Oamenii sunt mici, destul de mici. Au nevoie esenţială de a vedea cu ochii şi de a auzi cu urechile, pentru a se încredinţa! Când realitatea li se înfăţişează altfel, aproape că dau bir cu fugiţii! Intraţi în materie, materia singură le poate oferi garanţiile maxime.


Seară oarecare de august. Neprevestind mare lucru. Asta de nu cumva simţurile mai puţin pământeşti ale Soniei cine ştie pe unde se vor fi preumblând?! Iat-o! Există! În trup! În secunda concretă. Obosită. Aproape ca de obicei. În toată această epuizare, crâmpeie de gânduri se aciuează de sine. I-auzi ce-i spunea mai nu ştiu când unei colege?! Ce muult şi-ar dori să i se întâmple ceva ieşit din comun! – Să te îndrăgosteşti? – sărise cealaltă (justificat) indiscretă. Sonia se codise. Adevărul era cât se poate de străveziu. Că doar nu voia cu orice preţ să descopere un gorgan de diamante, o fântână cu galbeni, un munte sidefat... Ea îşi dezvoltase însă scenariul în stilu-i caracteristic... – ceva care să te scoată din plictis,... să nu te mai saturi să fii! Drăguţă, colega îşi văzuse de ale ei. Chiar atunci când, împotriva propriei voi, rememora acea minimă secvenţă, apucăturile de mulier digitalis şi-au cerut tributul şi, ca străfulgerată, s-a repezit la telefon. Cineva, un nume total necunoscut, o căutase. În seara aceea a ignorat “incidentul”; a rămas însă cu un sentiment destul de straniu, acostând-o nevinovat pe parcursul întregii zile următoare. Un sentiment al apropierii. Al cunoscutului. Al acelui “ceva trebuie să fie!”. Şi cu o stare muzicală a rămas. Una aproximativ dureroasă. Cumva anticipând marile apocalipse din preajma grandioasei întrupări. Fără îndoială, nu numele acela trebuie să-i fi generat emoţia respectivă! Ci cu totul altceva. Ceva care exista în afara lucrurilor “normale”, reperabile auditiv-vizual. Nu a aprofundat, deşi melancolia aceea persista. Poate că intuiţia îi spunea [doar era şi ea parte a unui întreg!] că “numele acela” va reitera “gestul”, cu alte cuvinte va in-sis-ta: pe facebook-messenger orice este posibil [deci, fiţi amabili, reconsideraţi ‛adevăratul’ şi ‛verosimilul’]! Acolo, blindaţi în spatele ecranului / numelui [care dintre ele?!], oamenii ies cu dezinvoltură din ei. Se fac altceva (nici ei n-ar şti să spună ce!). Tu însăţi, soniedigitalăFBmess-istă înrăită de la o vreme îndeosebi, cu greu ţi-ai mai recunoscut hiatul şi accentul, cu gravitatea lui cu tot, altfel atât de săritoare în ochi în circumstanţe proprii. Şi, fără pic de ruşine, de nicio conştiinţă mustrată, te-ai trădat pe-tine-în-persoană cu tine, cealaltă. Eraţi două. Vă complăceaţi. Digitalul opera dualizarea ca necesitate. Recunoaşte, nu ai făcut cine ştie ce efort în a i te opune! Aşa că nu-l poţi învinovăţi pe celălalt. Chiar nu! De fapt, acum nu ai decât minime impresii. Aşa ca într-o pictură impresionistă. Ca-ntr-o secvenţă în reluare. Ca într-un vis străin. Te laşi mânată. Parţial învăluită. Semitrează, nădăjduieşti, într-un fel sau altul, să fentezi stadiul „[individ] manipulabil” [în veci nu ţi-a plăcut să...]