poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 188 .



Omnipotența dezolării
proză [ ]
Prietena mea

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [crepuscul ]

2017-11-16  |     | 



Întîlneam destul de des această femeie, o nălucă nefericită desprinsă dintr-un tablou al melancoliei; fiara din acest om atît de bun nu mai dorea să părăsească locul naiv al sufletului său. Se lăsa purtată de grijă și deznădejde. Nu rămînea cu nimic în final, decît cu lacrimi încă neplînse. Eram apropiate, ne comportam candid, intim, ea părînd că mă iubește într-un mod special, mă divinizează și vede în mine un model de compasiune pașnică, cu inocența încă nepierită în ochi și micile stîngăcii adorabile. Eu eram Carnea, ea era Erosul, și voia să înțeleg că mă putea percepe dincolo de ceea ce cred și simt despre mine; era nevoie să mă simt în siguranță pentru a-i împărtăși firescul, oricare ar fi fost acela.
Acest animal intelectual, lipsit de feminitate, se așeza în fața mea și-mi zîmbea, iar cînd începea să grăiască ideile sale puternice, mă înfioram și așteptam ca un copil lecția tristeții, să o pot citi iar, o singură dată, ca mai apoi s-o spun pe de rost, să mă las condamnată de ea. Relația noastră era bizară, îmi era frică de prezența prietenei mele, aproape că nu se mai materializa și devenea o singură energie. Avea puterea de a mă hrăni cu sentimente dintre cele mai dramatice, de a mă forma într-un fel sihastru, așa fel încît să nu am nevoie de minciuni zaharisite ori de oameni. Atît de simple și sfinte erau cuvintele ei.
Sădea în mine, așadar, lucrurile de care mă teameam cel mai mult, de care fugeam încă de cînd se întrezărea răsăritul - nostalgia, întrebările crizelor existențiale nocturne, obsesia nimicului, mania lacrimilor care curgeau pînă și din sîngele meu atunci cînd eram singură și nu știam ce, cu cine să fac, dar mai ales de ce... Pentru un moment, mă făcea să văd viața ca pe o cană de lut în care abia ai turnat apă, spărgîndu-se cîteva clipe mai tîrziu, din întîmplare, în propria-ți mînă. Poate exista ceva mai sordid decît această imagine? Chiar priveam așa lumea, cîteodată, cînd eram singură și încă n-o cunoscusem, însă delirul se transforma în ceva mai productiv decît disprețul, rătăcirea, o privire mută. Nu aș putea să-i atribui o influență nefastă acestei femei, negativă, de nedescris, care afectează doar oamenii meniți să fie fericiți - neștiutorii, oamenii orbi, căci materia tragicului deja exista în ființa mea poate încă de la naștere, numai că ea nu mă poseda, nu mă chinuia decît atunci cînd îi permiteam s-o facă. Vedeam viața așa cum era doar cînd divinitatea sau întîmplarea îmi oferea vălul negru dincolo de care o priveam pentru a contempla. Nu înțelegea că tot ce îmi doresc este să stau departe de întunericul arzător, deoarece vreau să-mi schimb părerea despre mine, lume și existență, pentru a începe să iubesc natura umană, deși în adîncul meu știam că aceste deșertăciuni vor rămîne în final speranțe. Agonia dintr-o cameră goală în care rămîn doar sinele, amintirile, secunda și promisiunea timpului incert, se poate simți cel mai profund atunci cînd apare durerea, adevărata povară a unui ochi care vede altfel culorile ce ne pictează...
Ori de cîte ori o vedeam, simțeam cum pacea pe care încercasem s-o clădesc cînd încetam s-o mai văd, (acea ignoranță de scurtă durată ce-ți dă răgaz pentru a te lumina cu lumina celorlalți) lua forma unui fum gros și negru, dispărînd. Mă făcea să rămîn singură cu mine, dorind să sparg oglinda care contura o apariție monstruoasă. Uneori mă obișnuiam cu această tristețe și-mi recunoșteam că o învinuiesc degeaba. Ceea ce emana ea, deja posedam, cum am mai spus, însă voluptatea mieroasă a acestei goliciuni de spirit și sens apăsa fără încetare pe tîmplele mele, dar cu cît mă chinuiam să o alung, să o nimicesc mai repede, cu atît se dezlipea mai greu.
Pătrunsese prea mult sub ghimpii din inimă, căci pînă și tăcerea ei vorbea clar, asurzitor în urechile minților mele – după ce plecam, o mică viziune încă clocotea deasupra creștetului. O stare teribilă a unor gînduri negre învîrtindu-și ghearele pe o suprafață aspră și dură a memoriei... Nu, acestei femei nu îi era vreodată rușine să-mi împrumute ochii ei, iar pentru asta o uram adînc.
Care era motivul pentru care mă urmărea, nu puteam înțelege, oricît de mult încercam să o îndepărtez cu falsa mască a mediocrității sau o postură cît de cît naturală, pe care o foloseam atunci cînd îmi întîmpinam familia, doar să nu afișez în fața lor tristețea, dezgustul pentru existență, deoarece nu voiam să-i rănesc sau confuzez. Încercam să-i arăt, s-o implor să vadă cît sunt de diferită și voiam s-o scot din minți pînă-și va confesa clar dezgustul față de mine. Își dorea oare să recunosc că ea este visul negru al morții, al sfîrșitului fericirii plastice, al repetiției? Repet această întrebare în cele mai banale feluri posibile, și cuget și răspund: ea știa că suntem la fel și avem nevoie una de cealaltă. Dar oare un damnat poate iubi un alt damnat? Se poate, la început, e ca o fantezie înălțătoare, însă această furie și negriciune s-ar strînge într-un singur loc și ar plezni, urmînd să ne ucidem cu spontaneitate, căci două minți tulburate de obsesia unei stări generale evidente (cea a nimicniciei orizontului) nu se pot iubi decît dacă învață să fie superficiale, să fie carnale, umane... Și totuși, eu nu căutam o astfel de prezență, mie îmi ajungea singurătatea. Aș fi rămas cu ea într-o reverie, ca să nu se simtă stingherită printre oameni. Mereu am simțit nevoia atroce de a trăi în propriul meu cofrag de singurătate, doar ca să mă întreb mereu ce-mi lipsește și să mă apropii mai mult de oameni, de cei care nu văd și nici nu vor putea vreodată să atingă cu gîndul un văzduh așa de înalt cum putea să atingă ea, prietena mea...

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!