Maria de pe cămile, că un șir de leproși, murdari și țipători, au tăbărât asupra lor dintre livezile cu caiși și viile muntelui Koba: așa cum adesea șerpii își scot limba dintre tufișurile înflorite.
Oamenii din Medina obișnuiesc să-și ducă bolnavii pe muntele Koba unde adie un vânt pur, vindecător, și unde natura îi hrănește de una singură.
- Hei, amice, a croncănit liderul leproșilor care înainta sprijinindu-se pe două crengi ca niște cârje, săltându-se ca un marabu: piciorul lui stâng nu mai era decât un ciot verde mâncat de viermi albi. Și dacă ești un profet, atunci dovedește-o, făcând o minune: pentru noi, ființele cele mai mizerabile și mai năpăstuite. Suntem înlănțuiți de stânci ca zeul grec, iar vulturii și corbii, viermii și șobolanii ne mănâncă de vii... Ajută-ne, Mohamed, și vom crede în tine!
Bătrânul își agita cârja implorând.
Și ca un cor bine exersat, turma de leproși și de impuri repeta behăind:
- Ajută-ne, Mohamed, și vom crede în tine!
Un ochi gol se holba la cer ca o pietricică. Cioturile de picioare se zdruncinau.
Trupuri purulente se convulsionau în râsete idioate. Pe frunțile însângerate se adunau nori cenușii de muște. Răsuflările putrezite ciumau aerul: neliniștite, cămilele și caii răscoleau pământul cu copita.
Umori maronii supurau din buboaie până în iarbă, unde se uscau deîndată. Fălcile se căscau mari, iar în cavitățile bucale se strecura, ca un șarpe argintiu, soarele.
Oripilați, musulmanii se dădeau înapoi, ridicând un zid de priviri dușmănoase între ei și leproși.
Mohamed a pășit în cercul leproșilor care șuierând și măcăind s-a închis în spatele lui.
El și-a avântat capul înspre cer:
- Dumnezeule, dăruiește-mi un miracol! Nu vreau să merg mai departe dacă cei de aici schiopătează, nu vreau să mai respir pur, dacă cei de aici gem din plămâni putreziți, nici să privesc dacă ei bâjbâie în spațiu cu gesturi oarbe. Iartă-mă, Doamne, cum Te iert și eu, și crede-mă, așa cum și eu vreau să cred din nou în Tine! Există atâta mizerie, încât aproape deznădăjduiesc...
Când au văzut lumina pe fruntea lui Mohamed, leproșii au căzut la pământ în rugăciune.
Mohamed l-a atins cu toiagul său pe fiecare și i-a spus bucuros:
- Fii vindecat!
Atunci primul a zbughit-o și era un iepure urechiat și cafeniu. Al doilea s-a micșorat într-un șoricel mărunțel și și-a căutat chițăind o gaură. Al treilea și-a dat drumul în aer ca o libelulă străvezie. Al patrulea a nechezat și era un cal care s-a alăturat tovarășilor săi. Al cincilea era o salamandră de foc care a fugit licărind printre pietre. Al șaselea s-a regăsit brav ca măgar, al șaptelea uguind ca hulub și și-a îmbiat porumbița. Și fiecare era un animal, bun și fericit...
Când Mohamed s-a reîntors la companionii săi, tuturor le-a părut că visaseră.
Zidul de priviri a căzut.
Călăreau din nou în umbra muntelui Koba. Rodiile, lămâile, piersicile portocalele adiau un miros și mai suav în nările lor incitate.
Și, cu voce scăzută, pe jumătate adormită, Aișa grăia, lipită de Mohamed:
- Paradisul!
Mohamed a ajuns la Medina când stelele se înclinau spre apus și după ce s-au scurs doisprezece nopți ale lunii Rabia-l-awwal.
Cei de la Medina aveau o ură îndătinată pentru cei de la Mecca.
L-au primit pe profet cu chiote de bucurie și i-au ieșit dinainte cu cântece și țambale.
