poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 431 .



Un o.z.n. la mănăstire
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [icon ]

2018-03-03  |     | 



”Era prin februarie, la un an de când s-a dat decretul cu interzicerea avorturilor și dinspre Ceahlău bătea în rafale un vânt umed, care mătura intersecția de la ieșirea din Piatra-Neamț spre Târgu –Neamț. Cine spune că acolo iernile sunt blânde, minte. Orașul este înconjurat și protejat de munți și pare că se află ”într-o găleată”, dar deocamdată, ”în găleată” eram numai noi doi, nevastă-mea, pe atunci prietena mea, și cu mine, care așteptam la ”ia-mă nene”, o mașină să ne ducă la Târgu-Neamț la un doctor. Stăteam lipiți unul de altul și așteptam. Prietena mea mă întreabă dacă am pus bine banii. Erau bani împrumutați pentru avort, de la niște prieteni. O asigur că da. Urma să ne căsătorim, mai spre toamnă. După ce am fi terminat facultatea, ne-am fi angajat și am fi putut restitui suma, dar până atunci mai aveam de trecut peste hopul acela. Stăteam de aproape o oră în intersecție și îi sugerez să o ia ca pe o plimbare. Râde. ”- Plimbare pe frigul ăsta?” Îi propun să ne întoarcem. Tocmai atunci o mașină, fără să-i fi făcut semn, oprește ceva mai încolo. Mașina, o Dacie hârbuită, dă înapoi până în dreptul nostru și călugărul de la volan ne invită înăuntru cu o voce neobișnuită, ascuțită și pițigăiată. Îi spun unde vrem să ajungem. El ne întreabă dacă mergem ”cu treburi”. Îi răspund fără convingere; ”Da, cu treburi”. Ne-a mai întrebat dacă suntem hotărâți. I-am răspuns că; ”nici noi nu știm”. Apoi s-a întâmplat următorul dialog pe care nu am să-l pot uita niciodată:
- Aha! Păi, eu zic s-o lăsați.
- Ce să lăsăm părinte?
- Ce vreți voi să curmați. Viața pruncului.
- Cum? de unde știți?
- Eh! Mai știm și noi câte ceva.
- Oprește mașina părinte, noi ne întoarcem.
- Să vă ajute Dumnezeu!”

Întâmplarea aceasta am auzit-o din gura lui Alex, fostul meu vecin, cu puțin înainte de groaznicul accident pe care la avut undeva prin nordul Moldovei, când și el și soția sa au fost striviți de un tir, care venea din sens opus. Un cauciuc de la mașina lor a explodat, tocmai când cele două vehicule erau la 50 de metri unul de celălalt. Au murit instantaneu. În urma lor a rămas Alex, prietenul meu, care avea pe atunci vreo 10 ani și care a rămas în grija bunicii din partea mamei. Oarecum a rămas și în grija mea, ca vecin, deoarece eram foarte atașat de foștii lui părinți și mai ales de copil, un copil deosebit, cu care acum stau ore întregi la discuții, despre tot ce-i pe lume.

Mi-am amintit de întâmplarea aceasta când mi-am propus să călătoresc împreună cu Alex, tocmai pe acele meleaguri, spre mănăstirile din Moldova. Am plecat spre nord și după vreo cinci ore de mers cu mașina ajunsesem deja în zona de dealuri, în spațiul dintre Bacău și Piatra Neamț, spațiul copilăriei mele, de care viața m-a îndepărtat cu totul. De mai multe ori aș fi vrut să mă abat de la drumul principal, dar niciodată nu a fost timpul potrivit. De data aceasta fiind cu adevărat o călătorie de plăcere, am făcut la dreapta pe drumul care urcă de la gară, pe lângă celebra fată cu ulciorul. Am trecut de centrul Buhușiului și fără să oprim, am luat-o spre pădurea Runcu. Am lăsat mașina în parcarea unei pensiuni din apropiere și am pornit pe jos în excursia propriu-zisă. Am trecut de podul de beton de peste pârâul Runc și am pășit pe drumul de pământ, prin pădurea rară de fagi. Sunt fagi tineri, care te lasă să întrevezi urcușul și șerpuirea drumului. După ce ne-am acomodat cu atmosfera umbroasă de sfârșit de septembrie am urmat curba la stânga. De aici încolo drumul continuă drept, într-o pantă domol-urcătoare, prin pădurea care ne acoperă cu crengile ei întrețesute. Apropierea de această ctitorie a lui Ștefan cel Mare, după izbânda de la Orbic, ne umple de o sfială temătoare pentru cele sfinte. Ajungem după-amiază. Vedem de departe mănăstirea scăldată în soare, așezată la marginea satului. În curtea mănăstirii, nici țipenie de om. Intrăm în biserică și ne facem cruce la icoanele de pe catapeteasmă. Ieșim în curte, sperând să întâlnim bătrânul călugăr ascet, despre care auzisem că viețuiește aici și despre care se zice că are o vorbă de spus pentru fiecare. Pentru vorba aceasta, am străbătut peste trei sute de kilometri.

