poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 229 .



Doar o poveste
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [armaghedon ]

2018-02-12  |     | 



O văzusem atunci. Nici nu mă gândisem vreodată ca ea, într-o zi ar putea să mă iubească. Se încurca în cuvinte. Chipul ei era aplecat peste litera ce nu prea știa unde să o așeze. Era într-o toamnă în care frunzele de culoarea părului ei se răspândeau pe aleile pe care pașii îi duceau iubirea prin locuri numai de ea știute. În nuditatea albastră a acestor ochi, tot ceea ce este vulgar și inutil arde până la cenușă. Ochi ce pur și simplu m-au fascinat. Nu-mi făceam iluzii. Eram un necunoscut pentru ea. Încet, am descoperit-o printre cuvinte. Totuși, gândurile mele nu o puteau atinge. Cine eram eu? Cine sunt eu? Oglinda, lumea, filmul toate îmi erau și sunt contra. Am învățat totuși un lucru: iubiri ca în filme nu există, doar filme făcute după iubiri, și totuși, toate filmele se termină cu primul sărut, restul e mister, destin, cine știe ce urmează? Doar noi putem afla și nu din film, ci din însăși propriul prezent.
Viața a decurs, monotonă, ca până atunci. Nimic nu se întâmplase. Chipul acela înveșmântat în rochie neagră fusese doar sursa unei dorințe carnale, nimic mai mult. O dorință dureroasă, dar trecătoare. Îmi jurasem cu ani în urmă să nu mai iubesc. Îmi jurasem cu jurământ sacru cu unghiile adânc înfipte într-o cruce din lemn de stejar. Era jurământul unui viitor sumbru, fără palpitații, fără schimbări bruște ale cursului vieții.
O alta zi, o nouă întâlnire. Îmbrăcată în blugi albaștrii și o bluziță subțire, se așeză la dreapta mea, acolo unde ochiul meu beteag nu ajunge. A fost ca un cutremur în ființa mea, dar nu am luat în seamă. Eram prins în poezie. Adânc înfipt printre cuvinte și păreri. Părea stânjenită, dar eu, ca orice mascul, nu m-am stânjenit să-i privesc fesele atunci când se ridică să plece. În capul meu se scriau romane, se turnau filme. Atât.
Departe, într-o lume total diferită: „Bună dimineața!”. Două cuvinte banale, o discuție normală și răzleț, în unele dimineți ne beam cafeaua împreună. Nu îndrăzneam să gândesc. Savuram doar momentul. Era plăcut. Eu și ea, trăgând din țigară și mâzgălind fraze pe diferite teme. Atunci aflasem și o părere a ei despre mine, dar și că, după ce plecase, plânsese. Își jurase să nu mai vină și nu a mai venit.
Iubirea scrie cărți, iar cărțile nasc iubiri. Ăsta e un adevăr. Un adevăr pe care azi gândesc că ar fi fost mult mai bine să nu-l aflu. Un adevăr ce mă doare până la urlet.
O terasă. Doi oameni, al treilea pe drum și iubirile pe masă. Iubiri trecute, savurate, pierdute. Legături între doi oameni ce au dat naștere mai târziu la o noua iubire, încălcând jurăminte, promisiuni, virtuții. Simțeam că pot fi fericit, așa scăldat în marea ochilor ei. Nu îndrăzneam să spun prea multe. Eram diferiți social. Chiar dacă uneori țipăm în gura mare că nu contează acest aspect, când ne confruntăm cu el, ne dovedim slabi, mai ales în fata castelor inferioare.
Cu toate acestea, am găsit în ea, un suflet mare, o persoană ce nu o interesa acest lucru și, într-o seară, însăși berea mă dădu de gol și i-am spus două cuvinte pline de pânze de păianjen și praf, nemaifiind rostite de mulți, mulți ani. Și ea mă iubea cumva, sau doar ținea la mine. Cert este că entuziasmul, fericirea și iubirea ce i-o purtam mi-au dat dureri de ficat și nu am mai mers o săptămână la muncă. Nu mă interesa nimic, doar ea și iubirea ei. Puteam fi condamnat la moarte și aș fi primit verdictul fericit, entuziasmat, ca pe un premiu.