- Norocul i-a părăsit pe cei de la Mecca, cântau ei, și-și caută refugiul în Medina înălțătoare. Dumnezeul Cel Nou fuge de zeii vechi, dar va reveni cu scutul și toporul și sulița și va face țăndări capetele lor de argilă și pântecele lor găunoase. Dar cei care bolborosesc împrejurul idolilor ca găinile care cotcodăcesc: acelora le vor fi scoși ochii cu care mânjeau soarele și le vor fi azvârlite trupurile în cisterne, ca ploaia să-i umfle și șacalii să-i devoreze.
Mohamed propovăduia din înaltul zidului, sprijinit de Ali, căci lungimea călătoriei îl pusese la grea încercare:
- Oameni din Medina! Profetul vă binecuvântează și-și flutură steagul deasupra voastră! Mă încredințez mâinilor voastre, încredințați-vă și voi spiritului meu și aveți încredere în mine cum și eu am încredere în voi. Medina să fie citadela Dumnezeului mai tare! Oricine va muri slujindu-L, va ajunge în paradis. Va hălădui frumos îmbrăcat și împodobit cu nestemate alături de îngeri mlădioși, într-un cerc de prieteni iluștri. O sută de copii îl vor sluji pe cel evlavios: îl vor aștepta cu văsărie de aur și pocale de cristal. De-a pururi va fi vin pe masă și carne albă de porumbei tineri. Va mânca fără saț, va bea fără să se îmbete, ultima îmbucătură va avea savoarea celei dintâi. Fete vioaie îl vor încânta dansând, iar culoarea pielii lor va fi ca strălucirea lunii pline. O sută de femei cu fecioria mereu renăscută îl vor ferici cu iubirea lor. Curmalii îi vor acorda o umbră nemuritoare. Clopote vor răsuna din fiecare boschet, suspendate în vânt, ca harfele eoliene. Fântânele vor țârâi înțelepciune. Răcoarea va adia dinspre lacuri de argint, și el va adormi blând în poala celui mai frumos înger.
Atunci oamenii din Medina au strigat:
- Te credem, Mohamed, și pe Dumnezeul tău, care dăruiește atâta fericire. Fii comandantul nostru în lupta sfântă!
Atunci Mohamed l-a pus pe Ali să înalțe deasupra lor flamura verde și și-a încleștat degetele mâinii drepte:
- Juruiți-vă pe această flamură să nu mă părăsiți nici în sărăcie, nici în mizerie, nici în beție, și nici în bogăție, nici în război, și nici în pace, nici în lumea asta și, nici în lumea de dincolo!
Oamenii din Medina și-au înălțat brațele în aer și și-au încleștat degetele de la mâna dreaptă asemeni lui Mohamed:
- Juruim pe flamura verde a profetului să nu te părăsim niciodată, Mohamed: nici în sărăcie, nici în mizerie, nici în beție, și nici în bogăție, nici în război, și nici în pace, nici în lumea asta și, nici în lumea de dincolo.
Deasupra lor pe zid flutura în vânt flamura verde: semiluna argintie se curba ca o seceră înălțată pentru recoltă.
Mohamed a dispus să fie săpat un șanț în jurul Medinei și a anunțat crearea statului Medina. Curând, s-au înfățișat trimișii clanurilor din jur și i-au plătit tribut. A stabilit un impozit pentru săraci și le-a dăruit tuturor sclavilor bărbați și femei libertatea.
Aișa a născut pe acoperișul casei sale, în brațele sărmanei Maria, copta, un fiu; acesta va fi tatăl califilor.
În ziua nașterii sale, Mohamed a început construcția moscheei. Și-a pus un șorț ca orice muncitor și trudea cu ciocanul, cazmaua și spatula printre zidari. Și nu a lăsat din mână unealta înainte ca moscheea să fie desăvârșită.
Astfel, musulmanii cântau:
Uitați-vă la profet; e unul de-al noștri.
Umil, muncește pe brânci ca și noi.
Nimic nu-i prea nevrednic, să nu-l ajute întru Mântuire.
Doamne: ridică biserica, aurește cupola,
Ridică-i pe cei mici și fă lumina să strălucească!

