poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 118 .



Un car cu fân
proză [ ]
- copilărie -

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lautatar ]

2018-05-10  |     | 



E încă întuneric. Sclipiri ale unor tărâmuri îndepărtate sunt împrăștiate pe cer. Dintr-un colț al orizontului, timid, pare să prindă contur o nouă zi. Nu sunt sigur ce se întâmplă, deoarece pleoapele par să nu vrea să se desprindă una de alta, cu toată gălăgia făcută de domnu’ cucoș roș’. Strigătele lui enervante capătă tot mai multă siguranță și se repetă la intervale de timp tot mai scurte.
Prima care se ridică din pat este bunica. Pare să nu se grăbească, deși ceasornicul cu pene nu se mai oprește, cuprins de frenezie. Stă așezată pe marginea laviței, gândită, făcând planuri pentru ziua care tocmai începe. Și nu-i puțin lucru să ai grija de o casă întreagă într-o zi de coasă!
Moșu’ Gheorghe nu mai zăbovește nici el în patul cald, ci iese până-n curte să cerceteze cum e vremea, lucru foarte important pentru el, ținând cont că și-a tocmit și ajutoare la lucru în această zi.
Aș vrea să mă trezesc și eu, să dovedesc că sunt la fel de vrednic precum moșu’, dar parcă membrele nu vor să mă asculte. Văzând că mă agit, mama Virică se întoarce către mine și face „Șșșșș, dormi cuminte acolo că încă nu pleacă moș-to!”
Închid ochii, dar urechile îmi rămân precum radarele la toate zgomotele din jur. Nu vreau să scap ocazia să merg cu căruța la câmp.
O aud pe mama Virică cum cheamă păsările să le dea de mâncare și pe moșu’ Gheorghe pregătind grajdul pentru mulsul bivolițelor. Gândul la aroma laptelui proaspăt muls, direct în ulcică, se lovește puternic de dorința de-a mai lâncezi puțin în așternuturi. Dar, cum nu vreau să pierd ocazia plimbării în căruță, mă ridic din pat. „Ia vezi că acum am scos apă rece din fântână, spală-te pe ochișori cu ea, să vezi ce bărbat te faci!”, îmi zice bunica zâmbind, mândră că nepotul vrea să participe de mic la munca câmpului.
Cu vârful degetelor de copil la 4 ani, ating apa rece cu teamă și tot cu teamă, punctual, îmi ating pleoapele. Senzația de rece îmi trezește mintea și trupul firav. Îmi fac curaj și iau în căușul palmelor mai multă apă și o arunc pe fața mea, cu o plăcere căreia acum i-aș spune de tip masochist.
Fără să schimb cămeșa în care am dormit, iau cana mea pentru lapte și dau fuga la moșu’ în grajd. Mă opresc în prag și aștept să mă cheme să-i dau ulcica. Moșu’ tocmai a terminat de spălat ugerele ghibolițelor și se pregătește să le mulgă. De abia aștept să simt savoarea laptelui înspumat, călduț, savoare pe care n-ai cum să o simți în alt moment.
„Mă copile, tu iar’ ai vint să iei țâță de la ghiboliță?”, mă întreba moșul râzând, iar eu îi întind rapid cana.
Bivolițele sunt niște animale destul de pretențioase, nu lasă pe oricine să se apropie de ele și nu dau lapte oricui. Moșul, însă, știa cum să le vorbească și să le mângâie, astfel încât să umple întotdeauna șuștarul cu lapte.
Doamne, ce îmi plăcea sunetul laptelui țâșnind cu jet subțire în șuștar! Cred că avea un efect pavlovian asupra mea, întrucât fremătam de nerăbdare așteptând să-mi fie și mie umplută cana cu lapte.
Prima cană o beam pe nerăsuflate. „Iar’ ți-o crescut mustețe, mă, copile!” râdea moșul. Netulburat de râsul lui, întindeam ulcica după a doua porție. ”Oare unde intră-n tine atâta lapte?!”, continua moșul plin de speranță că poate-poate se leagă ceva și de slăbănogul de mine.
Când și-a gătat moșul toate rânduielile prin curte, numa’ ce-l aud cum strigă: „Niculae, deschide și tu porțile alea odată și să merem, că mintenaș îi sorele sus pe cer!”. Niculae era unchiul meu, fratele tatălui meu, un om harnic și puternic la vremea aceea.
