poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 177 .



Confesiune
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2017-12-07  |     | 




De la o vreme trăirile mele se-așează liniștite. Blândețea-i aici, privind molatic cerul plin de nori. O crăpătură, asemeni unui portal, mă trimite cu gândul acasă. Cu ochii larg deschiși alunec în iluzie. Da, dragul meu, ar fi calm și zăpușeală între văi.
Pe ulițele pustii, vreun întors ca și mine, cărând după el bagaje, s-ar opri sub acoperișul modest al vreunei fântâni, căutând să-și stingă setea. Cu ochi înlăcrimați de lumină ar privi cerul, încercând să localizeze o ciocârlie.
Printre norii bulbucați ar zări, ca și mine, o crăpătură și cine știe unde s-ar gîndi că vrea să ajungă. Poate l-ar copleși bucuria, imaginându-și răcoarea pădurii de salcâm în care va intra cât de curând să facă un popas, după ce va urca în piept dealurile răvășite de căldura verii.
Nisipul drumului încălzit îi va mângâia tălpile bătucite de încălțămintea incomodă, câmpurile cu flori sălbatice vor pluti hipnotic în aerul fierbinte, iar el, el va vibra din nou adânc la chemarea pământului și se va gândi degajat la un final, la un capăt.
Și-atunci când va simți că va urma să fie, nicăieri nu s-ar împăca mai bine cu ideea decât să fie acolo, culcat în iarbă, cu ochii înfipți adânc în albastrul cerului.
Ar realiza că toate căutările lui, fuga, spaima de viitor și greutatea răspunderilor, au fost doar îngrădiri de care, în sfârșit, va scăpa.
Și când moartea îi va îngădui să revadă, așa cum se spune, cîte le-a trăit, va pufni în râs cu ultimele puteri privindu-se, unealtă a propriilor îndoieli și capricii, fir de ață întins la extrem pentru nevoile altora, bulgăre de furie lovind buimac hotarele neputinței. Va rîde cu ochii înfipți în cerul albastru, bâiguind
"cine e acest nebun și cu cine se luptă atât de aprig? Și mai ales cu ce scop?"

Îți spun, dragul meu, că sufletul meu căutător s-a domolit, cerând din ce în ce mai puțin. O simplă pală de vînt, când ies transpirată de muncă pe terasă și pare că toată lumea aflată în trecere se uită doar la roșeața obrajilor mei, îmi e de-ajuns.

De la o vreme îmi caut puținii prieteni pierduți să le spun că sunt bine. Și că drumurile mele sunt liniștite, iar somnul nu mă mai înspăimântă. Îi regăsesc primitori și calzi așa cum ți-ai regăsi casa părintească. Cu entuziasm le spun că vreau să scriu despre o mulțime de zile pe care le-am vrut uitate, despre cât de mult mă gîndesc la ai mei și cât doare din nou o amintire. Cum lacrimile dacă se întâmplă să curgă, aduc împăcarea. Pot chiar să recunosc, confesându-mă, că răzvrătirea și suferința mea au fost zadarnice, că orgoliul și nebunia de a te împotrivi logicii sunt distrugătoare. Că nimic nu merită izolarea și nimic nu merită durerea atîta timp cît sunt doar idei.
Privitul pe geam trebuie să fie doar contemplare.
De-ar fi doar așa!
Și mila pentru florile uscate de sarea mării nu poate sfîrși în melancolie, nu?
A pretinde că ești oriunde o străină e ipocrizie atunci când, trecând pe stradă, la fiecare pas un om te salută zîmbind.
Pot fi fericită și aici și acolo.
Și totuși, îți spun ție, cu o ciudată și exaltantă dorință de a spune, că stau uneori la muncă și privind marea nu-mi vine nici o idee, chiar dacă valuri înalte lovesc spectaculos pietrele și trombe sclipitoare de apă îmi umezesc obrajii.
Chiar dacă în crepuscul se vede rar, dar minunat, Corsica și lumea se adună și alții au impresia că zăresc felinarele de pe străzile insulei, eu tot nu pot mai mult decît să zâmbesc.
Văd și trăiesc. Atât.
Lumea e ceea ce e.
Iar eu nu mai aștept demult nimic de la ceilalți. Nimic nu e mai chinuitor decît așteptarea. Și speranța, da, ar fi ceva de spus și despre ea, dar e tîrziu de-acum...

Tu dormi, preafericit bătrân trecut de-acum peste toate. M-ai chemat și-am venit să-mi vorbești despre dorurile și regretele tale, despre cei patruzeci și cinci de ani petrecuți aici, în Liguria florilor și-a mării, tu iugoslavule din Belgrad, fumător de trabuc și devotat al armatei, tu soț al Anei celei apusă anul trecut, jucător chibzuit și iubitor al mării.
Nu îmi vei lipsi, pentru că deja te-ai amestecat cu amintirile mele. Ești parte din amăgitorul meu trecut, iar eu pentru ce trăiesc, dacă nu pentru a vorbi mereu azi, despre ziua de ieri?



Dincolo de ferestrele închise, o furtună imprevizibilă dansa haotic, încețoșând apusul...

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!