poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 73 .



Sunt exoscheletul unei ficțiuni
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cosmacpan ]

2018-01-31  |     | 




Cuvintele au intrat în fază terminală. Cineva trebuie să se facă purtătorul lor de cuvânt. Nu mai știu dacă am ales sau am fost ales dar viața merge înainte. Chiar și tăcerea este un mod de a privi și înțelege lumea. Mai ales că durerea naște durere. Când a început totul? Aș putea să zic ieri sau acum zece zile sau acum doi ani. Dar pentru cine ar vrea să țină o cronologie exactă ar trebui să caute urma cuvintelor. Numai acolo sunt vizibile nodurile cele mai importante. Iar cine are cheia poate desluși tot ceea ce se află în conul de umbră al tăcerii. Unde a fost semnalat primul incident? Ce importanță mai are acum? Pentru a face trecerea mai ușoară am să încep prin a descrie locul în care mă aflu... prizonier al vieții...

Poveste cu spioni candizi
Închiriez cameră mobilată. Așa suna anunțul care se lipise de retină dând consistență cuvintelor. Și dacă prezentarea austeră a camerei nu ar fi fost trasată în tușe groase poate că nici acum nu aș fi aici, în această cameră, mormânt al viselor mele. Austeră și totuși elegantă se descoperă sfielnic ochiului. Moartea nu caută detaliile nesemnificative. Își vede de treabă și gata. Dacă m-a frapat ceva de la bun început atunci acest amănunt a fost dat de fotoliu. Părea cumva exasperant de prost pus sub geam la perete. Poate că proprietarul s-a gândit să ofere posibilitatea lecturii în lumină naturală. Dacă ar fi fost după mine eu îl așezam într-o altă poziție. Cine preferă să-și petreacă ziua pândind ușa? Să stai în fotoliu citind fără să-ți odihnești ochii pe marginea cerului mi se pare o tortură. Să stai în fotoliu fără să-ți bucuri privirea cu alternanța clapelor pianinei vechi mi se pare grosolănie de-a dreptul. Dar cum nu aveam prea multe șanse de câștig am acceptat. Războiul acesta nu era un război personal. Era un război al altora cu foarte multe multe victime colaterale. Cele mai multe nevinovate. Dar cum poți ascunde mai bine cele zece morți programate decât printr-o mare vărsare de sânge? Carnagiul este butaforia cea mai potrivită. Nimeni nu o să se oprească la zece indivizi când sute sau mii baricadează drumurile cu trupurile lor? Iar eu sunt unul din zece. Și dacă nu ar fi fost vocea de la capătul firului poate că deja eram un personaj gata să intru în scenă. Cineva mai are nevoie de mine, altfel cum aș putea să interpretez mărinimia. O fereastră, o fâșie de cer, orașul ce se cațără pe proprii săi umeri și așteptarea. Așa sunase sfatul de la miezul nopții: te faci nevăzut în cinci minute dar nici nu dispari de pe fața pământului pentru că nu voi mai putea să te contactez. Mizez pe tine pentru ultima reprezentație. Dar după cum vă imaginați nu am schimbat poziția fotoliului. Viața părea mai atractivă decât albastrul cerului. Viața mea atârna de un fir de păr și acest fir de păr era legat de clanța ușii. Deci cameră mobilată pentru o perioadă nedeterminată. Spionii mor și ei în rând cu lumea, fără să comenteze. Dacă aș avea timp ca să scriu tot ce știu lumea ar cădea în apatie scurtcircuitându-se de viața zilnică. Asta dacă va crede cineva. E greu de crezut câtă pustietate se ascunde în sufletul și-n cugetul celor de la vârf. Aerul rarefiat le afectează percepția denaturând realitatea. Ajung să se creadă creatori și vor să-și pună ideile în aplicare pe timpul vieții. Să fie părtași viselor. Să se felicite pentru creație, pentru viziunea acelei realități paralele. Realitatea lor. Omul care vorbește dar care nu spune nimic poate fi crezut. Dacă îi cerni cuvintele descoperi chei ce te conduc prin labirinturi de neimaginat către surse nebănuite. Oameni care stau sub semnul faptei și fapte care cresc din mâinile oamenilor. Totul este o înlănțuire de oameni, timpuri si evenimente. Iar eu sunt o rotiță în acest angrenaj, o rotiță care poate spune de ce pătratul are unghiurile drepte și cercul treisuteșaizeci de grade. De aceea eu nu trebuie să vorbesc. De aceea eu trebuie să dispar. Un grăunte de nisip din imensitatea deșertului. Un grăunte șlefuit cu grijă ca să nu lase urme. Camera îmi oferă spațiul de care am nevoie. Radioul mic pe baterii îmi aduce bruma de informație din care trebuie să selectez ceea ce e cu adevărat important, iar telefonul îmi tace viața. Pentru că dacă sună nu poate să-mi dea decât un verdict. Iar moartea se împletește atât de strâns cu viața încât nici speranța nu mai are curaj să se arate. Moartea nu e o posibilitate ipotetică, îndepărtată, alungată într-un con de uitare. Ea este o prezență constantă. Te face vulnerabil, te macină, te usucă. Cât de ușor este să i te dai, să-i cazi în brațe. Numai că bariera mentală are rădăcini adânc înfipte pentru că ei nu vor să facă investiții hazardându-se. Cei care ies din mâinile lor sunt atât de bine pregătiți încât moartea nu este decât ultima armă de pe panoplie. Și de panoplie nu te atingi decât la ordin. Indiferent de ce vrei sau de ce simți. Dar la urma urmei cine sunt eu?

