poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 576 .



Fata pădurii
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [icon ]

2018-02-20  |     | 



Acest coleg și amic al meu, m-a lăsat cu toată responsabilitatea șantierului. A doua zi, după ce a dat la restaurantul Berlin două rânduri de bere, colegul și amicul meu, nu a mai venit la servici. Nu a spus nimic. Absolut nimic. Putea să dea berea aia, mai aproape de șantier, la restaurantul Bucur de exemplu, sau la Cireșica, sau altoriunde, dar nu. A vrut musai la Berlin. Nu am discutat nimic important, doar treburi banale, de servici. Dar locația, a fost aleasă, cu intenție, probabil, ca să-mi pot eu explica,mai târziu, dispariția lui și unde avea de gând să plece. Mesajul, l-am priceput clar după câteva zile, când fosta lui nevastă a venit în șantier să-l caute, pentru pensia alimentară.

După douăzeci de ani îmi sună telefonul. Era Titi S., arhitectul, trădătorul și amicul meu. Nu știu cum a făcut rost de numărul meu de telefon. Am cedat insistențelor lui de a ne întâlni după atâția ani petrecuți de el în străinătate, pentru că a vrut să stăm de vorbă și că dorea să-mi facă o destăinuire. Am crezut inițial că are mustrări de conștiință în legătură cu plecarea lui intempestivă, așa că am acceptat să ne întâlnim. Dar nu. A mai vrut mai întâi, să-l plimb prin București să vadă ce mai e nou, dacă s-a schimbat ceva după revoluție. Așteptam să-și înceapă spovedania, dar a mai trebuit să-l duc, într-un loc anume, mai precis într-un punct, de unde se vedea bine clădirea Institutului Național de Statistică, acela de pe colț.din Centrul Civic. Ca să ne poziționăm convenabil, a trebuit să mai dau două-trei ture, în jurul Casei Poporului, să găsim un loc de parcare, pe partea cu parcul Izvor și să-l privim în voie. Parchez și aștept ca amicul meu, să spună ceva. Tace și uitându-mă spre el cu coada ochiului, văd cum i se scurge o lacrimă pe obraz. Îl întreb nedumerit.
- Ce ai? Ce-ai pățit?
- Da. Se mai vede. E tot acolo
- Ce frate, ce se mai vede?
- Vezi acolo sus, la etajul 9, parapeții aceeia ornamentali, grupați câte trei?
- Care? Ăia în formă de ics, peste care este suprapusă o cruce?
- Sau invers, o cruce peste care este suprapus câte un ics, cum dorești!
- Da, îi știu. Ascund gurile de aerisire de la puțul ascensoarelor.
- Da, dar numai atât. Mai ascund ceva. O poveste de dragoste. Oribilă.
- A cui? A ta? Nu îmi răspunde. Privesc mai atent și parcă zăresc în bătaia soarelui de după-amiază,alcătuit din combinația de icsuri și cruci, de trei ori, un cuvânt; ANA ANA ANA. Amicul, tace. Îi respect tăcerea. Îmi dau seama că este marcat puternic de emoția unei amintiri și aștept să-și revină. Își șterge lacrima și după un moment, îl văd că zâmbește:
- Mai demult, pe vremea aialaltă, un organ superior a spus: Ce dracu mă! Ați pus steagul Angliei pe minister? Să dispară imediat!
Îl rog: Hai, spune, de ce m-ai adus aici?
Începe cu glasul tremurând de emoție:

