poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 543 .



Ultima gară
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [icon ]

2018-05-25  |     | 



În vis se făcea că eram singur într-o biserică cu bolți foarte înalte. Era liniște și răcoare. Pe mijloc, era așternut un covor lung și îngust, care estompa zgomotul pașilor. Covorul se oprea în dreptul unui catafalc pus de-a curmezișul, drapat cu catifea roșie sau grena, nu mai țin minte, numai că acest catafalc nu era unul obișnuit. Era foarte înalt, nefiresc de înalt, aproape că ajungea până sub bolta din naosul bisericii. De acest catafalc, foarte înalt, era rezemată o scară de lemn, foarte lungă și ea. Am început să urc. Fiecare treaptă îmi mărea starea de emoție. Pe la jumătatea scării am privit în jos și am amețit. M-am oprit din urcare, am strâns mai puternic mâinile și cu un ultim efort am ajuns la sicriul de pe catafalc. Eram suficient de sus ca să pot vedea cine este în sicriu. Am avut un șoc foarte mare când am înțeles cine. Da! Ați ghicit! Era Ela. Moartă. Frumoasă. Nespus de frumoasă, dar moartă. Am privit-o cu atenție și am sesizat paloarea cadaverică a chipului ei. Nu știu de ce avea ochii deschiși și gândurile în altă parte. Cu toate astea era moartă.
În clipa aceea din vis, am simțit că nu o mai iubesc. Deodată am simțit ceva ca o eliberare. M-am trezit brusc, lac de transpirație și cu o senzație fantastică de ușurare, ca atunci când lași o greutate din mâini, când ți se îndreaptă coloana și parcă îți recapeți înălțimea inițială. Nu o mai iubeam. Nu mai eram gelos. Nu mai vroiam să-l bat pe individul cu care se plimba, prin Iași, pe Dealul Copoului, îmbrăcată în pardesiul ei stacojiu, pe care îl cunoșteam atât de bine.

