poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 469 .



Stăpânul pietrei magice
proză [ ]
după Legenda pietrei sacre a dacilor

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MyMosys ]

2018-12-22  |     | 



Prea demult ca să îşi mai aducă cineva aminte, pe când oamenii trăiau în simple cetăţi de piatră şi se căzneau să îşi facă viaţa cât mai suportabilă, o stea s-a apropiat de pământ mai mult decât oricare altă stea de pe cer. Bag seama că nu era o stea obişnuită. Cum se face cum nu, din ea s-a desprins o frântură şi s-a rostogolit spre pământ. În drumul său, bucata de stea a aprins cerul şi apoi a pârjolit pădurile fiind cât pe ce să nimicească de-a binelea o cetate în apropierea căreia s-a oprit.
Aici începe de-a binelea şi povestea mea. În acea zi în care bucata de stea s-a prăbuşit pe pământ, Dor-Fecior, un flăcău harnic şi curat la suflet, se afla la vânătoare. A văzut el limba de foc lăsată de piatra aceea nu prea mare dar foarte strălucitoare şi şi-a dat seama că se îndrepta spre cetatea în care avea şi el un mic adăpost. Fără să stea prea mult pe gânduri a luat-o la fugă spre cetate. Atât de iute de picior era, încât a prins-o din urmă chiar înainte de a se lovi de poarta cetăţii. Nu s-a temut nici de strălucirea ei şi nici de focul pe care îl împrăştia în jur şi a prins bucata de stea în mâna cu care de obicei îşi încorda arcul. Piatra s-a liniştit de îndată, aşa încât Dor-Fecior a dus-o acasă şi a aşezat-o pe masă.
Din acea zi, în adăpostul flăcăului nu a mai fost niciodată întuneric şi frig. Mai mult, timpul trecea, dar flăcăul nu îmbătrânea şi părea să devină din ce în ce mai puternic. Vâna mai mult, îi ajuta şi pe alţii cu hrană şi treburile prin cetate şi astfel, nu trecu mult până ce oamenii prinseră drag de el purtându-se în faţa lui ca în faţa unui conducător. Lucrul acesta ajunse grabnic şi la urechile stăpânului cetăţii, căruia nu-i plăcu deloc să afle că supuşii săi dau ascultare altcuiva. Ani în şir îşi ţinuse oamenii pe lângă cetate şi dependenţi de aceasta. Se arătase blajin şi îngăduitor pe faţă, dar îşi iubea puterea mai mult decât orice în acea lume. Aşa se face că, într-o zi, flăcăul se pomeni chemat în faţa stăpânului. Cu toate că ştia că acesta avea un fel ciudat de a vorbi, ca şi când ar fi rostit mereu descântece, auzindu-l şi văzându-l pentru prima oară, se simţi ca şi când ar fi fost încolţit şi vânat.
- Bag de seamă că Dor-Fecior te cheamă.
- Întocmai, stăpâne!
- Şi mai bag se seamă că de mine nu ţi-e teamă!
- Ar trebui să-mi fie?
- Eu conduc această cetate şi altcineva să fie stăpân nu poate!
Neînţelegând cu ce a greşit, Dor-Fecior rămase tăcut.
- Eşti vânător, ştiu toţi prea bine, aşa că nu te poţi pune cu mine!
Cum flăcăul nu răspunse nici de această dată, stăpânul cetăţii se apropie de el împingându-l în piept cu degetul arătător:
- Ce este în mintea ta, oricând şi oricum voi afla, iar dacă stăpânirea-mi vei ameninţa, din cetate te voi alunga!
- Stăpâne, zise în sfârşit Dor-Fecior, eu îmi văd de viaţa mea ca şi până acum, fără să deranjez pe nimeni. Dacă am greşit cu ceva îţi cer iertare şi te rog să îmi spui cu ce am supărat ca să nu mai greşesc pe viitor.
Plăcându-i cuvintele flăcăului, stăpânul cetăţii se întoarse pe tronul său.
- Ce atâta vorbă multă? Văd cum pe tine supuşii mei te ascultă! În cap să-ţi bagi cât poţi de bine, ei trebuie să asculte numai de mine!
Mâhnit de cele petrecute cu stăpânul cetăţii, Dor-Fecior se retrase în adăpostul său şi încercă să îşi vadă doar de treburile lui. Acest lucru nu fu atât de uşor pe cât se pare. Obişnuiţi cu sprijinul oferit de flăcău, supuşii cetăţii prinseră să vină din ce în ce mai des la el, supăraţi că flăcăul nu mai împărţea vânat şi nu mai sărea la orice treabă în ajutor. Nici unul nu se gândea să meargă la stăpânul cetăţii pentru a cere sprijin. În cele din urmă, punând tot traiul bun al flăcăului, atât de diferit de traiul lor, pe seama pietrei strălucitoare, câţiva bărbaţi se hotărâră să o fure.
