poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 406 .



Artistul stradal
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [icon ]

2018-02-19  |     | 



Avea aproape patru zeci de ani și era celibatar convins. Se simțea bine în pielea lui. Era respectat și salutat de cei cu care se întâlnea, pe parcursul drumului de unde locuia, pe strada Franklin, până unde își avea locul de muncă pe străzile Franceză, Gabroveni sau Șelari. Lumea nu îl cunoștea după nume. I se spunea doar pictorul și atât. Era recunoscut după ținuta lui, cu barbă, lavalieră și o bască mare, lăbărțată pe creștet. Desigur, mai avea ca semn distinctiv un șevalet, și un scăunel pliabil cu trei picioare.
Egipteanul, un fost student la arhitectură, care abandonase școală și avea o afacere cu tutun de pipă, îl abordează primul; "Domnu pictoru, ce face pipa la dumneavoastra? Vrea mancarea? La mine gaseste tutunu bunu." Doamna Lavinia îi repeta zilnic, din balcon;” Artistule! pe mine nu mă vrei, să-ți pozez nud?” De asemeni și turcul de la colțul dintre Edgar Quinet și Academie; "Șaorma gratis la pictoru dam!"
Pe stradă, nu este un simplu trecător. Este cu adevărat un om al străzii. Strada este casa, livingul și bucătăria lui, mai puțin dormitorul, care este în așa-zisul lui atelier de pictură într-o mansardă a unui bloc de trei etaje de pe strada Franklin de lângă Ateneu. Circulă pe stradă, muncește pe stradă, trăiește pe stradă și din ce îi dă strada.
Specialitatea lui este portretul în acuarelă, în creion sau cărbune. Când desenează gândurile lui sunt gânduri simple legate de poziția capului celui sau celei care dorește să i se facă un portret, sau despre cum cade lumina pe figura clientului. Nu îl interesează sinceritatea privirii lumina interioară sau caracterul. Intenționat nu vrea să intre în amănunte, în detalii cu privire la temperamentul persoanei din fața lui. Își vede de meserie și atât. De obicei, simte oamenii și presimte întâmplările. Învățase să-i recunoască după măștile purtate. Singur a descoperit faptul că, pe dedesubt, toți oamenii sunt goi. Fără hainele de pe ei, oamenii sunt la fel și nu s-ar putea identifica nici între ei. A ajuns pe baza lungii lui experiențe de viață, să fie convins de faptul că ceea ce îi diferențiază pe oameni, sunt măștile. Măștile pe care aceștia le arborează și cu care ei se identifică până la confuzie. Poate depista în mulțime, tot felul de măști: de doctori, de avocați, de judecători, de arhitecți, de oameni de afaceri sau de politicieni. Ceva din atitudinea, gesturile și figura lor, îi spune cu cine are de-a face.
Dacă reușește să-i deseneze masca, omul este mulțumit. Se recunoaște în desen, plătește și dispare în mulțime. Cu o mască în mână și cu alta pe figură.
Când un client dorește un portret rapid, în creion sau cărbune, îl roagă să stea relaxat și să privească undeva într-un punct fix. Cei mai mulți își întorc repede privirea spre el, urmărindu-i mișcările mâinii, ca și cum nu ar vrea să le greșească cumva înfățișarea. Imediat ce se uită spre client, acesta, își îndreptă privirea din nou, spre punctul fix. Oamenii aceștia sunt interesați doar de asemănarea strictă cu figura lor, știută din oglindă. Lor le prinde ”caracterul” cu ușurință. Când este gata portretul, rămân cu ochii pe desen, admirându-se. Se recunosc și dau banul mulțumiți și fără reținere.
Alții sunt mai complicați. Cad într-un fel de transă. Se lasă purtați de gândurile lor și uneori, trebuie să-i trezească, să le spună că a terminat. Aceștia se uită lung la portret, fără încredere și când își văd figura, descoperită, goală, expusă în public, le citește în priviri întrebarea: ”oare așa sunt eu”? Și aceștia plătesc repede și, fără să privească desenul, dispar în mulțime.
Știa să evite sau să mascheze micile defecte ale fețelor și știa să facă un client să fie mulțumit. Legat de acest din urmă aspect a înțeles cu destulă greutate și destul de târziu, că așa cum unora trebuie să le spui ceea ce vor ei să audă, la fel stă treaba și cu portretele. Clientului trebuie să-i dai ceea ce îi place să vadă. Poate din acest motiv avea un oarecare succes, pentru că veneau oameni chiar din provincie, care îi spuneau că au auzit vorbindu-se despre el și că doresc să li se facă un portret, tocmai de către el, pictorul care bântuia prin Centrului Vechi al Bucureștiului.
De-a lungul carierei nu a avut prea multe expoziții personale, nu s-a lansat în pictura de aventură stilistică sau filozofică. Nu îl mai preocupau gloria, renumele și aproape nici partea bănească. Atunci când a fost la Roma, a făcut mai multe portrete lângă Fontana di Trevi, pe care o desenase în avans pe câteva pânze, lăsând loc liber pentru figura amatorului de amintiri, care ar fi vrut Fontana, ca fundal. A mai păstrat câteva pânze astfel preparate și acum, pentru că venise deja toamna cu ploaie și vânt, mergea în Centrul Vechi și își așeza șevaletul pe lângă micile restaurante de pe Șelari sau de pe Franceză și acolo se întâmpla ca unii străini să dorească un astfel portret cu Fontana di Trevi. Era o nișă, o șmecherie de a lui, dar și specularea unor mentalități turistice lesne de înțeles. Tot șmecherie era și faptul că în buzunar aveam câteva dicționare de conversație pentru câteva limbi străine.