Și Niculae se executa rapid și deschidea porțile mari ale curții, proptindu-le pe margine, să poată ieși carul tras de aceleași blânde bivolițe care m-au hrănit mai devreme.
Roțile de lemn, învelite cu o banda de fier, ridicau încet colbul, scuturându-ne prin ogășiile drumului. Eu stăteam în partea din față a carului, pe o blană de lemn, acoperită cu un covor, special ca să îmi fie mie, copilului, mai moale. Stăteam flancat de unchiul și bunicul meu și mai aș fi fost adormit de la legănatul carului, dacă gropile din drum nu m-ar fi scuturat puternic din când în când. Din spatele carului mai ajungeau la mine poveștile și mirosul de băgău al ajutoarelor chemate de moșu’. „Da’ mă, Valere, tu chiar n-ai pe ce-ți da bani?! Scoți fum ca hornul de la plotăn!”, îi zicea moșu’ în ciugșag. „Lasă, tete Gheorghe, că nu să face gaură-n cer! Parcă dumneata n-ai fost tânăr!”, îi răspundea omul.
Locul moșului nu era foarte departe de casă, numa’aici, în Găiori. Era pe un deal, iar în partea de sus avea o livadă de pruni. Iarba era înaltă, un verde crud pătat din loc în loc de petele roșii ale macilor.
Când am ajuns, am deranjat un grup de potârnichi ce-și aveau adăpost în desișul ierbii. Aburi se ridicau din pământul atins de primele raze de soare. În afara de sunetele scoase de car și de copitele hotărâte ale bivolițelor, totul era cuprins de o liniște cerească, parcă numai bună de spus rugăciunile de dimineață. Sau poate era tăcerea ierbii înainte de tăiere. Cred că simțea urgia ce urma să o decimeze.
Priveam bărbații cum își ascut coasele, iar sunetele ascuțite parcă mă făceau să-mi fie teama. Mișcările precise de du-te vino impresionau mintea mea de copil. O ultimă verificare a lamei și lucrătorii au pornit în linie asaltul asupra pășunii. Cu mișcări sincrone, într-un balet al coaselor, lăsau în urmă semicercuri de iarbă căzută. Eu stăteam cuminte pe o pătură și îi admiram pe acei bărbați, pentru felul maiestuos în care-și controlau uneltele. Oare cât timp mai trebuia să treacă pentru a fi asemenea lor?
Soarele urca tot mai sus pe cerul lipsit de nori și mă învăluia cu căldura lui. Combinată cu oboseala trezirii la o oră neobișnuită pentru mine, m-a îndemnat la somn. Nu a trebuit să-mi mai zică cineva să dorm, ci m-am întins ușor pe pătură și am intrat în lumea viselor. Nu cred să-mi fi simțit cineva lipsa, ba mai mult, cred că erau bucuroși că nu-i mai încurc în munca lor.
Nu-mi amintesc ce visam în acele clipe, dar simt și acum multă emoție retrăind momentul în care unchiul meu m-a trezit și a așezat pe pătură ceva mic, în culori de gri și maro, tremurând mai tare decât mine de emoția întâlnirii noastre. Era un biet pui de iepure, găsit în iarbă, care a avut șansa ca traiectoria coasei să fie pe lângă el. După clipa de surpriză firească, l-am luat în brațe, fără să mă gândesc cu mintea de acum, cât de înfricoșat a trebuit să fie bietul pui. L-am chinuit ceva timp cu îmbrățișări, până când, într-un moment de neatenție în care eu îl credeam fericit, fără dorința de a pleca de lângă mine, puiul meu a șters-o iepurește. Am fost trist, iar moșul încerca să mă consoleze că vom găsi un alt iepuraș.
În scurt timp, bărbații și-au reluat munca. Doreau să termine porțiunea care și-au propus-o până la amiază.
Eu nu făceam decât să scrutez orizontul după jucăria plecată prea repede de la mine. Acolo am zărit o mică siluetă, purtând 2 desagi în spate, care se apropia treptat de noi. Era bunica, săraca de ea! Muncise până acum să pregătească amiaza familiei și a lucrătorilor, iar acum o aducea încet, în spate, fără să se plângă de greutatea ce-i apăsa umerii. Atunci mi se părea că are chip de sfântă, pe care doar trebuie să o înrămezi, să o pui pe raftul de sus al blidarului, tocmai în mijloc.