Fântâna mănăstirii se află pe un petec de iarbă în pantă și are un acoperământ ca un fel de chioșc, cu bănci de jur-împrejur. Îl întreb pe Alex dacă nu e obosit. Alex abia se ostenește să-mi răspundă cu un dat din cap. Îl cred, pentru că și eu sunt la fel de obosit, după un drum de 6 ore cu mașina, plecați de la ora 7 din satul nostru de lângă București. Facem câțiva pași spre fântâna din mijlocul chioșcului și bem pe rând, apă rece și bună, dintr-o cana de tablă. Apoi ne așezăm pe bancă, rezemați de balustrada chioșcului. Eram cu ochii ațintiți spre chiliile sărăcăcioase, în speranța că-l vom vedea pe ascet.
În spatele chioșcului, stând întins pe iarbă cu fața în sus și privind cerul albastru, un băietan îmbrăcat de asemeni în călugăr, ne spune fără să-și dezlipească ochii de pe cer:
- Puteți să adăstați la noi, să îmbucați ceva și să vă hodiniți peste noapte.
Ne uităm unul la altul, apoi la călugăr. Într-o mână ținea o lingură de lemn neterminată și în cealaltă un briceag în formă de pește.
- Bună idee tinere, hai și ne îndrumă, dacă știi cum se procedează.
- Nu pot acum. Este ceva pe cer, ca o oglindă rotundă. Uite-o acolo! și arată în sus, cu lingura lui de lemn.
Ieșim din chioșc, îi dăm ocol și cu ochii pe cer, încercăm să localizăm punctul arătat de tânărul călugăr.
- Ce poate să fie? Întreb ca pentru mine, deși am înțeles de prima dată despre ce era vorba. Alex privește și el și confirmă.
- E o farfurie zburătoare, un ”o.z.n.”
- De când este acolo?
- Păi, cam pe la 11 am văzut-o eu, dar poate că e mai demult, răspunde tânărul.
Privim o.z.n.-ul care avea strălucirea argintie a unei oglinzi și vedem că stătea nemișcat pe cer. Puteam deduce acest lucru deoarece niște nori semitransparenți treceau pe dedesubtul lui, fără a-l acoperi de tot. Eram atenți de câteva minute la discul argintiu. La un moment dat acesta, capătă o umflătură în parte dreaptă, care creștea vizibil. Umflătura părea că are o culoare ușor verzuie.