Este vineri și tot Centrul Vechi este plin de suporterii unguri veniți la meciul tur, de pe Stadionul Național. Vinerea, se abținea să spună prostii sau să facă promisiuni, fiind ziua lui cu ghinion, când ține și post negru. Astăzi, a simțit o prezență stranie printre cei care îl înconjurau, când desena. Se simțea privit insistent. La început nu a dat prea multă importanță acestui lucru, dar s-a repetat de mai multe ori. Când încerca să-și ridice ochii spre locul de unde porneau privirile, vedea o persoană, o fată sau femeie, care purta o pălărie albă cu boruri largi și care se întorcea repede cu spatele spre el.
Seara, când ceasul era cam unsprezece și se pregătea de plecare spre casă, a intrat să bea un ultim martini, înainte de culcare, la un bar de pe Șelari. Fiind cunoscut în zonă, își lăsase șevaletul în stradă. O femeia și un bărbat se opresc lângă șevalet. Văzându-i, a ieșit afară întrebând dacă doresc ceva. A recunoscut imediat femeia. Pe cap poartă pălăria albă cu boruri largi, care, deși seară, avea voalul lăsat să-i acopere fața, până în dreptul gurii. Nu i-a scăpat nici amănuntul că avea toată partea dreaptă a feței acoperită de tunsoarea părului. Femeia are cam 28-30 de ani. Bărbatul, aproape de vârsta lui, are pe el un tricou negru, imprimat cu un cap de mort și pe față culorile steagului unguresc. Dacă ar fi presimțit ceva anume, s-ar fi terminat totul, pe loc, când au fost câteva semne. Primul semn a fost că părea a fi unguroaică. Al doilea era că venise cu un grup de suporteri de fotbal pentru meciul de sâmbătă. Al treilea semn putea fi faptul că nu a reușit să-i surprindă privirea, pentru că se întorcea mereu cu spatele.

Ea vorbește puțin românește. Îi cere să-i facă portretul. Pictorul îi spune că este târziu și că se pregătește să plece acasă, dar mâine va fi aici de pe la ora zece. Femeia dorește un portret, dar nu pe stradă, sub ochii trecătorilor. De aceea a venit acum seara să-l caute, dar își dă seama că strada este încă plină de lumea care își începe viața de noapte, prin baruri.
Spune că l-a observat toată ziua și i-a plăcut maniera lui de a desena, dar nu vrea să-i facă portretul în public ci altundeva, dacă se poate, unde să fie singură, pentru că nu suportă prezența cuiva în preajmă. Pictorul îi propune să vină la el, la atelier. Îi traduce prietenului ceea ce discută cu pictorul. Pictorul se uită la prietenul ei. Acesta pare că este de acord. Îi însoțește pe cei doi, până aproape de hotelul lor de pe Magheru. La despărțire, stabilesc să se întâlnească a doua zi, sâmbătă, la ora zece, în față la Ateneu.