Aşteptară ei să plece Dor-Fecior de acasă şi se aruncară să ia piatra de pe masă. Ei, dar când atinse primul om piatra, aceasta îl arse atât de straşnic încât pe loc omul leşină de durere. Neînţelegând ce s-a petrecut, în locul său se duse după piatră încă un bărbat care păţi la fel. Nu fu chip să pună cineva mâna pe piatra strălucitoare. Bag seamă că ea nu îl asculta decât pe Dor-Fecior şi era magică. Lucrurile nu rămaseră aşa, căci, mâniaţi de nereuşită, oamenii ajunseră în sfârşit la stăpânul cetăţii, unde povestiră despre piatra lui Dor-Fecior.
- Înţeleg eu oare bine? Flăcăul are o piatră preţioasă pe care o ascunde de mine? Să fie adus de îndată în faţa mea, căci pe loc îl voi judeca!
Dor-Fecior veni de bunăvoie în faţa stăpânului cetăţii.
- O piatră preţioasă ai, am auzit! Să o ascunzi de mine cum ai îndrăznit?
- E doar o simplă piatră care luminează, stăpâne! Nu e demnă de a sta în faţa ta!
Oamenii pe care nu demult Dor-Fecior îi ajuta, se repeziră să spună care mai de care ce puteri avea piatra. Ba că aduce tinereţe fără bătrâneţe, ba că îl face puternic ca un zmeu pe cel care îi e stăpân, ba că vindecă orice boală şi tot aşa, că bietul flăcău nu îşi mai dorea decât să scape cu bine de acolo, să îşi ia piatra şi să plece cu ea cât mai departe de cetatea aceea cu oameni nerecunoscători. Dar aşa ceva nu mai era cu putinţă acum că stăpânul cetăţii aflase de piatră.
- Foarte bine, foarte bine, să aduci piatra magică la mine!
- Să nu vă fie cu supărare, dar am găsit piatra şi ea îmi luminează şi încălzeşte casa.
- Dacă înţeleg eu bine, vrei s-o cumpăr de la tine?
- Nu este de vânzare, ceea ce vreau să spun este că nu pot să mă despart de ea!
Ah, ce mânie pe stăpânul cetăţii la asemenea cuvinte! Porunci ca Dor-Fecior să fie legat în piaţa cetăţii şi biciuit, iar piatra să îi fie luată cu forţa.
Aşa cum aţi bănuit deja, nimeni nu se putu apropia de bucata de stea, iar flăcăul se lăsă biciuit zile în şir fără să se înmoaie în hotărârea lui de a nu se despărţi de piatră. Ar fi pierit de bună seamă dacă nu ar fi fost văzut de fiica stăpânului cetăţii. Această fată îşi petrecea timpul crescând porumbei în cel mai înalt turn al cetăţii. De la înălţime, nu era greu să vadă cum un flăcău era bătut în fiecare zi fără să i se dea măcar apă dacă nu şi hrană. Înduioşată de suferinţa lui Dor-Fecior, fata începu să coboare din turnul său în taină, în fiecare seară, să îi umezească buzele cu apă şi să îi strecoare câteva îmbucături de pâine.
Într-o astfel de seară, pe când fata îi răcorea flăcăului faţa, în piaţă apăru de nicăieri tocmai stăpânul cetăţii cu oştenii săi.
- Bine văd ochii mei oare că am parte de trădare?
O legară pe fată alături de flăcău și amândoi fură biciuiți crunt până la miezul nopții. Mai mult leșinat decât treaz, spre ziuă, Dor – Fecior văzu doi porumbei albi coborând din zbor, aducând în ciocuri apă și răcorindu-le fețele cu bătăile aripilor. Fata nu dădea semne că își venea în fire, ceea ce îl îngrijora foarte mult. La cum fusese bătută, poate chiar nu își mai revenea niciodată.
-Dacă ați înțelege graiul omenesc, porumbeilor, v-aș ruga să îmi aduceți piatra magică, vorbi flăcăul cu glas pierit.
Nu apucă să termine de rostit ultimul cuvânt că porumbeii se ridicară în zbor și, după puțin timp, se întoarseră cu piatra strălucitoare. Minune mare, vezi, că piatra nu le făcuse nici un rău păsărilor. Dor-Fecior simți de îndată cum legăturile cu care era strâns se făcură scrum și se grăbi să o ajute pe fata stăpânului. Piatra magică o aduse în simțiri pe dată și le vindecă rănile, ca și cum nici nu ar fi fost niciodată biciuiți.
Ei, dar dintr-unul dintre turnuri, stăpânul veghea și, de îndată ce văzu piatra și puterea ei, se repezi cu o întreagă oaste pe urme să pună mâna pe ea. Un stol de porumbei albi se adună în jurul celor doi tineri, împiedicându-i pe oșteni să se apropie prea repede și lăsând timp destul ca Dor-Fecior să o ia pe fată și să părăsească cetatea.