În fața mănăstirii oprește un microbuz cu o ceată de credincioși veniți din oraș pentru vecernie, bărbați și femei mai în vârstă. Aceștia coboară agitați și intrând pe poartă, ne arată strigând în gura mare: ”Priviți semnul ceresc, priviți semnul Domnului oameni buni! ” Hărmălaia face ca din privata din fundul curții, de după o chilie mai retrasă, să iasă cu poalele sutanei ridicate peste brâu, bătrânul călugăr, care cu o vocea neobișnuită, ascuțită și pițigăiată, întreabă:
- Ce-i? Ce este?
Aproape împiedicându-se, călugărul își ridică și el privirile. O mâna și-o pune streașină la ochi și cu cealaltă își ține izmenele.
- Ce-i asta părinte? Ce-i asta? Vin întrebări din toate părțile.
- Liniștiți-vă, liniștiți-vă, oameni buni!
- Este semn de la Dumnezeu, sfântule? Întreabă o băbuță.
- Pe dracu! Doamne iartă-mă! Este un o.z.n., femeie, o farfurie zburătoare. Liniștiți-vă!
Între timp, bulbucătura din dreapta discului argintiu crește, se lungește și se desprinde formând un disc mai mic, de culoare verde.
- Parcă ar fi o paletă de tenis de masă, spune careva dintre credincioși.
- Ba, mie, mi se pare că seamănă cu o damigeană culcată, spune un altul.
- Tu vezi damigene și pe cer barbate, îi întoarce vorba femeia lui.
Călugărul privește atent fenomenul. Discul mai mare argintiu dispare treptat și rămâne doar cel mic de culoare verde. Își face cruce și cu vocea lui pițigăiată:
- Gata, gata, treceți înăuntru că a venit vremea.
Lumea adunată în curte intră pe rând în biserică. Bătrânul călugăr supraveghează intrarea credincioșilor stând în dreptul pragului de piatră, tocit de milioanele de pași care l-au călcat. La sfârșitul cozii pășim și noi. Îl las pe Alex să intre înaintea mea. Se întâmplă atunci un lucru care m-a surprins. Călugărul face o plecăciune adâncă în fața lui Alex și cu vocea lui pițigăiată, spune suficient de tare: ”Eu, trebuie să-ți dau ascultare fiule! Nu, tu, mie!”

Suntem cazați cu ajutorul lui Petrică. Așa se numea băietanul din curte. Chilia avea două lavițe, o masă pătrată între ele și pe masă, o lampă cu gaz.
După slujbă, în chilia noastră vine Petrică și se așează pe o laviță, cu picioarele încrucișate sub el jucându-se cu briceagul.
- Ați venit la târg la Buhuși?
- Nu, de ce?
- Păi mâine, e Ziua Crucii și e târg mare la Buhuși și eu mă duc să vând niște linguri de lemn. Nu îmi faceți voi safteaua?
- Cu asta te ocupi tu? Faci linguri de lemn? Întreabă Alex.
- Nu, mai fac și fuse și furci pentru caier, tot ce poate ciopli briceagul ăsta. Ne arată briceagul în formă de pește.
- Și alte preocupări nu ai? Întreb și eu, ca să mă bag în vorbă.
- Ce preocupări? Nu. Atât! Acum sunt în ispitire. Sunt novice.
- Câți ani ai?
- 17 ani.
- Păi nu te preocupă, să faci ceva serios în viață, să faci o meserie, să faci o școală profesională ceva?
- Nu. Sănătate să fie!
- Bine, bine! Dar în viitor ce vei face? Nu vrei și tu să te însori, să-ți iei nevastă, să ai o casă a ta, copii? Poate să stai la oraș?
- Nu. Sănătate să fie!
- Bine, omule, poate tu știi mai bine și vorba ta, sănătate să fie.
- Cât vrei pe două linguri?
- Șinși lei bucata.
- Nu-i prea puțin?
- Nu. Sănătate să fie!
- Bine. Te căutăm noi.