Mohamed stătea în turnul moscheei terminate și-și ațintea privirea înspre Mecca ca o săgeată:
- Dumnezeu nu va lăsa steaua din cer să cadă a doua oară. Strălucirea pietrei negre învăluie într-o aură capul meu îmbătrânit. Ah, poate nu-i decât dorul unei inimi de copil după patria sa: după pajiștile unde zburda printre vaci și măgari. După Halimeh doica bună și grasă. După căminul lui Abu Talib. După previziunile călugărului Bahirah. De ce nu mi-am văzut niciodată mama? N-am stat niciodată pe genunchii ei și nu m-am jucat de-a călărețul? N-am primit de pe buzele ei învățătura maternă a ambiției nobile? A demnității conștiinței? Când mă poartă gândul la asta mi se strânge inima de parcă am înmuiat-o în oțet.
De ce, Dumnezeule, te lași atât de mult așteptat c-o revelație nouă? Ce-mi stă dinainte?
Te-am implorat să mă viziteze prietenul meu, îngerul Gabriel. Dar el întârzie.
Am avut un vis: eram spânzurat. Însă, înainte să-mi dau ultima suflare, sămânța mea a țâșnit pe pământ. De aici a răsărit o floarea-soarelui de o culoare și o formă cum nu mi-a fost dat niciodată să văd.
Doamne, nu îngădui ca sabia mea să se știrbească, iar scutul meu să ruginească!
Noaptea, după rugăciunea de seară, Gabriel i s-a arătat pe un cal alb, splendid împodobit și a grăit:
- Sari în șa în spatele meu, Mohamed!
Mohamed s-a înflăcărat:
- Prietene, cât te-am așteptat! S-a suit pe calul alb în spatele lui Gabriel. Au galopat printre nori și după două ore au zărit acoperișurile Ierusalimului.
La Muntele Măslinilor, îngerul a făcut popas, s-a coborât de pe cal și i-a ținut scărița lui Mohamed:
- Coboară, Mohamed, am ajuns la capăt.
Mohamed s-a dat jos strălucind. Avraam, Moise și Hristos s-au apropiat de el, l-au îmbrățișat și l-au numit: frate! S-au rugat împreună, iar Mohamed le-a citit din cartea-i încă nescrisă, Coranul. Când a terminat, aveau cu toții lacrimi pe gene, iar Hristos l-a sărutat.
Întrucât lui Mohamed îi era sete, un înger a adus o tipsie cu trei pocale. În prima, vin înmiresmat, în a doua, lapte licăritor, în a treia, apă.
Mohamed a ales cel cu lapte, iar după el au băut Hristos și profeții.
- Știu, a vorbit Mohamed, dacă aș fi ales recipientul cu apă, învățătura mea s-ar fi risipit ca apa în pustie. De-aș fi băut vinul: ar fi căzut în rătăcire. Vreau s-o întăresc cu laptele blândeții mele.

Dimineața devreme, înainte de răsăritul soarelui, Gabriel l-a condus pe profet înapoi la Medina.
Mohamed i-a povesti despre călătoria sa nocturnă Mariei, Aișei, lui Ali, lui Talha, și bătrânului Abu Bekr.
- Dacă, după cum istorisești, îngerul te-a condus pe drumul de întoarcere prin Ierusalim, povestește-mi câte ceva despre Ierusalim, de așezarea sa, de străzile sale, de biserici și palate.
Mohamed a zâmbit și i-a povestit lui Abu Bekr despre Ierusalim.
- Dumnezeule, s-a mirat Abu Bekr, în anii tinereții am fost și eu la Ierusalim. Grăiești adevărul!
Mohamed s-a hotărât să cucerească Mecca și sanctuarul. Căci a auzit vorbindu-se despre atacurile pe care Otba și Iblis le plănuiau contra lui și a Medinei și se gândea să le-o ia înainte.
A adunat în grabă o mică oaste, cam de cinci sute de oameni, și au luat-o pe calea spre Mecca.
La jumătatea drumului, însă, le-a ieșit în întâmpinare Otba și Iblis cu o armată de două mii de oameni.
Mohamed a fluturat stindardul verde și a strigat:
- Cine cade astăzi va ajunge în paradis!
Urlând, dușmanii s-au aruncat unii asupra altora.
Iblis, de pe calul său negru, scotea chiote amuzate:
- Și-a pierdut mințile!
