poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 265 .



Foamea și tricolorul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [icon ]

2018-04-25  |     | 



La opt seara era deja întuneric beznă. Locuiesc în cartierul Crângași, într-un apartament cu două camere pe Strada Furnirului, care nu este iluminată și este plină de șanțurile pentru diversele utilități aflate în lucru. Este ora la care vin, de la servici, de pe șantierul meu din Centrul Civic. Intru în casă și-mi întreb fetele unde e mama.
- Au venit pui la magazin și stă la coadă.
Nevastă-mea vine mai repede, pe lumină, de la serviciul ei din celălalt capăt al Bucureștiului și o ia pe cea mare de la grădiniță, iar pe cea mică de la creșă, apoi se apucă să gătească.
Plec spre complexul alimentar din cartier, dar nu văd nicio coadă. Întreb singurul om care trecea pe stradă la ora aceea.
- Se dau cumva pui pe aici?
Omul se uită la mine ca și cum aș fi căzut din lună și nu-mi răspunde imediat. Tăcerea lui parcă ar vrea să spună -încă unul care a înnebunit de foame- Îmi dă totuși informația prețioasă:
- În spate, la intrarea pentru mașini.
Ocolesc clădirea și văd o grămadă de oameni în fața unei porți metalice înaltă de peste doi metri. Mulțimea, să cam fie două sute de persoane, ocupa toată lățimea aleii, care dădea în curtea complexului alimentar. În poarta respectivă era decupat un fel de ghișeu, cum sunt vizetele la ușile de pușcărie și cam de aceeași mărime. Deasupra ghișeului, un bec slab, aruncă neputincios o lumina gălbuie, înghițită imediat de întuneric. Deasupra capetelor plutește o ceața rece și umedă. Unii au lanterne cu care tatonează noroiul vâscos de sub tălpi. Este liniște. Se aud doar sunetele lipicioase ale noroiului mestecat de picioarele de femei și bărbați.

Era imposibil să-mi descopăr nevasta. Mă urc pe o grămadă de ambalaje goale. O zăresc destul de aproape de ghișeu. Capul ei este sub nivelul umerilor oamenilor de lângă ea. Nu o strig ca să nu o scot din rând. Dă unei mâini nevăzute, mănunchiul de bancnote și primește puii congelați pe care îi pune pe brațul stâng. Număr; unu, doi, trei. Aflu că se dau numai câte un pachet; unul cu pulpe, unul cu piepturi și unul cu ghiare de pui. Întârzie încercând să le pună în sacoșă. Un bărbat o împinge. Îl aud cum îi spune; ”Du-te odată cucoană, dacă ai luat puii, ce mai stai?”. Gabi, scapă pachetele pe jos. Nu o mai văd, pentru că s-a aplecat printre picioarele oamenilor ca să recupereze pachetele congelate. Încep să o strig și în același timp mă arunc, ca la rugbi, în grămada de oameni, ca să-mi scot nevasta din mulțime. Mă împing și dau cu pumnii în stânga și în dreapta. Primesc și eu câțiva pumni în spate. Ajung la ea și o prind de mijloc. O scot cu mare greutate din grămada de trupuri. Tremură toată. Au călcat-o cu picioarele pe mâinile care sunt pline de sânge. Strânge la piept un singur pachet. Cel cu ghiare. Plecăm. Ea plânge. În urma noastră rămâne tropăitul turmei flămânde.

Azi este 1 Mai. Este ora cinci dimineața și sunt hotărât. Ieri seară am simțit că s-a atins limita suportabilului. O apăsare pe butonul întrerupătorului. Atât mai am de făcut. Este partea cea mai ușoară de la capătul unei acțiuni temerare pe care o coc de multă vreme. Mă autosugestionez ca înaintea unui examen greu. Sunt calm și liniștit.
Am mai ațipit în metrou și altă dată, dimineața, în drum spre servici. Zgomotul sacadat al roților, legănarea vagonului, îmi amestecă în cap gândurile. Mă surprind făcându-mi planul de lucru al zilei care urmează. Creierul meu este ghemotoc de contradicții. Nu știu ce să fac mai repede. Să pun oamenii la muncă, la finisajele interioare, sau să-i scot pe fațadă la vedere, să facem mascarada obișnuită din zilele de vizită ale tovarășului, dând impresia unui efort permanent, plin de abnegație muncitorească.
Merg spre ieșire. Sunt în mijlocul unei cete de călători, care tocmai au coborât în stația de metrou Izvor. Parcă îi știu de undeva, parcă i-am văzut aseară la coadă, la ghiare de pui. Rămân mai în urmă cuprins de milă și lehamite. Priviți din spate, oamenii, care urcă spre ieșire, mi se par complet caraghioși. Spinările lor, seamănă cu niște valuri de carton, ca acelea de la spectacolele de teatru de păpuși, sau mai degrabă cu spinările mișcătoare ale unei turme de oi, care urcă dealul Golgotei să asiste la propria lor răstignire. Suntem cu toții niște păpuși și mergem la serviciile noastre unde, 10-12 ore, trebuie să muncim ca să ne asigurăm existența. Din semiîntunericul stației de metrou, păpușile, ies la lumina stridentă a zilei și se risipesc care încotro.
Nu am să uit niciodată, oricât de nostalgic m-ar acuza cineva că aș fi, acea zi, ziua de 1 Mai 1989. La ieșirea din metrou, m-a izbit în ochi lumina extraordinar de puternică a acelei dimineți reci. Era o lumină rea și dureroasă, care îți făcea să-ți strângi pleoapele ca să-ți protejezi ochii și să-ți dea lacrimile. După primii pași am fost luat prin surprindere de frigul și vântul destul de puternic. Realitatea din afara metroului părea scăldată în culorile unei aurore boreale. Erau culorile steagului imens, apărut peste noapte pe Casa Poporului. Era un steag uriaș, care domina piața și clădire pe care era amplasat. M-am oprit din mers și mi-am șters lacrimile. M-a cuprins un sentiment ciudat. Nu știam ce simt mai repede; mirare, ură, mândrie, mânie, recunoștință? Lacrimile de frig mi se amestecau cu altfel de lacrimi. M-a apucat un fel de bucurie prostească. Mi-am șters ochii să nu mă vadă cineva, vreun coleg de servici și să nu înțeleagă altceva. Am continuat să merg și să privesc steagul, parcă vrăjit. O clipă m-am gândit la toți cei care în situații limită, în războaie, în momente de disperare sau de triumf, au avut un steag tricolor fluturând în fața ochilor. Fluturare aceea a fost ca o resuscitare a inimii și minții mele.
Am realizat că fără biciul pus pe spatele acestui popor de păpuși și de oi, existența noastră temporară, nașterea noastră, nu ar fi avut vreun rost pe pământul pe care am avut norocul să îl primim de la Dumnezeu. Știu că niciunde în istorie, nu s-a făcut nimic fără sacrificii. Poate greșesc, poate sunt nostalgic, dar m-am simțit solidar cu cei care au făcut piramidele, zidul chinezesc, bisericile gotice, cu toți cei cei care au știut și au marcat trecerea lor prin timp și spațiu. Am gândit cu inima încă neînvinsă de atacul fricii, foamei, frigului și deznădejdii. Tricolorul acela uriaș l-a salvat, în acea zi de 1 Mai, pe Ceaușescu și poate și pe mine.