Mi se spunea chiromantul
Nu știu cine mi-a spus prima dată așa, dar asta chiar nu mai are nici o importanță acum. Marele meu atu era că citeam omul și viitorul. Dar nu în palmă ca orice ageamiu ci în ochi. Fața omului îmi spunea totul după primele minute petrecute față în față. Poate că și ăsta a fost unul din motivele pentru care nimeni nu mai voia să dea ochii cu mine: nici colegi, nici legături, nici șefi. Toate informațiile le primeam prin telefon sau în cazuri cu totul speciale când nu puteau apela la acest mijloc de comunicare purtau câte o masca prin care nici măcar culoarea ochilor nu o puteam vedea. Și de fiecare dată rămâneau surprinși de metoda de lucru adoptată și de rezultatele obținute. Rapoartele mele făceau înconjurul cancelariilor și toată lumea și-ar fi dorit să mă aibă, dar în același timp se și temeau de mine, de ochiul meu păcătos. Eram o piesă prețioasă pentru orice colecționar pasionat. Sau interesat. Iar prețul meu nu se discuta. Nimeni și nimic nu putea să-mi reziste. Intuiție, spirit de observație și acel grăunte de inefabil făceau din mine cel mai de temut adversar. Zilele treceau ducând în adâncul arhivelor, cazuri grele, deosebite, incalificabile. Sabia lui Damocles și nodul gordian erau prezențe nelipsite din viața și moartea mea pentru că fiecare noapte de somn însemna cufundarea în oceanul de întuneric al morții și fiecare dimineața o revenire, o reverie. Nu exista loc, nu exista eveniment important care să nu poarte pecetea trecerii mele, dar nu oricine putea să citească aceste semne, aceste urme. Numai că acele urme, semne, erau lăsate pentru ca ceilalți să-și dea seama că nimic nu este întâmplător, nici un efect nu este lipsit de o cauză. Și cu cât semnele se înmulțeau spaima celorlalți se acutiza. Eram arma perfectă. Toată lumea aflase de mine dar arma știa să-și ascundă atăt prezența cât și teaca. Iar dintre cei care știuseră de mine de la început, puțini mai erau în viață și erau prea mult implicați ca să poată spune ceva. Din cauza asta eram de temut. Multe din execuțiile ultimilor ani ale celor cocoțați în vârful piramidelor, erau opera mea. Iar punerea în scenă, butaforiile și efectele îmi aparțineau în totalitate. Și cu toate astea foarte puțini puteau să mărturisească cine eram. Umbra care-și calcă în picioare umbra. Dorința îmi era transmisă iar eu eram cel care deținea adevărul ultim. Eu eram cel care îi dădea formă, culoare, miros și densitate. Din cauza tuturor acestor mici detalii, inefabilul era atins și prezentat ca realitate. Primăverile și toate celelalte anotimpuri sociale erau apanajul meu. Eu apăream în preajma tuturor celor ce urmau să se îmbarce la bordul luntrei lui Charon și cu toate acestea nimeni nu-și putea aminti ceva concret. Închipuirea putea broda valuri întregi de brocarturi dar acul nu se vedea decât prin urma lăsată, prin bogăția culorilor broderiei. Când o situație cerea soluții imprevizibile era chemat Chiromantul. El, adică eu, era cel care finaliza povestea. Puneam punct. Și niciodată nu dezamăgeam. Nu clacam. Nu dădeam chix. Știu că sună a povești cu James Bond dar Fleming ar putea lua câteva lecții de la mine. Numai că eu nu mai exist. Sunt doar un chiriaș anonim care numără zilele din calendar... suspendat, atemporal, aspațial... Chiromantul a dispărut, a devenit invizibil și asta cred că produce frisoane unora... acum nici unul nu se mai simte în siguranță, ei știu ce pot și mai ales știu ce știu...
Din păcate povestea a ajuns atât de departe încât nici măcar dușmanii nu ar mai voi să mă cumpere... chiar dacă mă doresc în panoplia lor... asta e soarta noastră, a celor aleși... deci asta am ajuns, un chiriaș care stă în fotoliu pândind ușa și telefonul de alături... și cât de chinuitoare și monotone sunt minutele melc ce se târâie fără a lăsa urme vizibile. De multe ori, simt că cerul se acoperă de nori și eu nu sunt decât o spărtură ce nu mai apare...