Hind, fiica lui Otba, a dat semnalul de atac jubilând:
- Curajoși, fiți curajoși, fii ai lui Abd Eddar! Săriți-le la beregată ca niște tigri, Quraișiți! Găsiți-l pe Mohamed, conducătorul și seducătorul lor, care le-a insultat și le-a întinat pe Lat și pe Uzza, divinitățile voastre! Lat și Uzza sunt de partea voastră! Nu vă arătați nedemni față de ele! Iblis vă va conduce de pe murgul său! Infingeți-le lăncile cu cârlig în burtă să le iasă mațele cum fac șerpii din gaură! Gândiți-vă la mamele, la femeile și fiicele voastre care vă urmează! Gândiți-vă că, dacă sunteți înfrânți, vor cădea pradă dușmanilor și vor fi violate! La luptă, fii ai lui Abd Eddar! Dacă vreunul va întoarce spatele dușmanului, să nu-l mai cuprindă brațele mult iubite! Culcușul moale iubita să nu i-l mai pregătească! Ea se va întoarce de la el cu dispreț și își va oferi trupul păgânilor! Ucideți, ucideți! jubila Hind.
Credincioșii au fost încercuiți, și oricât de sălbatic și de deznădăjduit s-au luptat, au fost siliți să fugă...
Gabriel i-a trimit lui Mohamed calul alb pe care, cu capul acoperit de cenușă, cu stindardul înfășurat în jurul trupului, a fugit în fruntea aderenților săi.
Iblis, de pe cal, își scutura pumnul uscat în direcția lui.
Hind, fiica lui Otba, care s-a dat lui Iblis cu înflăcărare pe câmpul de bătălie, printre cadavre, mutila cu femeile quraișite musulmanii căzuți. Le tăiau urechile, nasurile și însemnele bărbăției lor. Din urechi și din nasuri și-au confecționat brățări pentru picior și gât pe care le-au purtat la intrarea în Mecca.
Quraișiții l-au urmărit pe Mohamed până sub zidurile Medinei pe care le-au asaltat în van.
Mohamed a recunoscut că a acționat pripit și că s-a pregătit prost pentru cucerirea sanctuarului.
S-a biciuit vreme de paisprezece zile, până ce sângele îi curgea de pe trup în pâraie, n-a luat nici cea mai mică fărâmă de pâine și s-a rugat pentru muslimii căzuți.
În ziua a cincisprezecea, Gabriel i-a apărut după rugăciunea de seară. A statornicit o scară de argint pe care Mohamed a urcat până la cer.
Moise era de pază la poartă și a rostit:
- Ce dorești, Mohamed?
Mohamed s-a prosternat:
- Am păcătuit prin acțiuni prost întocmite. Am venit să cer iertare și îndurare pentru prietenii mei răpuși.
Moise a grăit:
- Prin cuvântul tău, ea le va fi acordată, și l-a condus până în al șaptelea cer înspre deliciile ultime ale cunoașterii, înspre Dumnezeu.
Iar Mohamed, tolănit pe un nor, l-a întrebat pe Dumnezeu câte rugăciune să impună zilnic poporului său.
Atunci Dumnezeu a răspuns prin Moise:
- Cincizeci!
Dar Mohamed a zis:
- Doamne, nu toți oamenii au tăria să suporte cincizeci de rugăciuni pe zi. Nu sunt cei mai mulți dintre ei slabi și nevolnici și nu au ei pieptul plin de chinuri? Vreau să fac zilnic o mie de rugăciuni: împuținează rugăciunile pentru poporul meu! Atunci Dumnezeu prin Moise a cerut de la poporul său paisprezece rugăciuni.
Dar Mohamed a vorbit:
- Rugăciunea e trudnică, iar poporul meu e slab, lasă, Doamne, frâu și mai mare îndurării tale!
Iar Dumnezeu, pentru nesfârșitele implorări ale lui Mohamed, a eliberat pe poporul său de toate rugăciunile, în afară de cinci: rugăciunea de dimineață, de îndată ce mijesc zorii, rugăciunea de la amiază, când soarele se află la zenit, rugăciunea de după-amiază, când soarele se înclină spre vest, rugăciunea de seară, când soarele coboară sub orizont, rugăciunea de noapte, când ultima lumină a amurgului a fost sorbită de buzele nopții.