- Era prima mea zi de șantier, la Ministere-Nord și cum venisem direct de la sediul întreprinderii, am trecut pe la birouri, să mă prezint șefului de șantier. Secretara, plânsă, după ce m-a măsurat din cap până-n picioare, mi-a spus să mai aștept, pentru că toată lumea este în pauza de prânz, iar șeful o să vină după ora unu. Nu am dat importanță faptului că în aerul din secretariat, între pereții barăcii de tablă, pe post de sediu de șantier, plutea un miros fin de parfum, cum nu mai întâlnisem niciodată, la nicio femeie. Ca să nu stau de pomană, mi-am propus să fac o tură prin șantier. Nu așa am sperat să fie întâlnirea mea cu șeful.
Mă plimbam, chiar pe aici, prin fața clădirii, cu privirea mai mult pe sus și urmăream detaliile zidăriei pentru că sunt arhitect ca și tine și mă interesează. Nu prea eram atent însă pe unde călcam. Mai eram și puțin amețit pentru că mi-era foame și nu m-am orientat pe unde pot să mănânc ceva. M-am apropiat de clădire, printre stivele de cărămidă, în dezordine. Auzeam un fel de mârâituri și zgomote ciudate. Am continuat să merg în direcția zgomotelor. Deodată, pe lângă picioarele mele trec atingându-mă, vreo trei, patru câini, care s-au speriat de mine, luați prin surprinde, cum și eu am fost luat prin surprindere de ei. Mai fac doi pași și văd un câine mare, negru, care mânca din creierul unui om întins pe jos, care avea capul spart și a cărui față era o masă de carne vie, din care șiroia sângele. Am inceput să țip ca să alung câinele. Am pus mâna pe o cărămidă ca să o arunc spre câine. Câinele mare și negru, nu se mișca din loc, ba a început să mârâie amenințător către mine, arătându-și colții. Câinele negru nu vroia să plece. Renunț. Mă îndepărtez cu spatele, în timp ce ceilalți câini se întorc la omul mort. Când sunt la o oarecare distanță, alerg spre un grup de barăci de tablă din apropiere, dinspre care veneau zgomote de petrecere. Era ziua Sfântului Andrei, creștinătorul românilor. Am început să strig. Eram sugrumat de emoție. Din gură îmi ieșea ceva bolborosit. Țin minte că un om care urina la colțul barăcii m-a întreabat curios: ”Ce vrei bă?” Atunci am ieșit din șoc. Am alergat la baraca sediului de șantier și am rugat-o pe secretară să anunțe salvarea, conducerea, poliția. Secretara nu auzea nimic din ce-i spuneam și continua să plângă liniștit și să-și pilească unghiile.

La anchetă, s-a pus și ipoteza sinuciderii, dar concluzia procurorilor era că fără o scrisoare sau un bilet de adio, a fost un simplu accident. Însă nu a fost așa. A fost sinucidere, pentru că eu și Nea Mitică, ipsosarul, am știut adevărul. După aproape trei luni de la eveniment, Nea Mitică, ăsta, a venit la mine și mi-a arata o schiță pe o bucată de hârtie, ruptă dintr-un sac de ciment și mi-a cerut să-i explic ”șchița asta”. Mă uit pe hârtie și văd nouă icsuri grupate câte trei. Am recunoscut parapeții ornamentali de la gurile de aerisire de la puțul ascensoarelor, care arătau ca o cruce peste care este suprapus câte un ics. Unele linii sunt îngroșate. Îl întreb ce-i cu hârtia și-mi răspunde că i-a dat-o șeful mare, domnul inginer Manole, înainte de accident, care i-a zis să se urce pe cornișă, la etajul 9, la tronsonul 8, ăla pe colț, care se vede dinspre stația de metrou Izvor și să buciardeze icsurile alea, după cum arata el, în ”șchița asta”. Cum au trecut mai bine de trei luni de la nenorocire, m-a întrebat pe mine ce să facă și dacă mai este cazul. După ce am văzut hârtia, am înțeles imediat despre ce era vorba. Era ultima dorință a șefului, cel de dinaintea mea. Am urcat împreună cu Nea Mitică pe cornișă și am marcat brațele icsurilor care trebuiau buciardate. Trei zile la rând a lucrat Nea Mitică la buciardă. De jos, de pe trotuatul de vis-a-vis, cum vii dinspre stația de metrou Izvor, se vedeau trei grupuri de litere, trei cuvinte, reprezentând același nume de trei ori; Ana. Ana. Ana.

Amicul continuă:
-Într-o zi când eram supărat că nu mergea treaba și că directorul mă amenința cu o penalizare, Nea Mitică, ipsosarul, mă vede și mă cheamă în atelierul de ipsosărie, ca să-i traduc pe limba lui, niște planuri destul de complicate, după care, urmau să toarne în ipsos un capitel corintic.
Le explic planurile și apoi mă invită să mănânc cu ei. Băieții aștern pe masa de lucru un plan pe hârtie de ozalid și dintr-o sacoșă, scot pâine albă, slănină, ceapă roșie. Unul dintre ei mă întreabă
- O bere serviți șefu?
Mâncăm împreună, dar discuția nu se leaga. Observ pe cartușul planului, numele unui coleg de facultate, care a fugit în R.F.G.
- Îl știu pe ăsta! Mi-a fost coleg!
- Cum șefu, dumnevoastră știți să faceți desene dintr-astea?
- Asta am învățat în sase ani de facultate.
- Păi, înseamnă că aveți o meserie, nu-i așa?
- Da, sunt arhitect.
- Păi șefule, omule, de ce ești mereu supărat, că te ceartă directorul, că nu faci planul, că aia, că aialantă. De ce nu-i bagi în mă-sa pe toți și nu te cari, de ce nu pleci afară, cu meseria ta, unde-i altă viață.
- Nea Mitică, de unde știi tu că-i altă viață?
Văd că se pune de-o vorbă. Scot pachetul de Carpați și aprind o țigară.
- Șefule aruncă aia te rog. Îți dau eu una mai bună. Chesterfield!
- De unde ai tu țigări din astea, frate?
- Îmi trimite fiică-mea din străinătate.
- I-auzi! Păi ce e fiică-ta, stewardeză?
- Nu șefu, e prezentatoare de modă la Victoria”s Secret.
- Măi să fie! E frumoasă?
- E frumoasă rău de tot șefule, da e fată cuminte, să știți, căsătorită la casa ei. Am și nepot.