Toată noaptea a plouat și a bătut vântul. Împotriva obiceiului lui, pictorul s-a trezit dis-de-dimineață și s-a dus să privească pe fereastră. Încă nu se luminase de ziuă. Ploua în continuare. Pe geam, de undeva de sus, picături identice coborau la intervale egale, una după alta, până se pierdeau la baza ferestrei. Rămăsese cu ochii pe fereastră, observând atent picăturile de ploaie care șiroiau pe geam. Unele picături urmau un singur traseu până jos, în timp ce altele și-l părăseau pe al lor și intrau pe traseul altor picături. Câteodată două picături se uneau într-o picătură mai mare și coborau împreună înălțimea ferestrei, dar ceva mai repede. Lampa stâlpului și ramurile copacului de pe trotuar, care ajungeau până în dreptul mansardei, se clătinau în bătaia vântului. Frunzele se lipeau pe geam și mascau joaca umbrelor, de pe tavan și pereți. Dar lupta din mintea și sufletul pictorului nu era o joacă. Nici ceea ce avea de făcut în ziua aceea nu era deloc un joc. Avea de făcut un portret în ulei.

S-au întâlnit la ora convenită în fața Ateneului, aproape de mansarda în care locuia, pe strada Franklin, dar și de hotelul ei, de pe Magheru. Nu a mai venit însoțită de prietenul ei. Purta aceeași pălărie albă cu voal și părul lăsat să-i acopere partea dreaptă a feței. Au urcat cele trei etaje ale blocului, el mergând mereu pe partea ei stângă. Odată intrată în spațiul restrâns și prost luminat, din podul cu pretenție de mansardă, și-a fixat privirea în ramurile mereu în mișcare, ale copacului din fereastră. Stătea cu spatele, căzută pe gânduri, la un pas de a renunța. Pictorul se apropie, o prinde ușor de umeri, încercând să o întoarcă cu fața. Apoi o roagă să-și dea jos pălăria și părul la o parte, ca să-i pot vedea chipul. Îi amintește că trebuie să-i pozeze dar, dacă vrea, poate să mai amâne. O privea răbdător așteptând să se decidă. După un timp, în cea mai curată limbă românească îi spune;
- Sper să nu te sperii.
Își dădu jos pălăria cu o mișcare lentă. Se întoarce, să vadă unde poate să o pună, apoi cu o mișcare bruscă a capului își înlătură părul care îi acoperea jumătate de față. Atunci pictorul înțelege care este problema ei, dar nu se lasă impresionat de hidoșenia părții drepte a chipului. O cicatrice urâtă îi brăzdează adânc obrazul drept, de la lobul urechii până aproape de colțul gurii.
- Ce vrei să fac?
- Fă-mă la fel, în ambele părți.
I se păru foarte ușor ce avea de făcut. Potrivit teoriei lui simple, trebuia doar să-i dea clientului ceea ce își dorea și totuși... din spatele măștii din fața lui, îl priveau doi ochi surâzători și acest lucru l-a speriat, l-a înfricoșat. Deodată s-a simțit responsabil față de portretul pe care urma să-l facă și a înțeles misiunea pe care o avea de îndeplinit. Nu era un surâs al Giocondei, o mască ascunzând o taină. Era invers, era o taină care devoalează o mască. Acel surâs al ochilor era încătușat după o mască de fier a realității pe care el trebuia să o sfărâme, ca să le redea libertatea de a cuceri lumea.
Dacă ar fi presimțit ceva anume, s-ar fi terminat totul, în acea zi de vineri, ziua lui cu ghinion, când nu trebuia să se lase ispitit, mai ales că ținea și post. Dar... Există un dar. Feelingul lui interior făcea gălăgie și voia întâietate. Nu mai era vorba de un joc, de o hârjoană de umbre pe tavan și pereți. Ispita venea din ambele părți. Vocea minții îi spunea: abandonează, lasă-te condus de inimă, nu de ce gândești, pentru că azi ai o combinație perfectă de intuiție și emoție care te vor ajuta să înțelegi just situația de față. Glasul inimii însă îl îndemna: Nu te lăsa ispitit de confortul tău mental și de judecata ta meschină, care îți vor lua și ultima șansă de a înțelege suferința, brută ce ești!
Seara a terminat desenul, dar portretul în ulei nu este gata. Era doar o schiță în creion, căreia trebuia să-i dea culoare. Pentru culoare trebuia să aștepte un moment de inspirație, de sclipire, pentru că o nuanță greșită putea strica totul. De aceea trebuia să aștepte a doua zi.
După ce a condus-o la hotel, se întoarce la portret și privește schița în creion în fața căreia rămâne blocat când observă iar cicatricea pe obrazul ei drept. Nu putea înțelege ce se întâmplă. Dar nu. S-a speriat degeaba. O mică neregularitate a pânzei, pe care ieri nu o observase, era poziționată exact pe obrazul ei drept. Un fir rebel din materialul pânzei l-a făcut pentru o clipă să creadă în paranormal.
Dacă ar fi presimțit ceva, s-ar fi băgat sub plapumă, așteptând lumina zilei, când din două, trei tușe aș fi putut termina. Dar acum rolurile s-au inversat. Este o fire care trece totul prin prisma rațiunii și măcar cât privește lucrul acesta, meseria lui, nu face compromisuri. A cedat, însă, unui îndemn lăuntric pe care nu l-a mai simțit niciodată. Simte că acum trebuie să-și pună sieși o mască și, ca să poată continua, trebuie să mintă. Să-și ascundă goliciunea sufletului lui mecanic, în spatele unei măști care nu i se potrivește. Nu trebuia să se angajeze la mai mult, dar urmărind licărul luminii reflectându-se în ochii ei negri-maronii, dorea cu ardoare, parcă mânat de un demon, să surprindă pe pânză acel surâs al privirii. Pentru prima dată a simțit un fior, care părea să-l despartă pentru totdeauna de un simplu meseriaș al penelului. Pentru prima dată se simțea artist, supus tentației cunoașterii, a descoperii și a improvizației. Se simțea irezistibil, agresiv și stăpân pe arta lui. Acum era liber, gata să riște, gata să irumpă, ca focul unei revolte care mocnea într-însul de mult prea multă vreme. A reușit! A reușit să facă un chip fără mască. Mințind realitatea, a descătușat adevărul.