Mohamed s-a pregătit timp de un an pentru campania împotriva orașului Mecca și a adunat zece mii de oameni.
Maria, copta, străbătea orașul cântând a doua sură a Coranului:
- Suntem ai Domnului. Calea noastră vine de la El. Calea noastră revine la el. Războiți-vă întru Dumnezeu cu cei care sunt contra lui Dumnezeu! Și contra voastră! Fiți sălbatici și curajoși: Spiritul să vă înflăcăreze! Dar nu vă pierdeți: nu lăsați frâiele cailor voștri, căci lui Dumnezeu nu-i plac cei neînfrânați. Nu porniți lupta cu ei în sanctuar până când n-au purces ei la luptă acolo. Dar apoi ucideți-i, ucideți-i și azvârliți-i în cloacă. Căci să faci un sacrilegiu e mai grav decât să omori.
Noi suntem ai Domnului și la El ne întoarcem.
Mohamed a ieșit din Medina, luminat de încredere și încoronat cu dragoste.
Otba a ascultat plin de teroare despre teribila înarmare a lui Mohamed.
Într-o noapte, l-au trezit vestitorii pe când dormea într-un bordel de băieți.
În zori, s-a suit pe cal și a călărit în secret spre Mecca în întâmpinarea lui Mohamed.
L-a întâlnit pe vechiul câmp de bătălie unde încă se albeau oasele musulmanilor căzuți.
Și-a mânat calul până în fața lui Mohamed, bătrânețea îi făcuse părul alb-calcaros și a zis:
- Sunt Otba, dușmanul tău. E adevărat ceea ce mi s-a raportat, că tu ai asmuțit contra Meccăi zece mii de oameni?
Mohamed a rostit nervos:
- Convinge-te!
Apoi și-a strunit trupele în paradă și la defilare în coloane de o sută cu flamurele dinaintea comandantului vrăjmaș.
Otba stătea ghemuit ca o maimuță pe murgul său și număra coloanele.
Dintr-o smucitură, s-a întors cu tot cu cal spre Mohamed:
- E adevărat ce mi s-a relatat. Vrei să ne nimicești fără cruțare?
- Nu vreau să vă nimicesc, vreau să vă trezesc la viață. Căci Dumnezeu m-a înștiințat: Războiți-vă întru Dumnezeu cu cei care sunt contra lui Dumnezeu! Și contra voastră!
Otba strângea din fălcile sale fără dinți:
- Ce pot să fac să-i salvez pe Quraișiți?
- Predă-mi Mecca și sanctuarul și distruge idolii Lat și Uzza care îl pângăresc.
Otba se gândea.
Soarele îi pieptăna scăfârlia.
- Lasă-ne idolii încă un an, să nu-i pierdem așa dintr-o dată, ca nu cumva să se asmută înnebuniți asupra noastră...
- Alergați orbește ca dobitoacele în sălbăticie și rătăcire...
Otba a alunecat de pe cal și a căzut în genunchi:
- Privește-mă, pe mine un moșneag, căpetenia Quraișiților, din tribul mamei tale, dinaintea ta în colb! Lasă-ne idolii încă o lună!
- Nu sunt negustor. Cu mine nu încape tocmeală.
Ali, tânărul, a luat foc de rușine.
- Permite-mi, Mohamed, să-i zbor căpățâna!
Mohamed și-a clătinat capul dezaprobator.
- Îi las cale deschisă până la Mecca. Să anunțe ce-a văzut. Nu vreau să vărs sânge fără folos și noimă. Căci Domnul mi-a dat de știre: fiți sălbatici și curajoși! Spiritul să vă înflăcăreze! Dar să nu vă pierdeți: nu lăsați frâiele cailor voștri, căci lui Dumnezeu nu-i plac cei neînfrânați... Otba, eu cer Quraișiților să îngrămădească în fața sanctuarului toate armele: lăncile, sulițele, săbiile, pumnalele, arcurile și săgețile. Ca nimeni, nici bărbat, nici femeie, nici copil să nu se găsească pe străzi la venirea mea. Cine va rămâne în casă va fi ocrotit. Viața și averea îi vor fi cruțate.