Uitarea ca o palmă grea
Cât timp a trecut de când mă învârt în celula asta? Nu atât zilele transformate în luni mă termină cât mai ales tăcerea. Ai crede că toate revoluțiile s-au terminat, ai crede că utopia s-a pogorât peste societatea asta bolnavă de așteptare desăvârșind opera marilor visători. Cineva știe unde sunt dar în același timp știe că e mai bine să aștepte un moment pentru a reseta regulile și jocul. E clar că lumea s-a săturat. Și mai clar e faptul că internetul, această cutie a Pandorei, odată deschis omenirii nu mai poate fi controlat, iar manipularea trebuie reinventată. Totul trebuie reformat. Ras din temelie și construit pe noile modele. Lumea află instantaneu tot ce se întâmplă. Spaimele și temerile au îmbrăcat forme noi dar în substanța lor tot sentimente controlabile au rămas. Tot ceea ce trebuie să faci este să descoperi mecanismul, cheia. Un om poate orchestra fenomene de masă având sculele și softurile necesare. O astfel de sursă poate fi localizată. Acesta este și motivul pentru care Chiromantul a dispărut. Nici o mișcare nu trebuie să tulbure apele aparent liniștite. Lumea toată stă în expectativă. Așteptarea ucide. Nervii întinși la maxim pot să cedeze. Din cauza asta cei ca mine suportă ani de antrenamente ai putea spune inumane. Dar nimic nu este inuman atâta timp cât este imaginat de o minte omenească. Așteptarea chiar dacă nu ucide, macină. Telefonul pare o piesă care încă nu a fost inventată, o piesă inutilă asemeni cuiului descoperit într-o mină de cărbuni. Cine stătea să bată cuie în carnea lemnului cu sute de milioane de ani în urmă? Tot un Chiromant ca mine? Sau poate că stăpânul unui Chiromant a vrut să-și agațe o „ceva” în copacul de lângă el... de sute de ori am verificat firul telefonului, am verificat dacă telefonul are ton. Totul e în ordine. Numai eu nu sunt. Neliniștea și inutilitatea mușcă hălci din pacea mea. Dar dacă vocea de la capătul firului a murit? Nu. Așa ceva nu se poate. Aș fi simțit în aer. Aș fi descoperit în jurnalele de știri. Aș fi fost omorât până la ora asta. Dispăream cu adevărat până acum. Dar de ce totuși uitarea asta? Cineva trebuie să aibă un răspuns la toată această frământare. Cineva. Uitarea care doare. Uitarea care sapă adânc în liniștea și pacea mea. Viața strecurată printre orele nopții. Clipe furate de sub mantia întunericului. Hei? Eu cu cine votez? Pe mine cui m-ați lăsat? Tăcerea mușcă hălci tot mai mari. NU mă aude nimeni? Cerul strivește impasibil mișcarea orașului. Albastrul său nu se sinchisește de zbaterea mea. Ziua are aceeași lungime ca și noaptea. Patul e tot mai îndepărtat și mai străin. Fotoliul a devenit