Imediat după ce iese novicele intră și ascetul.
- Ce mai este prin lume fraților?
- Tot felul de întâmplări părinte.
- Oare, chiar or fi întâmplări? Spune părintele ca pentru sine.
- Păi cum să fie altfel, cu atâtea nenorociri la tot pasul. Zic puțin intrigat de remarca gânditoare a călugărului.
- Nenorocirile nu sunt din întâmplare. Sunt din vina omului, fiule. Sunt din neînțelegere! Și tot el;
- Pe drum ați văzut vreo mâță sau vreun câine strivit de mașină?
- Destui!
- Credeți că din întâmplare? Nu! Nici vorbă. Din neînțelegere fraților, că dacă omul de la volan ar înțelege că mașinăria aia din mâță sau din câine, este infinit mai complicată, mai deșteaptă decât mașina pe care o conduce el, atunci iar păzii, să nu-i mai calce. Asta nu-i o întâmplare!
- Da, adevărat, dar se moare mereu și inutil.
- Cine știe dacă inutil! Tot timpul se moare și poate că și cu folos.
- Cu folos? Pentru cine? Pentru cel care moare? Nu prea cred!
- Totul e jocul dintre nevoie și întâmplare.
- Care nevoie părinte? Întâmplare, mai înțeleg, dar nevoie! Care nevoie!
- Nevoia de mântuire, fiule!
- Credeți că nevoia de mântuirea are legătură cu moartea?
- Sigur că da. Mor doar cei cu sufletele curate. Ăsta e interesul morții. Moartea nu ia pe oricine și oricând, adică nu acționează la întâmplare. Te ia când crede ea, că ești curat, că ești mântuit.
- Sau mai bine-zis, când ești finisat. Intervine Alex.
Îl întreb pe părinte:
- Știți, desigur, ce s-a întâmplat la clubul ”Colectiv”.
- Știu, bineînțeles.
- Copiii aceia, meritau să moară?
- Nu erau copii, erau oameni în toată regula, adulți conștienți de ei și de crezul lor, de a fi mai buni prin calea pe care și-au ales-o, aceea a muzicii lor, trăită la cote înalte.
- Dar de Los Angeles, ce ziceți?
- Și acolo a fost la fel, oamenii aceia au atins mântuirea ca și la Colectiv și moartea nu i-a mai așteptat. Dorință asta mare sau mai bine zis, năzuința lor de purificare prin muzică, a fost ca o rugăciune puternică, colectivă, cum s-ar spune și Cel de Sus, I-a dat ascultare. Tot omul năzuiește permanent, către ceva și năzuința lui, e ca o rugăciune de mântuire. Năzuința-i tot una cu rugăciunea. Poți să te mântuiești într-o clipă și pe neașteptate, pentru că mântuirea este un dar divin dat omului, numai că omul nu știe când va fi mântuit. Tu te rogi să fi mântuit, dar mântuirea vine când vrea Cel de Sus și te ia pe nepregătite. Unii sunt mântuiți mai devreme, alții mai târziu, alții niciodată. Depinde de rugăciune.
- Ciudată teorie. Vreți să spuneți că unii care se roagă să moară, nu pot, pentru că nu sunt mântuiți?
- Da! Nu le-a venit timpul! Sau mor nemântuiți pentru că trupul lor, nu mai poate duce un suflet murdar și plin de răutăți
- Părinte, ce credeți că este cel mai bine pentru oameni, ce să facă ei, cum să trăiască în așa fel încât la sfârșit să se ducă împăcați cu sine.
- Tinere, că ești mai tânăr decât mine, viața la început când ești un prunc, curat la suflet, îți zâmbește, apoi dacă te rătăcești, își râde de tine. Dacă tu, te superi pe viață pentru ironiile ei, atunci ai încurcat-o pentru că vrei să te revanșezi, să-i demonstrezi că a râs degeaba de tine, dar dacă râzi împreună cu ea, de tine însuți, ești salvat.
- Sugerezi că nu pot fi făcute modificări ale destinului sau că este doar soarta? Resemnarea?
- Nu e vorba de resemnare și renunțarea. Este vorba despre un dans făcut cu viața. Când conduci tu, când trebuie să te lași condus. Cine înțelege pașii acestui dans, dansează până la sfârșitul muzicii, până la acordul de final, apoi se înclină, sărută mâna doamnei și se retrag împreună discret, cum am să mă retrag și eu acuma, ca să vă las să dormiți.

