poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 135 .



Ei mă alină
proză [ ]
(fragment din "Victor, clovnul din mine")

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [AnMar ]

2018-07-09  |     | 





Dintr-o mie de răni alegem una singură, Victore. Am atins craniul copilului indigo și-am simțit sărutul tuturor lumilor din creștet până în tălpi. A fost o străfulgerare de forță. N-am mai plâns. M-am adunat și-am clipit a lacrimă prelinsă pe obrazul împietrit de durere. I-am privit ultima dată ochii mari care pierduseră luminile vieții. Se ascundeau undeva sus, sub aripa îngerului uriaș care i-a întins o aripă. L-am privit pe îngerul acela și-am simțit atunci că este un hoț de iubiri. Acum, când totul s-a adunat în infinitul mărunt al cotidianului, îi mulțumesc că mi l-a primit. Nu pot uita fulgerul acela albastru indigo sub care, am reușit să nu urlu ca o lupoaică de dorul puilor, puiului abia plecat în brațele tuturor îngerilor și apoi, într-un vis aproape real, l-am privit pe copilul indigo cum săruta inima Domnului. Am simțit bucuria simplă a mamei care, din acea clipă știa că el este protejat, că nu mai simte răul lumii umane.
Dorul mă macină zi de zi și în mine crește oboseala vieții materiale. Mă mint că-i voi revedea și ascultătoare văd de cele mărunte ale vieții.
Știi, Victore, am două iubiri infinite aici, pe pământ. Pentru ele cresc mai departe trăindu-le frumusețea. Miracolul iubirii continuă mereu, simplu privind în jurul meu cum ei, mama și Gabi, zâmbesc de multe ori spre mine, mulțumindu-mi, iubindu-mă fără comoditatea cuvintelor rostite. Mângâierea privirilor lor îmi alină multe din durerile acumulate.
- Atunci, ce mai cauți tu, Anna, mereu mereu ca fiind iubire? Exteriorul aduce numai frământări, pentru că echilibrarea nu se face decât dual. Doare și când ceilalți oferă, și când ceilalți absorb. Darul omului e dual și este firesc să provoace minusuri și plusuri multe. Tu caută pragul dintre două gânduri, dintre două bătăi ale inimii, amorțește mintea și respiră prin inimă credința. Acolo este izvorul alb și tot acolo, pe marginea de piatră a iubirii umane, găsești liniștea. Nu uita să iei dălți potrivite să înfrumusețezi piatra, zidul de piatră albă...
- Credința o percep iubire și invers, Victore. Oare greșesc?
- În fiecare poveste există orbirea, Anna. Voi, oamenii, sunteți tare orbi. E nevoie ca o formă de iubire să privească prin ochii voștri și, așa cum ai simțit tu că îți crește acuitatea vizuală și bineînțeles, și cea auditivă, apoi și percepția energiilor cuvintelor când simți prezența tatălui tău, ca să simțiți cum credința umple de mir întreaga voastră ființă. Urmează îndelunga vindecare. Tu ai ales acea vindecare aspră prin scris. Alții aleg alte forme de vindecare.
- Dar, Victore, când percepem acut durerea generată de o rană pe care este posibil ca mult mai târziu să o conștientizăm profund și începem să-i căutăm cauzele ( nu zic că toți facem asta, alții fug de aceste cauze profunde), după ce apelăm la uitarea acelei răni ne prefacem în bobul de linte al propriilor iluzii, răsturnăm fericirea căutându-ne o renaștere într-o lume confortabilă. Oare uităm acea rană? Nu cred în uitarea omului. Multe răni revin din subconștient și atacă sub o formă sau alta. Reapar într-un pumn de gesturi, într-o fâșie de lumină, într-o boare de vânt, într-o furtună de trăiri, pe o paletă infinită de emoții conștientizate sau nu.
Am impresia că atunci când totul devine infinitul orb, începem să clipim tuturor viselor apoi, cuminți, ne așternem la masa cinei de taină a ființei.Ce așteptăm din aburii acelei cine de taină, nu știu. Deja numai tu, spiritul meu vioi, poți cuprinde toate esențele și, după îndelungate călătorii, mă reinventezi printr-un joc al iluziilor devenite reale.

8 iulie 2018

.  |











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!