Îi purtam o iubire sinceră. Adevărată. Dacă mi-ar fi cerut să ucid pentru ea, ucideam. Eram prins în mrejele acestei iubiri căreia îi cântăm imnuri. Îmi venea să merg la fiecare om pe stradă, să-l iau în brațe, să-l sărut, să-i spun cât de fericit sunt. În sfârșit, putem iubi și eram iubit. Această fericire, experimentată, nu o poți descrie în cuvinte. Cuvintele nu-și au rostul aici. Ele sunt doar un sâmbure, restul e suflet, sentiment, simțământ.
Întotdeauna mă grăbeam sa ajung acasă. Știam că ea mă aștepta acolo, cuminte, uitându-se la vreun film românesc împreună cu fetița ei. Începuseră chiar să vorbească prin replici una cu alta, îmi spusese ea. Mi se păruse un joc amuzant și o legătură strânsă între mamă și fiică. În seara aceea am început ca întotdeauna, cu un salut, am vorbit despre diferite chestii ce le aveam în comun apoi:
- Mă poți îmbrățișa? Vreau sa dorm în brațele tale.
Zâmbetul ei mă cuceri. Îmbrățișarea se lungi până într-atât încât i-am explorat tot corpul. Ne-am iubit tandru și brutal, ca într-un sfârșit să adormim îmbrățișați, în acea noapte de iarna, rece, dragostea noastră topea ghețarii Siberiei. A fost ceva minunat. Dragostea crescu în mine și toată noaptea mă gândi că nu o merit și totuși... Poate că da. Poate chiar meritam o femeie ca ea. Cu toții, cred, merită să iubească și să fie iubiți.
Și totuși...
Oamenii se schimbă. Sentimentele se pierd. Așa s-au întâmplat dintr-odată. După un început de an frumos, luni în care dorul ardea, plaja, marea, soarele, oameni ce puteau schimba totul. Și au schimbat. O iubire pe alta. O dragoste în durere. Zâmbetul în suspin. Viața în moarte. Poate s-ar fi putut mai mult. Poate aștepta mai mult. Poate am fost prea slab. Entuziasmul întâlnirii pe o terasă, aceeași în care alte iubiri gemeau în cărți, o alta iubire, într-o altă carte, se transforma în suspin. Nu mai era ea. Era o altă persoană. Rece, distantă, cu ochii în care marea era nu numai reflectată, ci năștea un zeu, acel zeu ce, cândva, precum Zeus, răpea femeile muritorilor, același zeu ce îmi făcu inima flenduri, iar bucăți din ea, zi de zi, se pierd în urmă, până ce ultima bucățică va cădea împreună cu trupul acesta, veșted, îmbătrânit, sperietoare a unei lumi prea pretențioase pentru el.
Am plecat după câteva întâlniri aproape identice. Îmi dădusem seama încă de la acel eveniment la care, prezentă fiind, nu s-a oprit nici să mă salute. Știam că ceva se întâmplase. Uneori e bine să nu ști. Curiozitatea m-a făcut să caut. Aflasem motivul. Încercasem să o fac să spună. Credeam că astfel v-a fi mai bine. Voi trece mai ușor. N-a fost să fie așa. Durerea a crescut. Sărbătorile de iarnă le-am petrecut în lacrimi, căutând un semn de la ea. Am încercat să fac, să mă retrag, să-i dau întreaga libertate. Nu a fost să fie. Un singur cuvânt de la ea, era precum morfina pentru durere. Mă paraliza. Simțeam că e acolo. Că nu sunt părăsit de tot. Un telefon m-a făcut să zbor două zile.
Aș mai putea să lupt, dar nu mă pot compara cu cel ales. Iubirea mea pentru ea, mă face să-i dau întreaga libertate. Să o susțin chiar. Fericirea mea depinde de fericirea ei. Și totuși. Îmi e așa dor! Un dor nebun! Blestemul unei cruci mă urmărește. Fantoma unei iubiri rupe tot ce se leagă de mine. Dar va rămâne prienia. De durere, de dor, de lacrimi, doar moartea mă poate scăpa. „Dacă o iubești, las-o să plece” spune un cântec. Sacrificiul este drumul spre împăcare cu tine însuți.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!