parte din existența mea. Frate cu răsuflarea sacadată. Sau cu nemișcarea fremătând de așteptare. Pianina se scufundă în tăcerea tot mai vâscoasă. Fotografia de familie mă privește cu înțelegere și compasiune. Știe ce înseamnă așteptarea. Fiecare bănuț strâns într-un colț de batistă numărat în fiecare zi până la rotunjimea prețului biletelor de clasa a treia la vapor. Poate că și ei au fost pe puntea Titanicului împărtășind speranțe. La fel ca și ei și eu stau captiv. Ei în fotografia decolorată, eu în această cameră austeră și ignorantă. Ei așteaptă poate o viață mai bună eu aștept un telefon. Puține deosebiri, puține asemănări. Numai imaginația e cea care mă face să aliniez toate planetele. Și cu toată truda mea fenomenul nu are loc. Planetele continuă să-și vadă de mersul lor, ignorându-mă. Ziua de azi e zi ca oricare alta. Casele se cațără unele peste altele arătându-și fără sfială terasele arse de soare. Cerul pare a avea aceeași culoare în obraji. Spun pare pentru că un abur de ceață urcă alene cățărându-se cu greu pe marginile cerului. Unde se află vocea de la capătul firului? Ce face ea la această oră? Cum arată orașul prin fereastra de la camera ei? Eu. Eu cine votez? Tăcerea curge întrețesându-se cu valurile de ceață. Fereastra deschisă face posibilă atingerea acestui fluid lipicios. Țârâitul telefonului se strecoară ca o freză stomatologică. Privesc receptorul negru. Mă simt apăsat și eviscerat în același timp. Cine este la capătul firului? Ce veste urmează să primesc? Ridic receptorul atât de încet încât aș putea calcula în voie traiectoria balistică. Geamul deschis acționează ca o supapă. Un curent de aer îmi strivește timpanul. Cuvântul are forța de impact a proiectilului. Receptorul urmează direcția forței gravitaționale. Ochiul meu nu mai înregistrează acea imagine dar știu, cunosc zgomotul făcut în cădere. Ușa se prăvălește odată cu scările către stradă. Fluidul lăptos mă primește adăpostindu-mă. Mă pierd în ceață. Chiromantul își poartă povestea ca pe-o povară. La al doilea colț o mașină toarce astmatic. O aud. Știe că trebuie să apar. Știe ce are de făcut. Și eu știu. Un singur lucru nu știu, cu toate că-l bănui... când?
Cine nu citește printre rânduri nu poate ghici că tot ceea ce a citit este o poveste fără intrigă, țesută pentru a adormi unul câte unul cei o sută de ochi ai diabolicului Argus, pentru că lucrurile adevărate nu pot fi spuse decât în pilde sau istorii. Așa că am încălecat poticnit și v-am spus povestea unui posibil sfârșit... sau dacă vreți am prefigurat...tragedia unui om uzat de propria-i mediocritate...

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!