poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 490 .



După douăzeci de ani
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [icon ]

2018-04-01  |     | 



Poate un medalion sau o brățară, încă nu mă hotărâsem. Am descoperit că piatra indicată pentru zodia ei este ochiul de tigru și am început să o caut pe la tonetele cu bijuterii.
Nu știam precis dacă ar purta așa ceva, dar aveam sentimentul profund că trebuie să-i fac un dar pe care să-l aprecieze cumva. Nu un cadou, un dar, aceasta era cuvântul potrivit, un dar din suflet pentru suflet, pe care să-l poarte în permanență, să-i amintească de mine și de clipele petrecute împreună. Doream ca acel dar, particularizat la maximum, să reprezinte pentru ea sublimul, așa cum de atâta vreme reprezenta ea pentru mine. Trebuia să fie din ceva prețios, desigur din aur sau din argint, în cel mai rău caz. În primul rând, acel dar de suflet, trebuia să transmită un mesaj, un mesaj clar, dar și subtil în același timp, în așa fel încât mesajul să fie înțeles numai de ea. Aș mai fi dorit ca acel dar să îl poarte în permanență, când va veni, ca lumea să vadă că se mândrește cu darul meu și cu amintirea pe care, legătura noastră curată, sinceră, definitivă o simboliza, chiar dacă povestea s-a întâmplat demult, acum două zeci de ani. Făceam schițe după schițe pentru acel dar. Prin minte îmi treceau, fără să vreau, tot felul de simboluri stupide; inimioare, trifoiul cu patru foi, ghiocei și alte fleacuri. Toate aduceau cu mărțișoarele de pe tarabe. Nu mă puteam concentra să găsesc ceva deosebit, ceva unic, nemaiîntâlnit și nemaivăzut. Mi-am propus să am răbdare. Creionul se plimba pe hârtie înnegrind-o cu mâzgălituri fără sens. Simțeam că inspirația va veni singură, la momentul oportun, că voi fi la fel de norocos, cum eram de obicei, în situații presante și că voi reuși să creez ceva deosebit, care să îi aducă în prezent, legătura noastră pasageră, dar să și regrete că nu a rămas cu mine.
Este de prisos să spun că era nespus de frumoasă. De fapt era perfectă. Compasurile ar trebui reglate după perfecțiunea rotunjimilor ei. Eram în timpul proiectului de diplomă și asistentul venea la corectură mai întâi la ea și stătea la planșeta ei cel mai mult. Asistentul o făcea pe savantul, pe genialul, când studia desenele ei și își plimba delicat creionul peste foița transparentă. Îl vedeam cu coada ochiului cum se prefăcea că se gândește profund la soluția ei și cum, în semn de concentrare maximă, își împingea limba în interiorul buzei se sus. În acest timp, lumea din jur, ceilalți studenți arhitecți, nu mai existau pentru el. Ticălosul, trăgea cu ochiul în decolteul ei, iar ea, complet nevinovată, se apleca și mai mult prefăcându-se că este extrem de atentă la explicațiile lui. Nu puteam uita aceste scene, care se repetau cel puțin de două ori pe săptămână, când aveam orele de atelier. Repulsia pentru asistent era invers proporțională cu dragostea pentru ea. Am păstrat amintirea acestor scene, până când a plecat ca o proastă, ca o idioată, ca o javră în călduri cu nemernicul de asistent.
Celorlalți băieți din grupă nu li se părea prea inteligentă. După părerea lor era doar bună de ...., motiv pentru care îi și dăduse porecla de, surâsul vaginului. Pe atunci și eu gândeam la fel până când, în seara aceea târzie, aproape de miezul nopții, s-a produs o minune. În seara aceea târzie, înainte de predarea proiectului de diplomă, toată lumea era întinsă pe planșete făcându-și ultimele corecturi. Toți își cam terminaseră țigările și ea a luat la rând, toți colegii, cerându-le o țigară. Speram să nu-i dea cineva, înainte de a ajunge în dreptul meu, să vină la mine și să-mi ceară. O simțeam apropiindu-se de planșeta mea. Mai aveam două țigări în pachet și le-am scos la vedere.
-N-ai o țigară în plus?
Mi-am ridicat ochii spre ea ca și cum aș fi fost luat prin surprindere și i-am spuse sugrumat de emoție:
-Te rog, servește!
-Dar tu nu mai rămâi decât cu una.
-Nu-i nimic.
-Atunci hai pe terasă să le fumăm împreună
Am simțit că se cutremură pământul. Ea vrea să stea împreună, cu mine la o țigară, pe terasă? Ea, care nu m-a învrednicit cu o privire, șase ani de zile? E o minune din cer!
Am ieșit împreună în răcoarea nopții. Avea pe ea bluza aceea subțire, cu decolteu, pe care o avea de obicei când asistentul făcea corecturile. I-am simțit un mic tremolo al pieptului și i-am pus imediat pe umeri sacoul meu bleumarin. Mi-a mulțumit fără să se uite la mine și fără niciun motiv mi-a mărturisit:
-Mie îmi place asistentul Florescu. Am să mă căsătoresc cu el.

