poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 261 .



Fără păpuși
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [pitpa ]

2018-11-30  |     | 




LUNI

-Care este numele tău?
-Diana.
-Dar pe mama ta cum o cheamă?
-Anda.
-Dar pe tatăl tău?
-..........
-Pe tata, cum îl cheamă pe tata?
-Tata, tata.
-Am înțeles!
-Ce frumos ai scris pe caiet! Cine te-a învățat să scrii?
-Diana.
-Diana? Cine este Diana?
-Eu. Eu sunt Diana.
-Am înțeles.
-Ați văzut, copii, ce bine știe să răspundă Diana? spun cu privirea țintă spre clasă ca nu cumva să îndrăznească vreunul să nu mă ia în serios. Sunt lângă banca ei și îi arăt discret o pagină de pe la începutul manualului.
-Asta este lecția ta, copiază pe caiet întrebările de aici.
Aleg pagina la întâmplare, îi arăt de unde până unde să copieze și o las în pace. Diana are deja stiloul în mână, trage caietul mai aproape ca să pună data de azi în colțul din dreapta sus al filei. Caligrafiază apăsat, cu mâna fixată pe stilou și cu cealaltă ținând colțul caietului. Nu a greșit niciodată, când a scris data, a păstrat aceeași distanță între cifre, a pus liniuță. Nici acum nu greșește.
Scrisul este îngrijit, fotografic, dar cititul e greoi, silabisește rar și, după două–trei rânduri, nu mai poate continua. Mă îndepărtez câțiva pași spre a mă ocupa de ceilalți, cu alte cuvinte, intru în rutina orei de limba română, cum fac mereu.

MARȚI

-Diana, ce culoare știi tu că are soarele?
-Galbenă, galbenă.
-Bravo! Ce mai este galben?
-.......Nu, nu, nu, nuuu!....își duce mâinile la urechi, la acoperă, se apără, probabil, de sunetele întrebării mele, nepoftite în creierul ei, în intimitatea ei.
-Gata, nu e bună întrebarea asta, o schimb. Cu ce ești îmbrăcată acum?
-Bluză.
-E frumoasă bluza ta?
-Frumoasă, da, frumoasă.
-La școală îți place?
-Da.
(Pe fața ei inexpresivă nu apare niciun semn de plăcere.)
-Foarte bine, Diana!
-Care este cea mai bună mâncare pe care o vrei tu?
-Diana mănâncă sushi.
-Adică îți place pește crud?
- Diana mănâncă sushi, da.
-Mie îmi place grătarul.
-Doamna mănâncă grătar, aaa, ha, ha, ha! Da, da, grătar, doamna.
-Da, Diana, eu prefer grătarul.
-Ați văzut, copii, ce bine știe Diana să răspundă? clipesc din ochi într-un anume fel, complice, și elevii știu de-acum, aprobă cu un da prelung, dar nu tare, nu tare, că Diana nu suportă strigătele.