Otba i-a convocat la sfat pe cei mai vârstnici și mai nobili dintre Quraișiți.
- Mohamed e pornit contra noastră cu zece mii de ostași neînfricați. Dinaintea lui suntem asemeni frunzelor de toamnă în bătaia vântului. Stivuiți armele: lăncile, sulițele, săbiile, pumnalele, arcurile și săgețile, într-o grămadă în fața sanctuarului. Fiecare să se închidă la casa lui și astfel viața și averea îi vor fi cruțate.
Cei mai vârstnici și cei mai nobili s-au vânturat prin oraș și au împărtășit știrea din casă în casă.
Dar Hind, fiica lui Otba, l-a urmărit din casa sfatului în stradă, l-a tras de barba albă și a urlat:
- Priviți maimuța împuțită, a fost în tabăra dușmanului. Ne-a trădat.
Iblis, chiorul, dând peste amândoi, și-a scos cuțitul și l-a răpus pe moșneag.
Avangarda musulmanilor, intrând în Mecca prin poarta Beni Scheiba, nu a găsit în stradă nici țipenie de om. Doar leșul lui Otba, moșneagul, zăcea cu fruntea în noroi, în fața casei sfatului, cu cuțițul lui Iblis în ceafă.
Când Mohamed, pe calul alb al lui Gabriel, călărea pe strada care ducea spre Kaaba, Iblis, cel rău, i-a ieșit împotrivă, complet înarmat, pe bidiviul său negru. Și-au încrucișat săbiile. La a șaptea lovitură, Mohamed i-a retezat capul. Un musulman care a vrut să prindă capul care se rostogolea și să-l arate camarazilor în chip de trofeu n-a mai ținut deodată în mână decât un dovleac zbârcit.
Trunchiul lui Iblis a fâșâit și a căzut de pe cal ca o legătură de paie îngălbenite.
Mohamed a înconjurat sanctuarul călare de șapte ori.
Apoi a sărit din șa, i-a dat hățurile lui Ali, feciorul, și a intrat în Kaaba.
Și-a scos sabia și a sfărâmat pe idolii Lat și Uzza.
A îmbrățișat piatra sfântă care căzuse odinioară din al șaptelea cer și a sărutat-o de șapte ori.
Șapte ore a stat dinaintea pietrei în rugăciune.
A acoperit-o cu stindardul verde și a ieșit pe pragul de la Kaaba:
- Musulmani, Dumnezeu v-a acordat gloria și onoarea, întrucât ați cucerit sanctuarul fără să vărsați un strop de sânge. În pace și în libertate să fie de acum instituit un pelerinaj. Ca cel care vine în pelerinaj la Mecca să fie neatins. Dumnezeu a sfințit Mecca în ziua în care a creat Cerul și Pământul. Iar pământul Meccăi să rămâie sfânt până la trompetele învierii!
Mohamed, înconjurat de ovațiile credincioșilor, s-a întors în capitala sa Medina.
Mohamed avea un iepuraș negru, îmblânzit pe care îl îndrăgea foarte. Dimineața, împărțea cu el laptele și dormea pe patul său.
Se zbenguia în juru-i când trecea prin grădină.
Într-o zi, buza lui despicată a fost mușcată de un șarpe.
Cuprins de frisoane, cu ochii închiși, își deschidea și-și închidea gura și suferea de dureri nespuse.
Dar nu-i era dat niciun sunet să-și facă chinurile cunoscute.
Mohamed se ruga la pieptu-i, iar lacrimile îi curgeau pe obraji.
Cum te-aș putea ajuta? E un abis între noi, atât de adânc, încât nici Dumnezeu Însuși nu s-ar încumeta să pună deasupra o pasarelă. Dacă aș muri odată cu tine, am avea ceva în comun care ne-ar împinge la fraternitate.
Deja, aripile liliacului flutură peste ziua mea care se stinge, mor și eu, un animal deznădăjduit, singur și neajutorat ca tine – fie ca oamenii cei mai dragi să mă țină și pe mine în brațe suspinând...