Pe ea nu o interesează fotbalul și a venit în București doar să-l însoțească pe vărul ei din Ungaria, care nu știe deloc românește, ea fiind din Sfântul Gheorghe. O cheamă Ela. Timpul ei de ședere în București se sfârșea în ziua următoare, duminică. Aștepta să-i vină inspirația, să-și dea drumul la culoare, să-i pună carnația și mai presus de orice, aștepta punctul acela mic, de sclipire, când putea să-i redea caracterul, viața și identitatea.
E aproape miezul nopții și sunetul tocurilor ei se auzeau crescendo, urcând scara celor trei etaje. Au urmat patru bătăi în ușa veche de lemn. Pam, pam, pam... pamm. Precum bătăile destinului. Deschide și, în prag, Ela. Cu capul descoperit, fără pălărie și cu fața eliberată de sub șuvițele de păr negru. Meciul de fotbal s-a terminat. Ai noștri au câștigat cu unu la zero și vărul ei a plecat cu grupul lui de suporteri, fără să o anunțe, după ce au vandalizat camerele lor din hotel.
Privesc amândoi desenul. Ela îi spune că îi place foarte mult. Îl roagă să i-l ambaleze. El insistă să-l lase să-l termine, să-i dea culoare. Mâinile li se ating.
- Cât mă costă?
- Nimic. Într-un fel, astăzi este ziua mea de naștere.
- Dacă este ziua ta de naștere, pot să te sărut?
- Pentru portret, nu. Pentru ziua mea, da.
- Pentru tine!
Ea își încrucișează mâinile în jurul gâtului lui și începe să îl sărute apăsat. Rămâne nemișcat, puțin șocat de elanul buzelor ei.
Este duminică dimineață. Afară, soarele strălucește puternic. Nici urmă de Ela. A plecat fără să o simtă. Portretul dispăruse de pe șevalet. Pe peretele acoperit cu albul varului din dreptul patului, vede o pată de sânge. Încearcă să își aducă aminte ce s-a întâmplat, în afară de faptul că au făcut dragoste ca doi nebuni, toată noaptea. Aaa! Da! Și-a amintit. Și-a amintit când a pus salteaua patului în mijlocul camerei, pentru că ea se atingea cu genunchiul de peretele zgrunțuros.