CU NOUÃ ZILE ÎN URMÃ

E prima oră la clasa a V-a. O să le pun în vedere de la început să nu strige ”doamna, doamna” după mine, să nu vorbească neîntrebați, să ridice frumos mâna, când doresc să spună ceva; și să scrie tot după tablă. Neapărat!
***
Of, greu cu urcatul ăsta la etaj, deh, kilogramele în plus, vârsta, fir-ar ea să fie...Altădată, zbârnâiam pe scări, acum gâfâi și transpir din te miri ce efort.
***
-Bună dimineața, copii!
-Bună dimineața, doamna! aud corul pe nu știu câte voci.
Fac trei-patru pași în sala de clasă, apoi las catalogul și geanta pe catedră, privesc spre copii, mai mult să-mi dau seama dacă e un colectiv numeros ori s-a încropit la limită să nu rămână profesorii sub normă. Nu mi se pare nimic suspect. Număr vreo douăzeci și trei, deci nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Copiii stau câte doi în bancă; ca de obicei. Doar pe rândul din mijloc, în spate, o elevă, cam prea înăltuță față de restul, stă singură și nu pare atentă; cu privirea aplecată asupra manualului, își ia un creion din penar, îl mângâie cu cealaltă mână, parcă ar vrea să-i scoată luciu.
-Copii, sunt profesoara voastră de română, este foarte important să respectați ceea ce vă spun acum ca să nu avem probleme unii cu alții. Deci, nu suport gălăgia la ore, nu plecați din bancă fără a cere permisiunea mea și, dacă aveți ceva de spus, ridicați mâna. Disciplină și iar disciplină!
-Ridicați mâna, ridicați mâna, aud stupefiată cum mă îngână fata din ultima bancă, aceea care stă singură.
Raționez în fracțiuni de secundă că ceva nu este în regulă. Câțiva elevi dau să zâmbească; majoritatea, dimpotrivă, privește înfricoșată spre mine, așteptându-se la o reacție de răspuns.
-De ce repeți, fetițo? întreb eu pe un ton cu inflexiuni de duritate, ți se pare amuzant că vreau să fiți cuminți, când avem lecții de română? continui, îndreptându-mă cu pași apăsați spre banca ei.
-Doamna, doamna, intervine un băiat din prima bancă, lăsați-o-n pace, ea nu prea e...știți, cum să vă spun, nu prea e...și-mi face cu mâna semn la cap, adică nu prea e sănătoasă la cap, asta vrea să-mi sugereze.
Brusc îmi aduc aminte că acum câteva zile, parcă mi-a zis directoarea că am un caz mai special la o clasă. Te pomenești că aici e cazul. Foarte posibil! Deci trebuie să nu mă supăr, ba, dimpotrivă, trebuie să mă împrietenesc, am avut eu și altădată cazuri dintr-astea rebele, dar tot cu vorba bună le-am rezolvat.
Mă apropii de banca ei și o întreb, cât pot de afectuos:
-Cum te cheamă, păpușă?
(Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! NU! NU! NU!)
Imediat un șuierat ascuțit îmi zgârie timpanele și aud uluită răcnetul fetei, dezlănțuite de-a binelea:
-Fără păpușăăă, fără păpușăăă, a d’acu păpușaaa, urâtă, urâtă păpușaaa...
Se schimonosește, ochii i se albesc de furie, urlă, urlă, urlă, începe să facă spume la gură, împinge cartea și caietul pe jos, își asupă urechile cu mâinile, bate din picioare, se bălăbăne, gata, gata să cadă!
(Uhuuuuuu!)
Înlemnesc la doi pași de ea.
-Nu vreau păpușaaa, afară păpușaaa, urâtăăă! și mâinile acoperă în continuare urechile, acompaniate de un tropot de picioare în podea, în timp ce mie îmi pocnesc tâmplele.
( Bum! Bum! Bum!)
În clasă, o tăcere de mormânt; copiii, paralizați de frică, s-au întors și privesc împietriți spre ultima bancă.
-Ți-am spus fără păpușă, zbiară răgușită deja, fără păpușă!... urâtă, urâtă păpușa, afară cu păpușa!
-Afară cu păpușa, urâtă păpușa, încep să repet mecanic după ea, afară cu toate păpușile, spun și mă îndrept spre fereastră. Mimez gestul de a arunca ceva pe geam, ea se ridică și vine aproape de mine, gesticulează, țipă, afară cu păpușile, afară, îi răspund și simt cum îmi tremură picioarele.
Aș vrea să ies, să dispar, dar nu pot să părăsesc în asemenea circumstanță clasa, nu văd care este rezolvarea stării de criză, nu am habar ce să fac, doamne, ce să fac, ce să fac?!...