Întunericul în preajma pădurii se lasă repede, dar somnul nostru după o zi agitată ca aceasta nu vrea să vină. Alex, ca un copil mic, vrea să îi spun o poveste. Mirosul chiliei noastre îmi amintește despre mirosul talajului din atelierul lui Nea Ghiță. Aveam cam 12-13 ani, când mă împrietenisem cu vecinul nostru, Nea Ghiță, care era tâmplar de meserie și lucra în chilerul lipit de spatele casei lui. Veneam aproape zilnic să-l vizitez. De multe ori mă punea să mătur talajul și o făceam cu mare plăcere, pentru că inhalam, mai de aproape, acel miros fascinant de lemn de brad. Specialitatea lui erau ușile și ferestrele. Aș fi stat toată ziua să-l văd cum lucrează, cum pornind de la o simplă bucată de lemn, trecând prin mai multe etape, reușea să facă profilele pentru cercevele, să le lustruiască și să le îmbine. După ce le ”isprăvea”, le rezema de perete și se uita lung la ele, ca să le găsească defectele. Apoi începea operațiunea de finisare, de ”mântuire”, cum spunea el. Îmi plăcea cum sună cuvântul acela, ”mântuire”, cuvânt pe care nu l-am mai putut despărții de conținutul lui religios.
Urmărindu-l cum lucra, vedeam cum ”procesul de mântuire” presupunea și mascarea unor defecte ale materialului. Mici crăpături, noduri și altele, pe care le chituia cu chit de lemn, apoi cu o bucată de glaspapir le șlefuia și defectele dispăreau cu totul sub stratul de lac sau de vopsea. Mă gândeam că în context religios repararea defectelor lemnului, era pentru mine, echivalentul iertării păcatelor. După primirea iertării, erai bun de livrare. Era teoria mea, pe care i-am împărtășit-o și lui Alex, vecinul și prietenul meu. Alex intervine cu undă de reproș în glas.
- El finisa cerceveaua aia și o tot finisa, pentru a o aduce la perfecțiune. Mântuirea este de fapt atingerea perfecțiunii. Adică pregătirea pentru o nouă viață. Pentru reînviere. Nu-i așa?
-.Așa-i! Reia ideea călugărul, care se întorsese în semiobscuritatea din chilia noastră, fără ca cineva dintre noi să-l fi văzut când a intrat și care stătea cuminte lângă ușă, rezemat de perete, ascultându-ne.
Și în continuare:
- Toți oamenii vor să se mântuiască, să fie perfecți când vor intra în lumea cealaltă, așa cum și cerceveaua trebuia să fie perfectă când va fi fost pusă în golul unei ferestre și lemnul din ea, să înceapă o viață nouă.
- Înțeleg că cerceveaua lui Nea Ghiță al tău, spune Alex, trebuia să fie trecută prin mai multe transformări, de la lemnul din pădure, la scândura potrivită ca dimensiune, tăiată, îmbinată, vopsită, lăcuită, parfumată.
- Exact, ai înțeles bine, dragule! Spune călugărul.
- Da părinte, ai dreptate, spun, dar nu vezi că drumul ăsta spre mântuire este atât de lung și de contorsionat și plin de piedici, de himere, de ocolișuri, de reluări de la capăt? Și mai ales plin de necunoscute, uite treaba cu o.z.n.-ul de azi. În sfârșit sunt multe de spus.
- O.z.n.-ul e semnul care stă deasupra noastră de câteva zile. Și-a schimbat culoarea de mai multe ori, dar forma și-a schimbat-o numai astăzi, când ați sosit dumneavoastră. De aceea l-am pus pe Petrică să stea cu ochii pe cer, ca să vadă semnul, da el, ori o fi adormit sau s-o fi luat cu cioplitul la lingurile lui, că nu mi-a pus nimic. Apoi se întoarce către Alex și cu vocea tremurândă:
- Te aștept fiule, de câteva zile. Știam că ai să vi!
Alex rămâne gânditor. Apoi către mine:
- Vecine, eu vreau să rămân aici! Să rămân la mănăstire!
- Cum asta? Trebuie să te recomande cineva mai întâi.
- Nu-i nevoie, îl cunosc eu pe băiat. Lasă-l măcar o vreme. Intervine bătrânul.
Deodată, îmi amintesc de povestirea vecinului meu, cel plecat dintre noi și descopăr cu surprindere și uimire vocea călugărului, ascuțită și pițigăiată, despre care vorbea tatăl lui Alex.
- Dumneavoastră, îl cunoașteți pe băiat, părinte?
- Apoi de! Îl cunosc! Îl cunosc, de când era în pântecele lui mumă-sa.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!