A scos bunica mâncarea împachetată în ștergare albe precum zăpada. Supa, încă aburindă, a pus-o în farfurii și a spus o rugăciune, după care a făcut cruce peste mămăliga întinsă pe cârpător și a îndemnat lumea la masă. Bărbații au tras un jinars și și-au tăiat cu sfoara câte o porție de mămăligă. Totul era simplu, nesofisticat, dar cu o aromă deosebită, după care jinduiesc încă, după atâția ani. Unii ar spune că de fapt ar fi aroma copilăriei, care nu sunt șanse să o mai regăsești odată cu trecerea anilor…
După ce foamea a fost potolită, fiecare și-a căutat un petic de umbră. Nu te puteai pune cu fierbințeala soarelui din orele amiezii. Bunica mi-a încropit și mie un culcuș astfel încât să fiu cât mai protejat și să mai recuperez orele nedormite de dimineață. Știa ea cât puteam să fiu de morocănos când nu-mi era împlinit somnul!
Dintr-o dată, totul în jur s-a liniștit. Parcă nici neobosiții greieri nu se mai auzeau, toropiți de căldura năucitoare. Nici o adiere de vânt nu îndoia firul firav al ierbii. La umbra prunilor, somnul punea stăpânire pe mine. Doar atât am mai auzit-o pe bunica spunând: „Așa, închide ochișorii acuma, că bunica e aici și are grijă de tine”.
M-a trezit hârșâitul coaselor, repetat la intervale de timp egale, cu precizie de ceasornic. Bărbații s-au întors deja la lucru. Soarele nu mai ardea cu atâta putere și o adiere plăcută se simțea de către pădure. Femeile începuseră să adune în căpițe fânul cosit zilele trecute. Inspiram cu nesaț mirosul fânului, încercând să ajut și eu la ridicare căpițelor. Nu făceam mare lucru, dar mă simțeam cumva important, ca parte a acestei familii.
Nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Doar alunecarea globului de aur către apus ne dădea de înțeles că seara se apropie.
Odată ce au terminat cu cositul, moșul și ajutoarele au început să încarce fânul uscat în car. Grămada se făcea tot mai mare, iar furcile se ridicau tot mai sus, parcă încercau să ajungă la cer. Acum, căruța devenise imensă pentru piticul de mine. Pe cât îmi doream să urc deasupra fânului, pe atât îmi era de teamă.
Cred că unchiul Niculae mi-a văzut dorința din privire, așa că m-a întrebat: „No, ce zici, sui cu mine în car?”. N-am așteptat să mă mai întrebe odată și m-am cocoțat, cu ajutorul moșului, până sus. Nu-mi venea să cred, mă simțeam precum un prinț din povești în tronul lui de aur.
Imediat ce a legat bivolițele la jug, unchiul a urcat și el lângă mine și alaiul meu princiar a pornit la drum. Cât de mândru puteam fi!
Drumul spre casă l-am parcurs fără grabă. Ziua de muncă aproape se încheiase. Toată lumea se gândea la ce are de făcut a doua zi. Nici măcar bivolii nu trebuiau să mai fie mânați. Știau prea bine unde trebuie să ajungă.
În fața casei, carul s-a oprit. Unchiul a sărit să deschidă porțile, după care a apucat de jug, dând semn bivolilor că pot să intre în curte.
Când am trecut pe sub poartă, a trebuit să mă aplec, să nu dau cu capul de zid, atât de mult fân era în car. Deși cocoțatul prin copaci era un lucru obișnuit pentru mine, nu mai avusesem niciodată această perspectivă asupra curții bunicilor.
„No, mai stai mult acolo sau vrei să te dai jos?”, am auzit vocea moșului de undeva de lângă căruță. Nu eram foarte sigur cum trebuia să fac acest lucru, dar au apărut în fața mea brațele întinse ale unchiului, care m-au prins și m-au repus cu picioarele pe pământ.
Carul și-a continuat drumul până în șură, după care animalele au fost dezlegate de la jug și mânate către grajd. S-au oprit pentru o clipă să se adape din troaca cu apă proaspăt scoasă din fântână de moșu’, apoi și-au continuat drumul către locul lor de odihnă.
Aici credeam că s-a încheiat și ziua mea, cuprins de oboseală și emoțiile trăite, când deodată aud glasul bunicii: „Treci încoace de te spală, că doar nu crezi că te las să te bagi așa în străjacul proaspăt schimbat!”

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!