În gară, în seara aceea liniștită, în aer plutea un miros specific de traverse de lemn impregnate cu creolină. Mai plutea și acea înfrigurare specifică de dinaintea sosirii trenului dinspre Piatra Neamț, care nu făcea oprire decât trei-patru minute. Călătorii și însoțitorii se adunau treptat pe peronul gării, chiar și cu o oră înainte de sosirea trenului. Cei care urmau să plece, se grupau cam în dreptul vagonului cu numărul înscris pe tichetul galben.
În această atmosferă de continuă vânzoleală, mă trezesc la câțiva metri de ea și familia ei; taică-su, maică-sa și soțul ei. Cu toată rumoarea din gară îi aud numai vocea ei, ușor cântată, pe care nu am să o pot uita niciodată. Încerc să schițez un salut, dar toți ca la comandă și-au întors capetele. Sosește trenul. Îmbulzeala specifică. Se pare că avem locuri în același vagon. Soțul, cu valizele, urcă primul și înaintează pe culoar. Ea îl urmează, dar aruncă o privire în spate să vadă dacă urc și eu în același vagon. Ghinion. Avem locuri rezervate în compartimente alăturate. Aștept ca trenul să se pună în mișcare iar ei să se instaleze. Când trec prin dreptul compartimentului lor, fac cu capul un mic semn de salut, adresat numai ei. Îmi răspunde la fel, în aceeași fracțiune de secundă. Pare puțin speriată că aș putea să o deconspir, să fac cunoscut tuturor secretul nostru, să spun că a fost iubita mea din liceu, că am jurat să fim unul al altuia și că îi umplusem de sărutări aproape tot trupul. Nu. Nu, draga mea! Nu am să fac nimic din toate acestea. Îți respect hotărârea și alegerea, chiar dacă nu pot să uit. Nu pot să uit și nici să iert, pentru că nu ma lasă cele câteva sute de scrisori ale tale din valiza mea, care stau mărturie iubirii noastre și care toate, absolut toate, încep cu -Iubitul meu-
La Bacău se schimbă locomotiva și urmează ca vagoanele dela Piatra Neamț să fie atașate la acceleratul de Suceava. Vagoanele noastre sunt decuplate și trase pe o linie de așteptare până când sosește trenul, care are deja întârziere. Se înnoptase de-a binelea și priveam pe fereastră, încercând să mă gândesc la problemele mele care mă așteptau la București. Dar amintirile legate de fata, acum femeia altuia, erau mai puternice. Ușa compartimentului meu se deschide și;
- Sunt soțul lui Ela. Te roagă să vii în compartimentul nostru. Avem locuri libere.
Nu puteam să refuz. Intru în compartimentul lor. Dau mâna cu soțul. Se recomandă; Costin. Doar atât, fără numele de familie. Ea se ridică, mă sărută și îmi oferă locul de lângă ea, în direcția de mers. El se așează în fața noastră. Stăm din nou alături, după mai bine de trei ani de când ne-am despărțit dintr-un motiv neexplicat niciodată. Îmi spune cu vocea șoptită:
- De ce ne ocolești? Toți cunoscuții ne ocolesc, parcă am fi ciumați!
Cuvintele acestea, desigur, sunt pentru soțul ei, căruia cred că i-a spus că sunt un fost coleg oarecare. Mă gândesc că e normal să vă ocolească toți, devreme ce acești, toți, ne cunoșteau ca pe un cuplu, pe vremea liceului, dar tu i-ai trădat și pe ei, nu numai pe mine. De aceea vă ocolesc, nu ți-e clar?
Încearcă un dialog de complezență deși știu că simte furtuna din sufletul meu.
- Te-ai însurat?
Îi recunosc în timbrul vocii, acea neliniște, binecunoscută mie, acea înfrigurare pe care o avea când mă întreba; - mă mai iubești ?
O mint că, da, sunt însurat. O interesează cum arată nevastă-mea. Îi răspund că e foarte frumoasă, că are ochii albaștri, nu verzi, ca ai ei. Cam la atât s-a redus convorbirea noastră. Soțul în schimb, a vorbit tot drumul până la București. Nu aș putea preciza despre ce.
Vorbea și se scobea în ureche cu unghia degetului mic. Odată, când eram împreună și eu îmi lăsasem să-mi crească unghia la degetul mic, dar Ela m-a certat spunându-mi că e un lucru oribil pe care ea nu îl suportă. A luat o forfecuță și mi-a tăiat-o. Oare acum nu-l vede tocmai pe bărbatu-su?
Stăteam alături, unul lângă altul și tăceam. Ce altceva ne mai puteam spune, ce altceva se mai putea întâmpla între noi, decât această tăcere atât de lămuritoare asupra deciziei ei, de a trage cortina peste iubirea noastră adolescentină. Privea absentă întunericul de afară, iar eu îi priveam, chipul fără culoare, reflectat în fereastra trenului, izbitor de asemănător cu chipul fără de viață din sicriul, din biserica din vis.

La un moment dat, face o mișcare a corpului, în așa fel încât șolduri noastre s-au atins. Am rămas așa, atingându-ne trupurile, de față cu soțul, care nu părea să observe lucrul acesta. Îi simțeam prin haine, atingerea pielii ei fine și mătăsoase. Ultima oară, când am simțit-o la fel, a fost atunci când maică-sa, s-a întors pe neașteptate din oraș și ne-a prins, pe jumătate goi, în cămăruță din podul casei ei, unde de obicei ne retrăgeam să învățăm împreună. Atunci s-a rupt totul, când maică-sa m-a înșfăcat de ceafă, țipând isterizată;- dă-te jos de pe fata mea!. De atunci nu am mai fost primit în casa lor.
Prin acea atingere simțeam că se face un schimb de gânduri fără glas, că ne restituim reciproc, umbrele unor amintiri, ceva din ce a mai rămas din tot ce ne ținea legați. Mi-am amintit că mai citisem despre scena aceasta, cu atingerea șoldurilor, parcă într-un roman de Camil Petrescu, dar acolo, Ela din roman, își dăruia atingerile între doi bărbați, pe când în situația mea, mi le dăruia numai mie. În situația mea, în compartimentul acela de tren, care ne ducea inexorabil spre ultima gară și trupul, și mintea ei erau cu totul ale mele, isprăvind mental, ceea ce începusem în cămăruța din podul casei ei.
La București, la coborârea din tren, am rămas împreună câteva momente pentru că ei trebuiau să ia un alt tren, spre Craiova. Îmi dau seama că mi-am uitat fularul în compartiment. Soțul se oferă să mi-l aducă. Rămânem singuri câteva clipe. Se apropie, mă sărută repede pe buze și-mi spune aproape plângând; - Te mai iubesc. Să știi!