Imediat ce am ajuns în șantier, l-am luat pe Ioșca, șeful sudorilor și am dezamorsat încărcătura de capse pentru pistolul de împlântat bolțuri în beton. Știam că de 1 Mai, va fi o vizită specială a tovarășului. Din martie am copt un plan împreună cu Ioșca, singurul din șantier în care aveam încredere.
Bulevardul era gata până în dreptul viitoarei piețe circulare din fața Casei Poporului și mașina prezidențială cu care venea, de regulă, dinspre Piața Unirii, trebuia să parcurgă, să coboare, o denivelare de cca 15-20 de cm. dintre carosabilul finalizat și pământul bătătorit al pieții neterminate. În acest punct de denivelare exista o barieră, alcătuită din două țevi, destul de groase, care aveau diametre diferite și intrau una într-alta. În zilele normale, țeava mai subțire, mobilă, era extrasă din țeava mai groasă și astfel spațiul era închis. În zilele de vizită traseul se elibera prin introducerea țevilor una într-alta. Am observat că mașina lui Ceaușescu frânează și chiar se oprește ca să coboare încet denivelarea. Acolo am hotărât noi să punem încărcătura explozivă, în țeava mai subțire, care venea întâmplător, fix la înălțimea geamului din dreapta șoferului.

Pe semnătura mea, Ioșca, a reușit să se aprovizioneze, peste cât prevedea consumul lunar, cu trei cutii de câte o sută de capse, suficiente să provoace o explozie ca lumea.
În schimbul de noapte, împreună cu Ioșca, am pus în interiorul țevii cutiile cu capse, plus cuie și alte resturi metalice. Tot împreună am făcut și partea electrică cu declanșatorul. Când mașina trecea prin dreptul barierei, atunci ar fi fost momentul să apăsăm butonul întrerupătorului. Explozia s-ar fi produs chiar în dreptul capului lui.

Directorul întreprinderii vine pe șantier în toate zilele de vizită, cam cu o jumătate de oră înainte, dar acum de 1 Mai a venit înainte cu o oră. Vede steagul tricolor și trimite vorbă prin stație să vin ”pe față” la tronsonul 1. Privim împreună steagul uriaș preț de două minute și ne uităm apoi, unul la celălalt. Într-un târziu, mă întreabă:
- Ce părere ai arhitectule?
Privesc din nou steagul și din nou parcă îmi simt ochii în lacrimi. Steagul tricolor flutura liber ca o speranță peste timp.
- L-am iertat, domnule director.
Acesta a fost scurtul meu dialog cu directorul întreprinderii, după care ne-am strâns mâinile, privindu-ne îndelung. Mi s-a părut că avea și el o lacrimă în colțul ochiului. Ioșca ne urmărea de undeva din spatele nostru. Când privirile ni se încrucișează îmi face cu mâna semnul că totul e OK. La rândul meu duc degetul la gură și dau ușor din cap, la stânga și la dreapta, în semn că anulăm totul. Apoi îi arăt steagul uriaș de pa Casa Poporului. Ioșca înțelege și face un gest de lehamite.

La un an după Revoluție, directorul, căzuse într-o depresie puternică din care nu și-a mai revenit. Se închidea în biroul lui și fuma fără întrerupere. Devenise un fel de consilier tehnic la C.T.C., pus acolo de noua conducere. Îmi cer voie de la secretară să intru la el ca să-i spun bună ziua. În camera mică plină de fum de țigară, directorul meu, citea și își lua notițe dintr-un rețetar de betoane și mortare.
- Am trecut să vă salut și să vă întreb ce mai faceți!
- Nu bine! Nu bine, arhitectule! Dar tu? Tu înțelegi ceva?
- Nu, nici eu, dar încerc!
- Ești tânăr! Voi aveți viitorul în față!
- Atunci vă las și să fiți sănătos și să aveți grijă de dumneavoastră. Directorul tace. Aștept câteva momente să spună ceva la despărțire. Într-un târziu spune:
- Să știi că n-am uitat ce mi-ai spus atunci, că l-ai iertat. Și eu l-am iertat. Să știi.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!