Văd agățată pe un perete o femeie gonflabilă pe pieptul săreia scria cu negru: ANA
- Bine! bine! Dar cu asta de pe perete, ce-i? E gagica voastră?
- E secretara noastă șefu. Voi, la birouri, o aveți pe Ana, noi pe asta.
- Atunci nu înțeleg .
- Pentru că nu vorbește, nu ciripește, înțelegi?... e mută!
- Tot nu înțeleg. Până să apuce să-mi răspundă, se dă alarma. Vine vizita!

Știi și tu că politica era să nu depășim Casa Poporului. Structurile erau finalizate și bătaia peștelui era pe finisaje, pe placările exterioare care explicitau noțiunea de postmodernism comunist în felul ales de turma arhitecților încovoiați de presiunea acelor timpuri.
Clădirile fiind simetrice, am convenit cu celălalt arhitect de la ministere-sud, să nu concurăm între noi, adica să punem pe fațadă în același timp, aceleași elemente prefabricate din marmură artificială și construcția în ansamblu, să pară că se ridică în mod egal. Dar politica cea mai tare era să nu depășim nivelul placărilor de la Casa Poporului, pe care Nea Nicu, venea săptămânal să o viziteze. De sus de pe schele, îl vedeam cum se oprește, cam în centrul pieței și privește mai întâi spre ministere și apoi spre jucăria lui, Casa Poporului. Dădea din mâini și pe canale absconse ajungea și la noi, pălmașii, ordinul: ”Dați jos capitelul de probă”. ”Tovarășul a spus că e prea mare”. La cele două clădiri concave care mărginesc piața actualei constituții, totul trebuia să fie la fel, dar ceva mai mic decât vis-a-vis. Ne străduisem toată noaptea să montăm capitelul cu pricina, pe un vânt groaznic, care ni-l smulgea din cârligul macaralei.
Nedumerit de ce nu i-a plăcut tovarășului, după ce a trecut vizita, am ieșit în fața clădirii să fotografiez taveea de probă, să o am ca amintire a eforturilor noastre zadarnice. M-am distanțat, mergând cu spatele, suficient ca să prind în obiectiv toată înălțimea clădirii când deodată am simțit că cineva îmi smulge aparatul foto cu tot cu mână. Apoi cu o lovitură în spatele genunchilor sunt pus la pământ. ”Nu mișca. Nu ai voie să faci poze aici!” Protestele și justificările mele nu au fost de ajuns. Imediat a venit și o dacie neagră, cu încă doi gealați în civil care m-au ținut cu mâinile la spate în timp ce primul mă căuta în buzunare după acte. Unul dintre ei spune răstit ”i-ai aparatul”. Aveam legitimația la mine, dar am scăpat definitiv numai după ce a venit și directorul cel mare, care a confirmat că sunt cel din legitimație. Mi-au dat drumul. Mâna, în locul de unde m-a apucat individul acela și umărul dislocat, m-au durut o bună bucată de vreme. Dar asta-i altă treabă.
După ce istoria se răspândește în șantier, la vreo două săptâmâni, Ana, îmi pune aparatul foto pe birou.
- Nu mă întrebați nimic. Spuneți mulțumesc.
Nu o întreb. Îi mulțumesc și prin cap îmi trece o bănuială. Ea, în continuare:
- Eu plec la o prietenă în Spania. Nu mă întrebați nimic!
- Ba da o singură întrebare mai am. Ce parfum aveai atunci când am intrat prima dată la tine, în birou.
- A!.. De la Michel. Un prieten. Un francez.