După două zeci de ani, i-am văzut poza pe facebook, între prietenii unei colege de facultate. I-am cerut prietenia și mi-a acordat-o imediat. Am început să vorbim pe messenger. După ce s-a căsătorit cu asistentul, au plecat în Grecia, dar s-au despărțit la scurt timp, din motive de ”nepotrivire de caracter”. Mă rog, era varianta ei. Mi-a spus că vrea să se întoarcă în țară și că ar vrea dacă e posibil și timpul îmi permite, să ne întâlnim iar, la o țigară.
Peste o lună vine și vreau să o întâmpin cum se cuvine. Vreau de asemeni să-i fac acel dar la care mă gândesc și nu am nicio idee. Merg la ”Bijuteria” de pe Smârdan și vreau să aleg ceva special din vitrină. Nu găsesc nimic potrivit. Vânzătoare de la tejghea încearcă să mă scoată din încurcătură și mă îndeamnă să fac o schiță. Îmi aduce o hârtie și un creion. Nu știe că mă frământ de două zeci de ani, de la terminarea Instituitului de Arhitectură, să-i fac un dar special, un simbol al dragostei mele nemărturisite. Dar stai puțin, asta-i ideea, douăzeci de ani. Da, asta am să-i cer doamnei vânzătoare. Un broșă cu un înscris cam așa: ”20” Îi arăt desenul:
-Se poate așa ceva? Din aur?
-Se poate. Reprezintă vârsta fetei dumneavoastră?
-Nu. Nu sunt căsătorit. Nu am copii.
Femeia își dă seama că trebuie să fie cu totul altceva și îmi spune să dau un avans. Am plătit. Peste o săptămână plătesc și diferența. Broșa este așa cum mi-am dorit. Acum o țin lângă poza ei, într-o cutiuță roșie, pe servanta din garsoniera mea. Pe facebook nu mai apare pentru că și-a șters profilul. Nu am altcumva să iau legătura cu ea.
A trecut un an. Trebuie să merg la ”Bijuteria” de pe Smârdan să modifice data care simbolizează timpul de când o aștept și o visez. În loc de ”20” să fie ”21”.Vânzătoarea mă recunoaște și-mi promite că e gata în două zile și speră să nu fie prea târziu. La despărțire îmi spune ”la revedere” și adaugă: ”vă mai așteptăm și la anul viitor”. Am impresia că face mișto de mine. Ei și! Da, așa am să fac. Am să vin și la anul viitor. Dacă va fi nevoie am să vin mereu, în fiecare an, ca să modifice ultima cifră, sau mai bine am să comand o altă broșă. Să fie un ”8” culcat, semnul infinitului.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!