-Tata ne va urmări, spuse în cele din urmă fata când se opriră să își tragă sufletul. Și dacă eu aș rămâne în urmă tot te va urmări, căci tare îi sunt dragi pietrele scumpe!
-De ce să rămâi în urmă? Te va pedepsi mai rău decât până acum!
Fata îl privi cu ochii în lacrimi. Avea ochi frumoși și blânzi, de culoarea alunelor, așa că nu era de mirare că porumbeii o îndrăgeau. Parcă și Dor-Fecior simțea că începea să o îndrăgească. Dar nu era timp de astfel de lucruri acum. Stăpânul cetății era pe urmele lor.
-Trebuie să găsim ceva cu care să mergem mai repede, dar nu știu cum și încotro să o apucăm, zise flăcăul. Tot ce am este în cetate și sunt singur pe lume.
-Nu te necăji, zise fata, mergem la nașa mea, Zâna Porumbeilor, sora mamei mele, iar porumbeii ne vor purta în zbor!
Zis și făcut. Adunară câteva crengi, făcură un leagăn, se urcară în el, iar porumbeii îi ridicară în zbor, trăgând de panglicile desfăcute din părul fetei. Stăpânul cetății, văzând că porumbeii îi ajutau pe cei doi tineri, se întorsese acasă, luase un cal înaripat și pornise de unul singur, ca vântul, în urmărirea lor. Când fu cât pe ce să îi prindă, Dor-Fecior scoase piatra strălucitoare din sân. Lumina puternică îl orbi pe calul înaripat, care îl aruncă din șa pe stăpânul cetății. Rostogolindu-se pe pământ cale de trei zile de la porțile cetății Zânei Porumbeilor, tatăl fetei se înverșună și mai aprig să pună mâna pe piatra magică. Dar acum, cei doi ajunseseră deja la adăpost în Cetatea Porumbeilor și acolo el nu era primit încă de când i se prăpădise nevasta. Zâna Porumbeilor știa că el își omorâse nevasta în bătaie și îl amenințase că dacă îl va mai vedea vreodată va pune porumbeii să-i scoată ochii și să-i smulgă capul.
Ce fel de vrăjitor era însă, dacă nu găsea o cale de a intra într-o cetate apărată doar de păsări? Căci, vedeți bine, nu era un stăpân oarecare al unei cetăți oarecare, era chiar un vrăjitor. Se îmbrăcă în hainele unui om sărman întâlnit pe drum, care se învoise bucuros să-și schimbe straiele cu unele de soi și intră în pragul nopții în cetate pe lângă o căruță cu grăunțe pentru porumbei. Nu-i fu greu să dea de Dor-Fecior. Acesta se plimba cu fata lui de mână prin cetate și fata îi arăta cuiburile în care porumbeii se adunau pentru a înopta.
Nerăbdător să pună mâna pe piatră, stăpânul cetății se repezi la Dor – Fecior. Îi puse pumnalul în gât și îi ceru să scoată piatra magică.
-Piatra – ndată să mi-o dai dacă vrei trai să mai ai!
Fata începu să țipe, porumbeii se agitară și își chemară stăpâna, așa încât, până să se întâmple altceva, stăpânul cetății se trezi în față cu Zâna Porumbeilor.
-Deci așa, surâse stăpâna Cetății Porumbeilor, mi-ai nesocotit porunca! Ei bine, acum ești în puterea mea! Mi-ai omorât sora, mi-ai chinuit nepoata, mi-ai călcat cetatea fără voia mea, pregătește-te să plătești!
Se încinse dragii mei o luptă cum nu ați mai văzut vreodată și cum nu a mai povestit nici o poveste până acum. Zâna Porumbeilor se transformase într-un uriaș porumbel alb, iar stăpânul cetății într-un corb. Se luptară până își sfărmară aripile, apoi lupta se duse mai departe pe pământ. Oricât de iscusit lupta Stăpâna Porumbeilor, nu reușea prea bine să scape de vicleșugurile în luptă ale stăpânului cetății. Iată de ce, la un moment dat, corbul înfășcă între gheare gâtul porumbelului, gata să-l reteze. Dar nici Dor-Fecior nu dormea! Scoase piatra lui magică și aceasta îl pârjoli pe corb atât cât să scape porumbelul și să se transforme la loc în zâna care închise pe dată corbul într-o colivie de fier cu douăsprezece lacăte.
Așa scăpară cei doi tineri de stăpânul cetății. Povestea spune că Dor-Fecior și fata nu se întoarseră în cetatea lor, nu rămaseră nici pe Tărâmul Porumbeilor ci se luară amândoi de mână și se făcură nevăzuți împreună cu piatra magică. Acum, vă spun numai vouă, la geamul meu a venit odată un porumbel alb și mi-a spus că Dor-Fecior și Mara, cum o chema pe fată, s-au cununat, și-au făcut o cetate a lor unde își cresc cei zece copii, unde domnește liniștea și fericirea și unde piatra magică stă la loc de cinste, nederanjată de nimeni, strălucitoare ca o stea.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!