Dar Ana a mai venit la servici în continuare. Au trecut doi ani și după ce am aflat povestea ei, am început să o privesc cu alți ochi. I-am spus într-o zi, că am aflat de legătura ei cu fostul șef și că îmi pare sincer rău, pentru trista întâmplare și pentru durerea ei.
După acei doi ani în care relația, șef – secretară a fost absolut corectă, am plecat într-o pauză în parcul Izvor pentru o gură de aer proaspăt. Era prin septembrie. Pe aleea șerpuită plină de frunzele care începuseră să cadă, în spatele băncii pe care stăteam s-a auzit estompată cadența neregulată a unor pași. Era Ana, care fără să spună nimic s-a așezat lângă mine.
- Nu te-am auzit venind...
Privea în gol, tăcută și absentă. Într-un târziu:
- Pentru că am copilărit la sat, în pădure. Am învățat să pășesc fără să fac zgomot, să nu sperii veverițele.
Tot trupul ei radia discret acel parfum. M-am gândit că este parfumul primit de la acel Michel sau poate, mirosul feromonilor.ei
- E frumos la tine în sat?
- Da.
- E sat de deal sau de câmpie?
- De deal.
- Are și o pădure?
- De ce întrebi?
- Pentru că ai ochii verzi.
- Și ce dacă?
- Te-a făcut maică-ta în pădure?
- Mai știi! Sunt fata pădurii.
- Spune ceva despre tine.
- Ce să-ți spun?
- Orice.
- Orice, ce?
Ne-am atins mâinile și ne-am unit buzele adânc, simțindu-i gustul salivei până în adâncul sufletului. Gura ei era mută. Se deschidea doar când mă săruta franțuzește. Oare o învățase Michel?
Vroiam să știu totul despre ea, chiar și cel mai mic amănunt. Am făcut cercetări pe cont propriu și am descoperit că se născuse în satul P, din comuna M. de unde era și Nea Mitică, ipsosarul. Am fost împreună următoarele trei luni, până la începutul lui decembrie.
L-am abordat direct pe Nea Mitică, ca să-mi dea detalii despre ea.
- Îți spun eu, șefule, ce este cu această Ană. Să nu crezi că este soția meșterului Manole din poveste, cum ai crede sau că cineva ar fi vrut să-i scrie numele pe clădire, doar ca aceasta să nu se dărâme. Nu. Ana este secretara noastră, imposibil să nu o fi remarcat, că e de o frumusețe rară.
- Nu. Nu am remarcat că ar fi cum spui.
- Și poate că nu e frumoasă, dar are în ea, ceva inexplicabil, ceva de copil și de doamnă în același timp. Nu ți se pare?
- Nu. Nu deloc. Nea Mitică insistă:
- Stau uneori și mă gândesc cum poate răsări din noroaiele și din mizeria asta de Românie a noastră, o floare așa ca ea.
- Ești îndrăgostit de ea omule!
- Da de unde! Este de-o seamă cu fiică-mea. Pe mine m-a cucerit. Cu ce crezi? Cu mersul! Da, cu mersul ei, domnule! Știi cum e vorba ceea ”când merge, gândești că scrie”. Mă mir că nu ți-ai dat seama. Dar ”șeful Manole” a cunoscut-o și mai bine. Înainte de accident, tot șantierul o iubea, dar nu la modul vulgar sau libidinos. O iubeam și o stimam în același timp și în aceeași măsură. Cu toții. Când a început să umble vorba că șeful, ”s-ar fi dat la ea”, toți am considerat lucru acesta normal și nimeni nu s-a mirat pentru că noi, muncitorii, îl iubem și pe șeful, pentru că făceau o pereche frumoasă.

Dar părerile erau împărțite. Într-o bună zi, trecând pe lângă femeia de serviciu, ștearsă și la locul ei dealtfel, o aud spunând în urma mea:
- Ehe șefule, prostul se ține cu rândul. Mă opresc și o întreb;
- Ce vrei să spui, Tanti Blându.
- Direct sau pe ocolite?
- Păi, zii oricum.
- Văd că te uiți cam lung după Ana secretara noastră.
- Da, și?
- Nu-i bine șefu! Știți șefu, că eu am fost cineva la viața mea. Am fost femeie de servici la hotel, la
Athene Palace și acolo a văzut-o prima dată. Ea nu mă știe, dar eu cunosc marfa. Pe scurt Tanti Blându îmi spune următoarele:

-Prima dată, când am văzut-o, a fost înainte de revoluție, prin 86. Avea pe atunci cam 16-17 ani. Era împreună cu o cucoană pe care o știam, tot blondă ca și ea, cam de peste 30 de ani. Într-o seară, pe la nouă, amândouă făceau trotuarul, când a oprit o Volga neagră, rusească și din ea a coborât, unu Michel, un francez de vreo 50 de ani. Ăsta s-a oprit câteva clipe și s-a uitat mai insistent la Ana (pe atunci nu știam cum o cheamă) și a murmurat ceva. Eu nu am auzit, dar de văzut, vedeam tot, chiar când dădeam cu mopul pe jos la intrare, că se murdărea mai mult pe-acolo. Apoi, apare din interior un bărbat mic de statură cu mustață scurtă și ochii de viezure, pe care îl știam, că era de la pază. M-am făcut că dau cu mopul și pe afară și am auzit că îi spune ceva la ureche ăleia mai bătrâne. Ea îi răspunde că cinci zeci sunt prea puțin și că cel mai bine ar fi cinci sute. Viezurele a clatinat din cap și a intrat iar înăuntru. Eu m-am prefăcut că aveam treabă în continuare și am văzut că s-a întors cam tot după un minut și a spus; ”poftiți doamnelor”. Mai departe au fost invitate la o masă liberă și li s-a adus câte un suc. Chelnerul, Mihai, a spus: ”din partea casei”.După ce au băut sucul, Mihai care era, înalt, brunet și cu ochi albaștri și care era și securistul nostru, a luat paharele goale cu grijă, fiecare separat cu un servețel, le-a pus pe o tavă și le-a spus, fără să le privească: ”camera 321”. Am văzut-o mereu, mai bine de un an, însă a dispărut după ce Mihai ăsta s-a spânzurat, că l-au prins cu valută. Avea nevoie de valută pentru doamna, că o ținea numai în cisme și în haine de la schop.
În ziua aceea ea, a venit de dimineață să-și ia din camera lui Mihai, un ceas mic, de aur, marca Constantine, pe care l-a uitat acolo în noaptea de dinainte. Ce au discutat ce au făcut acolo în cameră, nu știu. După asta nu am mai văzut-o decât aici în șantier, unde eu am recunoscut-o, dar ea pe mine, nu.
Povestea asta i-am spus-o și primului șef, ăla care s-a sinucis, care tot așa, s-a îndrăgostit de ea ca un nebun, dar nu cred că din cauza mea s-a sinucis, că i-am spus. Cred că a mai aflat ceva despre ea, ceva ce eu nu cunosc. Așa că șefule, ai grijă! E periculoasă!

Atunci m-am hotărât să fug. Eram despărțit de nevastă-mea și nebun după Ana. Tu erai adjunctul meu și când te-am invitat la Berlin, la berea aia, nu am putut să-ți explic atunci ce trăiam eu. Știam că te las la greu, dar nu aveam de ales. Apoi mă întreabă cu vocea tremurândă:
- Ce s-a mai întâmplat cu ea? Mai știi ceva?
- Ați dispărut amândoi, aproape în același timp. Toată lumea a crezut că sunteți înțeleși și ați fi plecat pe undeva prin lume.
Amicul rămâne cu ochii fixați pe clădirea Institutului de Statistică și continuă:
- Îmi vin în minte mereu niște versuri;

”Plângi, copilă? C-o privire umedă si rugatoare,
Poți din nou zdrobi și frânge apostat-inima mea.
La picioare-ți cad și-ți caut, în ochi negri-adânci ca marea
Și sărut a tale mâne, și-i întreb de poți ierta.”

Îl privesc cu îngrijorare și încerc să-l lămuresc:
- După plecarea voastră, am rămas eu șef în locul tău, vorba lui Tanti Blându; ”prostul se
ține cu rândul”. Șeful serviciului personal mi-a mărturisit că a oprit să ajungă ”mai departe”, multe note informative despre noi amândoi, despre neglijențele noastre în servici, irosirea de materiale, rebuturi, relații neprincipiale cu femeile din subordine. La întrebarea mea firească cine a fost mi-a răspuns că: ”uit-o, a zburat în țările calde”

Ce nu i-am spus prietenului meu este că Ana, s-a întors în țară plină de bani și a deschis o firmă de construcții. M-a căutat și m-a angajat ca arhitect. Primul proiect a fost casa ei de la țară. Am fost împreună să văd locația dintre dealuri. Terenul, în pantă ușoară spre râu, se termina în partea de sus, în pădure. Locul era exact așa cum mi-l închipuisem în fantasmele mele, când alergam și eu la rândul meu, pe dealuri, împreună cu ea, fata pădurii.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!