Mohamed s-a trezit și a zărit pasărea aurie zburătăcindu-se în jurul lămpii. A chemat-o pe Maria, copta, și a rostit:
- Pereții încăperii au fost dărâmați, căci stăpânul a zidit poarta și a blocat ferestrele cu plante sălbatice. Iedera mi s-a încolăcit în jurul gambelor, și volbura mi s-a împletit în jurul picioarelor. Acum, zidul dinspre apus s-a prăbușit și a lăsat Soarele să intre. Ah, îl văd urcând abia acum când coboară. Nu sunt aidoma florii ce-a înflorit și nu mai vrea să se închidă? Cu o mie de petale mă cațăr spre lumină. Vezi pasărea de aur care zboară pe un nour roșu?
Mohamed și-a aruncat ochii sălbatici ca niște pietre înspre lampă.
Maria s-a speriat.

- Stăpâne, lampa te zăpăcește. O rază de soare s-a prins în ea ca-ntr-o capcană.
Mohamed a zis:
- Adă-mi apă!
Maria s-a zorit.
Când a ajuns pe prag cu cana, i-a scăpat din mâini și s-a spart zuruind.
S-a aplecat speriată după cioburi și a strigat.
Apa, însă, s-a prelins până la culcușul lui Mohamed care și-a muiat mâna și și-a răcorit suferind fruntea.
Apa a curs, să-l slujească cu râvnă, s-a gândit Maria. El îmblânzește elementele. Totuși, sărmana-mi inimă, vai, niciodată tihnită, niciodată nu ajunge la Mohamed.
Mohamed și-a lăsat mâna să atârne în umezeală.
Un pârâu de munte clipocește pe degetele mele jucăușe. Nu am uitat să mă joc. Pârâiașe, fă-te bilă, să te apuc, să mă joc, ca un copil fericit, cu mama Pământ și Tatăl Dumnezeu.
A apucat apa-n pumn în chip de minge.
Iar Maria a văzut cum ținea în mâini o bilă argintie.
El a aruncat-o în aer unde s-a spart strălucind.
În lampă, pasărea de aur ciripea.
Cerul s-a acoperit cu nori.
Găinile țipau de teamă și câini hămăiau.
Mohamed gemea.
Zidul e din nou la locul său, iar poartă stă larg deschisă.
Bila argintată a zbughit-o din mâna mea.
Norul roșu s-a evaporat.
Pasărea de aur, răpusă de săgețile ochilor mei, a căzut însângerată la podea.
Viermii se târăsc afară din pivnițe.
Salamandre subțiratice.
Broaște grăsane.
Șerpi lucitori.
Orbii se clatină icnind pe ulițe, amăgiți de pramatii care vorbesc în dodii. Femeile dau naștere la nebunie. Soli din țări multicolore aduc știri malefice. Război etern. Război etern. Fluviile sar însetate peste albiile lor. Plouă cu ploșnițe. Oamenii se nasc numai ca gemeni: burtă pe burtă sau spate în spate, înlănțuiți chinuitor.
Niciun somn nu-și mai lasă vălul bunătății sale pe frunțile noastre pălite.
Furtuni haine ne amenință turnurile.
Maria, cheamă-l pe Ali, tânărul, și pe Talha, frumosul. Sprijinit de umerii lor vreau să părăsesc casa în flăcări când fulgerul lovește.
Plângâng Ali și Talha au îngenuncheat la căpătâiul patului său.
La picioarele sale, Maria ședea fără lacrimi și mută de durere.
Și Mohamed a grăit:
- Ali, tu, tinere, și Talha, tu, frumosule: minunății ale viitorului! Mă destram, iar lemnăria mea e putredă de greutatea cerului și de furtunile pământului. Când voi muri, nu vă fie frică! Îndepărtați-mi piele de trup ca unui animal doborât care-i hărăzit abatorului. Și răsuciți-mi brațele din articulații și aruncați-le în deșert, pentru ca șacalii să le roadă, iar soarele să le usuce. Întindeți-mi pielea pe o tobă și bateți peste ea cu bețe făcute din oasele mele, pentru a chema credincioșii la lupta cea sfântă, la măcelul radios, la bătălia eternă, la izbânda cea mai dulce.