După mulți, mulți ani, am din nou un vis ciudat. Se făcea că mama ei mă roagă să o iert, pentru că a vrut să ne despartă și că îi pare rău și că trebuie să iau legătura cu Ela, care o să mă roage și ea, să o iert, pentru că trebuie să ne împăcăm, pentru că ea, nu poate să moară, știindu-ne certați. Are loc următorul dialog;
- Bine, dar nu mai știu cum o cheamă acum de când este căsătorită. Nu-i știu numele soțului.
- Popescu.
Mă trezesc și mă grăbesc, ca înainte de ai uita numele, să intru pe internet și să tastez: ”Popescu Gabriela profesoară franceză Craiova”.
Extraordinar, o găsesc cu numele ei de familie. Ba chiar și gimnaziul unde predă, adresa acestuia și un număr de telefon. Sun, mă recomand și cer să vorbesc cu ea. Mi se spune să revin în 10 minute, pentru că doamna profesoară este la ore. Revin cu telefonul și cer, din nou, să vorbesc cu ea. O voce străină îmi spune:
- Eu sunt, doamna Popescu! Cine sunteți? Îi spun, cine sunt, cu glasul tremurând de emoție.
- Tu? Ești chiar tu?
O salut și încerc să leg câteva vorbe, dar vocea ei nu mai este aceiași. Trebuie să vă spun că am o memorie auditivă foarte bună. Se pare că ea m-a recunoscut imediat, dar eu mai am îndoieli că ar fi chiar ea.
- Mama ta mai trăiește?
- Nu. A murit acum doi ani. De ce mă întrebi?
- Îmi pare rău. Am avut un vis!
- Mă mai visezi?
- Nu pe tine, pe mama ta am visat-o. Mi-a spus cum te cheamă după căsătorie și așa am dat de tine.
- Ești în Craiova?
Nu-i recunosc vocea deloc. Mi-e teamă să nu i se facă o farsă, să se dea drept ea, o altă persoană. Repetă:
- Ești în Craiova?
- Nu, nu sunt în Craiova, dar pot veni oricând dacă vrei.
- Ai firmă de construcții?
- Nu, dar ce legătură are?
- Niciuna. Așa!
- Nu mai poți vorbi, bănuiesc...
- Ba da. Spune!
- Nimic. Mă bucur că te-am auzit.
- Și eu…
- La revedere, atunci…
- La revedere. La revedere, în altă viață, dragul meu. Poate atunci.
Închidem telefoanele în același timp. Dar până atunci, în altă viață, nu-i zi să nu mă gândesc la ea și să nu regret că nu l-am pocnit pe individul acela, bărbatul ei de acum, cu care se plimba ostentativ, parcă făcându-mi în ciudă, în pardesiul ei stacojiu, pe Dealul Copoului, atunci în studenție, la Iași, ținându-l de braț exact cum mă ținea și pe mine când ne plimbam pe străzile din orășelul nostru natal. Poate că asta și-ar fi dorit și ea, să-i arăt că sunt bărbat și că mă bat pentru ea, dar atunci, mi se părea că era fericită, iar eu o iubeam mult prea mult, ca să nu o las să fie.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!