O las câteva clipe lângă fereastră, mă duc și deschid ușa, privesc în lungul coridorului... nimeni; din clasă răzbat urletele, a d’acu păpușa, urâtă păpușa; repet și eu, din prag da, urâtă , urâtă, nu vreau păpușa, zice , da, nu vreau păpușa, spun ca papagalul, nicio păpușă, zice ea, da, niciuna, întăresc eu, urâte, urâte toate, da, spun automat, urâte toate, urâteee!
***
Câteva secunde de pauză...
(Ssssssst!)
Apoi iar, încet, din ce în ce mai încet: urâtă păpușa, urâtă, fără păpușă, a d’acu păpușa...
Și pleacă de la fereastră, se îndreaptă spre banca ei din spatele clasei, cu pașii târșiți, aplecată de spate, parcă ar căra un bagaj mult prea greu, în timp ce își rotește ochii asupra copiilor, spunându-le și lor: fără păpușă!
Automat, câteva voci murmură pierite, fără păpușă!
Se așază la loc în bancă, vorbește foarte încet, doar cu sine, ținându-și capul în jos, nu înțeleg ce spune, dar pare că s-a liniștit.
Peste câteva secunde ridică ochii, se uită la mine, apoi la clasă, nu mai spune nimic, adună de pe jos caietul și cartea, le deschide, ia un creion și începe să copieze din manual.
Profit de momentele de calm și le mulțumesc elevilor că nu s-au agitat, apoi ies afară și mă uit din nou pe coridor.
Undeva , în capăt, o doamnă, care stă rezemată de perete, mă observă și vine spre mine.
-S-a întâmplat ceva? Știți, am fetița aici, în clasă, e bolnavă, are autism. V-a făcut vreo problemă?
-Da, a făcut o criză, doamnă, îi răspund circumspectă, dar de-acum știu: fără păpușă!
Intră în clasă și se duce glonț spre banca fetei.
-Ce-ai făcut? Ce-ai făcut? i se adresează pe un ton care îmi dă fiori, mai rău decât urletele de adineaori ; brusc ridică palma spre ea; fata se apără instinctiv, duce iar mâinile la urechi, le astupă, se leagănă de pe un picior pe altul, ca o barcă prinsă-ntr-un vârtej, geme...
( Nuuuuuuuuuuu! )
-Vă rog, vă rog, nu aici, nu înrăutățiți situația, doamnă, vă rog! adaug într-un acces de spaimă că elevii vor asista la o altă desfășurare de violență și mă pun în fața fetei pentru niște momente bune.
Chipul femeii pare al unui dresor de animale, pregătit să ia inițativa disperată, în fața fiarei care nu se lasă ușor îmblânzită.
-Vorbim noi acasă, adaugă ea, în același registru de tunet.
După, se uită spre mine, începe odiscuție,dar nu mai procesez ce-mi tot explică despre fobia fiicei sale cu privire la păpuși, nici despre integrarea copiilor autiști; aprob mecanic, îndepărtându-mă, până ce ies din clasă și mă îndrept către cancelarie, cu gândul că trebuie neapărat să văd ce-mi trebuie la dosarul de pensionare anticipată.
***
E o noapte grea, a trecut de 12, ar fi trebuit să sting lumina de mult, însă mai am câteva pagini din mărturisirea unei bolnave de autism, o luptătoare cu maladia cumplită, o învingătoare, de vreme ce are carieră universitară, ba a și inventat mașina de ”strâns”; ea așa îi zice, dar, din ce pricep eu, este un dispozitiv care exercită presiune pe trupul bolnavului și îl liniștește, cu alte cuvinte, oferă simulacrul unei îmbrățișări. Da, mașina oferă ”îmbrățișări”, prin apăsare, în realitate e presiunea blândă a buretelui cu care este căptușită. Mașina a ajuns material didactic în instituțiile ce se ocupă de autiști, înregistrându-se efecte pozitive în ceea ce privește diminuarea impactului la încercarea de empatie.
***
Mă uit la ceas. S-a făcut deja 3 dimineața. Îmi lăcrimează ochii; mă doare capul îngrozitor.
De câteva ore doar asta citesc pe net: simptome, fixații, fobii, medicație, antecedente în familie... iau notițe după fiecare material pe care îl parcurg, însă simt cum, fără să vreau, îmi mușcă din toate certitudinile o întrebare: Dumnezeule mare, de ce?

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!