De aproape un an nu mai știe nimic despre ea. Nu a avut timp să-i ceară adresa sau un număr de telefon. În schimb, o vede în visul acela care se repetă aproape noapte de noapte. În vis, o recunoaște. Are aceeași pălărie, dar fața nu-i mai este acoperită de voal. Se plimbă pe străzile din Sf. Gheorghe, cu un mers dezinvolt și privirea încrezătoare. Pare fericită. Pe lângă ea trec alți oameni cunoscuți, foști colegi de liceu, vecini, bărbați și femei, după care ea întoarce capul, dorind să-i salute, să schimbe câteva cuvinte. Dar aceștia nu o recunosc. Rareori, unii mai întorc capul, în urma ei, ca și când... Dar nu. S-au înșelat. Nu poate fi Ela lor, cea reținută, cea timidă, căreia îi era teamă și de umbra ei, cea care aștepta întunericul, să poată ieși din casă. În visul lui se simte liberă și fericită, ca după o anulare a unei pedepse cu moartea, primită pe nedrept. Tot în vis, îi vine proasta idee de a-i pune în față o oglindă. O vede cum se încruntă. Se uită lung la el și izbucnesc amândoi în râs. Așa se termină visul.

Din nou o zi ploioasă, cu vânt puternic. Nu era chip să iasă pe stradă. Scârțâitul șarpantei se auzea chiar și când nu era vânt. De asemeni se mai auzeau, uneori, niște lovituri înfundate, zgomote ciudate. Era convins că mansarda lui era bântuită. A mai avut ocazia să găsească lucruri mișcate sau răsturnate, dar nu le-a dat prea mare importanță. De la fereastra mansardei lui nu putea privi în stradă decât puțin spre trotuarul de vis-a-vis. A zărit-o acolo, pe trotuar, cu privirea în sus, căutându-i fereastra. Apoi aude sunetele crescendo ale tocurilor ei, urcând scara celor trei etaje. Au urmat patru bătăi în ușa veche de lemn. ”Cine-i acolo?” Deschide și în prag, Ela, cu pălăria cu voal pe cap și cu fața acoperită de șuvițele ei de păr negru. Era tot așa cum a cunoscut-o la început. În mână ținea o pungă de plastic cu portretul, învelit în hârtie de ambalaj. Își zâmbesc.
- Tu? Aici? Nu am crezut că am să te mai revăd.
- Fă-mă la loc, așa cum am fost. Cu cicatrice. Nimeni nu mă mai recunoaște în orașul meu. Toată
lumea mă ignoră. Este mai mult decât pedeapsa cu moartea. Nu mai suport. Vreau să fiu iar eu însămi.
Se duce direct la șevalet unde pune tabloul.
- Vorbești serios? Crezi că din cauza portretului?
- Da! Sunt sigură. Dacă ai să mă pictezi cu cicatricea mea dragă, am să mă recunosc eu, în primul rând, și apoi și ceilalți mă vor recunoaște.
- Dar nu înțeleg! Poate acolo la tine în oraș, e un fenomen de psihoză în masă. Tu tot aia ești, eu nu ți-am făcut vreo operație estetică ție.
- Sigur că nu, dar cu portretul făcut de tine, știindu-l acolo pe perete, în camera copilăriei mele, eu am avut curajul să ies pe stradă, descoperită, fără să mă mai ascund sub pălăria cu voal și fără să-mi mai ascund fața cu părul lăsat pe ochiul drept. Din cauza asta toată lumea, acum, mă ignoră.
- Nu pot să fac asta. Nu îți pot pune masca la loc. Nu te pot condamna să trăiești fericită într-o lume închisă. Desenul acesta este o răscruce și pentru mine. Am înțeles cine sunt și îți mulțumesc.
- Atunci, ce să fac? Unde să mă duc?
- Rămâi cu mine!

Afară, ploaia a încetat brusc și un soare puternic strălucea în ochii ei negri-maronii.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!