. Între spiritul revoluţionar [cf. mesaj 1] şi latura profund poetică [cf. mesaj 2], ambele ale misteriosului iniţiator de dialog virtual tu identifici o prăpastie aproape de netrecut pe care, conceptualizând-o, o defineşti drept incoerenţă. Iar incoerenţa poate fi un simptom redutabil al imposturii, fie ea şi de rang minor, adică total nevinovată, absolut inofensivă. Pornită, mai exact, dintr-o serie de intenţii bune, chiar nobile. Chiar dintr-o iubire. Nu, nu te dezici de tine, îţi place îm continuare să porneşti de la prezumţia de nevinovăţie! Şi, totuşi, chiar şi tu ajungi să oscilezi. Puţin mai devreme îi demascai impostura, şi, iată, exact în momentul acesta te atrage suficient de irezistibil acest amestec de activ-pasiv, pentru care ai găsi măcar un sfert din scuzele universului! Cine ştie?! Aşa o fi omul zămislit! Din dualităţi! Din mici incoerenţe [au şi incoerenţele şarmul lor !]. Din nepotriviri! O fi vreun secret al echilibrului?! Şi, acum, publicul ce are de zis: –Hei, tu, cel / cea [aici, diferenţele de sex ar trebui să fie, măcar parţial, neutralizabile! Ce, Dumnezeului, suntem doar oameni!] de pe rândul 6 din dreapta !! Daaa, exact tu! Spune-ne, dar fii tu însuţi-însăţi, cum se cuvenea ca Sonia-asta-pervertită-digital să reacţioneze când, pe un ecran minuscul care se făcuse mare cât tooooaaaate zilele, a citit nici mai mult, nici mai puţin decât: « Dacă tu ai dispărea/ Şi din râsu-mi şi din plânsu-mi/ Te-aş găsi în sinea mea/ Te-aş zidi din mine însumi » ? –Da, da.., e Păunescu, văd că ştii, dar alta era întrebarea... –Aaaaa, este polisemie redutabilă în aceste 4 versuri ?! Cuum, adică nu poţi desprinde ideea esenţială? Zi, este despre istorie? Despre migraţia ideilor? Despre aboliri? Reinstaurări? O fi despre... iub...?? Aaaaa, există cel puţin o infinitate de... Care va să zică, Babel fuse o nimica toată!! Bine, dar asta înseamnă că polisemia este pasibilă de dosar penal: câte nu s-ar putea spune sub ascunzătoarea ei generoasă şi nimeni, absolut nimeni nu va putea fi acuzat! De furt! De conservatorism! De prea multă bună-credinţă! De calomnie! De revoluţie! ....de iubire ! –Eii, ce-a făcut Sonia!!? Păi în ziua în care a interacţionat cu acest catren s-a făcut că nu a interacţionat. S-a făcut, desigur, în faţa interlocutorului. Posteveniment a analizat subliminal vers cu vers şi, târâş-grăpiş, a îngăimat pe tastatură un anemic cuvânt bisilabic, expresie a unei pure aprecieri estetice, cumva formale, cumva din complezenţă: doar nu era în codru, erau în era digitală! Şi anume: „Frumos.” [cu punct marcat vizibil după adjectiv]. Se voia, desigur, un răspuns închis, care, în conformitate cu o parte din aşteptările ei, musai trebuia să se soldeze cu o reacţie la fel de „închisă”. Necunoscute căile! Naiv omul, şi mai şi femeia! [cu certitudine, din naivitate îl ispiti pe moş Adam cu mărul acela!] Pentru celălalt [era.. El sau... altcineva? Parcă, totuşi, era El, deşi... El este! Care... El?! Păi El..., ce mai era şi... altcineva? Nu ştiu.] acea minireplică formală a fost mai dihai decât un big-bang. Nici nu se dezmeticise bine biată-sonie-digitală, că a trebuit să-şi vadă din nou, de data aceasta paroxistic, prăbuşirea moleculă cu moleculă sub gravitaţia ingrată a unei terre. Urma un fel de travaliu; în orice caz, aproape-un-fatum impunea truda pentru o nouă recompunere [că doar ea din coasta lui fuse zămislită,.. mă rog, ipoteză atacabilă pe ici pe colo...] –Eiiiii! Mă descurc! – îşi ţipase o-sonie-mică într-o oglindă mare.