L-au acoperit pe Mohamed cu o mantie vărgată, pentru ca muștele și gândaci să nu-i întineze pacea bâzâind. Ali s-a ridicat și a vorbit:
- Dumnezeu mi-e martor, Mohamed n-a murit. S-a dus la Domnul, asemeni lui Moise care și-a evitat poporul vreme de patruzeci de zile și s-a întors abia în cea de-a patruzeci și una, după ce deja îi pregătiseră funeraliile. Pe Allah, trimisul lui Dumnezeu se va întoarce și va sparge botul celor care l-au declarat mort.
- Dacă mă iubești, Talha, – Maria, copta, s-a sprijinit de umerii săi – atunci omoară-mă. Eu n-am curajul. Omoară-mă și depune-mi leșul alături de al său, să mă trezesc în cer alături de el.
Talha nu s-a lăsat antrenat de elanul ușuratic al acestor cuvinte și și-a clătinat capul frumos.
- Nu pot să omor ceea ce trăiește de la sine și vrea să trăiască...
Atunci, Maria, copta, a fugit de acasă.
A alergat cu picioarele zdrelite până la muntele Koba, bastionul leproșilor.
Pradă sălbăticiei și dorinței de moarte, l-a îmbrățișat pe Otmar, un tânăr cazangiu, căruia lepră îi mâncase pieptul. Și-a cufundat capul în rănile sale și i-a sărutat puroiul plăgilor.
Otmar, cazangiul, a plâns pe cadavrul ei și a așternut pe ea petale de rodii, portocale și piersici.
A ars-o în taină și i-a împrăștiat cenușa în vântul de vest în timpul rugăciunii de la asfințitul soarelui.
Mohamed a zăcut trei zile neîngropat așa cum o cereau datinile.
În cea de-a patra, în timp ce Ali și Talha se ocupau cu spălarea lui Mohamed, a pășit în casă un omuleț foarte bătrân. Brațele sale descărnate băteau ca niște bețe clopotul dogit al trupului său. Barba lui căruntă se legăna în dezordine până la genunchi.
Ochii i se roteau în orbite cu zgomot ca niște bile de sticlă.
- Cine ești tu, bătrâne? l-a întrebat Ali, tulburi odihna celui care doarme blând. În casa asta adastă moartea.
Pe vârful picioarelor, moșneagul a țopăit până la Mohamed al cărui cap se afla pe pieptul lui Talha în vreme ce Ali vărsa apă pe trupul lui.
Moșneagul și-a ridicat degetul arătător:
- Cât e de frumos în viață și în moarte!
S-a închinat de trei ori, cu mâinile încrucișate pe corpul său uscat:
- Eu sunt Bahirah, călugărul, și am venit să-l mai văd încă o dată pe Mohamed. Domnul mi-a dăruit o sută treizeci de ani și i-am purtat cu smerenie și demnitate, împăcat și înțelegător. Două zile se înalță ca două piscuri înzăpezite din întinderea anilor mei: că te-am văzut Mohamed pornind spre viață și acum când te văd că o părăsești. Cu sârguință și fermitate am păstrat cartea sfântă pe care Dumnezeu a depus-o în peștera mea. În fiecare dimineață, am citit din ea – și am citit, Mohamed, ceea ce ai scris: ceea ce ai spus, gândit, intuit, visat și dorit. O mână puternică a scris nevăzută în cartea sfântă învățătura ta, viața ta – până ce s-a îndeplinit. Atunci lanțul s-a rupt – și cartea a devenit liberă...
Bătrânul s-a întors înspre Ali și Talha care îl priveau:
- Am așezat-o pe măgărița mea care-i priponită de o coloană. Am adus-o să o depun într-un loc consacrat în moschee, căci doar câteva zile mă despart de Al Djannah, Al Araf ori de Djehenam. Această carte, numită Coran, să fie o poruncă pentru toți credincioșii și să fie pusă la inima umanității ca lege eternă și nestrămutată. Din ea luminează flacăra iubirii și făclia făgăduinței. Să fie citită în moscheea din Medina zi de zi; de o sută de sacerdoți: de la început până la sfârșit. Cuvântul lui Dumnezeu, Unul, trebuie să răsune neîncetat din țările Orientului până în țările Occidentului. De la răsăritul și până la asfințitul soarelui...




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!