poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 246 .



La pescuit
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vioreldarie ]

2017-10-26  |     | 



La pescuit

(din volumul "Bucovina - plai de basm si dor")

Acasă la bunici, Ionuț se cam plictisea. Zilele păreau lungi iar soarele se mișca alene pe cerul fără de nori. Bunicii îl mai puneau la treabă, dar de multe ori îl uitau, având multe treburi. Așa că băiatul trebuia să-și găsească singur ocupații interesante.
Ca de obicei, ieși pe uliță, apoi pe toloacă, privind meditativ la lumea satului din vale. Într-un anumit moment al zilei, văzu lângă pârâu o baltă ce strălucea în soare, ca o oglindă. Și chiar pârâul din vale prinsese pe-alocuri sclipiri de argint. Astea parcă-i făceau cu ochiul copilului, plin de doruri de lucruri inedite. Se ridică, își flutură mâinile în sus a victorie și porni val-vârtej la vale, spre ochiul acela ademenitor de apă.
Ajuns acolo, luciul apei dispăru. În schimb, se vedeau foarte clar prin apa netulburată niște mici vietăți cu codițe, negre, care mișunau prin apa pe fundul căreia se vedeau și fire de plante colorate. Acele mici ființe vioaie i se păreau a fi peștișori, ca de acvariu.
Începu să întindă mâinile după acei „peștișori”, cu gândul să-i cerceteze. Ți-ai găsit, erau tare zglobii acele mici vietăți, nu se lăsau ușor de prins. Apa se tulbura câte un pic, dar se făcea limpede la loc. Atunci rupse niște frunze mari de brusture și le așeză la margine de baltă, așteptând să intre acolo „peștișorii”. Și ei intrau, câte unul, câte doi. Atunci scotea cu grijă frunza din apă și se bucura că prinsese o mulțime de „peștișori”. Tot ce prindea așeza cu grijă într-o mică baltică pe care o amenajă alături de balta cea mare.
- Ce faci, Ionuț, se trezi strigat de un copil care apăru chiar în spatele său?
Ionuț, surprins, se uită în spatele său și se bucură când văzu că cea care-l striga era Anuța. Era împreună cu Mihăiță si Vlăduț.
- A, voi erați? M-ați speriat! … Uite, prind niște peștișori mici. Am și prins o mulțime, să vă arăt. O să-i duc bunicii, să se bucure…
- Vai, dar ce pești prinzi tu aici? Ăștia nu-s peștiuci, sunt mormoloci, mici pui de broaște !
- Broaște? Ce-s alea broaște? făcu Ionuț, de naiv ce era. La București nu văzuse niciodată broaște.
- Broaște! Să-ți arăt una pe aici. A, uite, acolo pe frunza aia mare … o vezi? … hai s-o alungăm!
Mihăiță luă un bat, atinse ființa aceea cu ochi bulbucați, cu picioare lungi, crăcănate, care și sări în baltă, scufundându-se adânc în mâl.
- Ai văzut? Așa arată o broască. Iar „peștișorii” ăștia care-i prinzi tu, sunt mormoloci, pui de broască !
- Da’ voi ați văzut ce frumos înoată, parcă se joacă în apă? zise Ionuț.
- Lasă broaștele! Hai să mergem în pârâu, să prindem pești adevărați! Păstrăvi!
Dar până să ajungă la pârău, văzură că în jurul unei alte băltoace din apropiere, parcă era o mare sărbătoare de niște insecte mari zburătoare, chiar mai mari decât lăcustele. Aveau un zbor minunat, plin de acrobații uimitoare, ba în sus pe cer, ba razant cu pământul.
- Ce sunt gâzele astea uriașe? Că nici fluturi nu sunt... întrebă Ionuț ca un copil necunoscător.
- Libelule! Sunt libelule. Nu le-ai mai văzut ? Uite ce aripi frumoase au. Și ce suple și viclene sunt. Le place să se zbenguie în jurul bălții, acum, când soarele e așa de plăcut și e cald. Uite cum lucesc aripile lor albastre când bate soarele pe ele!
- Hai, Ionuț! zise Mihăiță. Hai să lăsăm libelulele în pace. Și-așa nu poți prinde măcar una! Sunt așa de viclene … cum te apropii de una așezată pe pământ, cum sare direct spre cer! … Să lăsăm libelulele, să ne ducem la prins păstrăvi.
Treaba cu pescuitul de păstrăvi nu era una ușoară: mai întâi trebuia să treci prin unele experimente cu pești mult mai mici. În ochiurile mici de lângă pârâu, se vedeau mișunând niște peștișori mici, foarte zglobii.
- Uite, Ionuț, astea sunt fâțe, îl povățui Mihăiță, vechi umblător la pescuit în apele pârâului. Greu le prinzi cu mâna în apă. Dar le prinzi mai ușor cu borcanul sau cu pălăria. Le pui fărâme de mâncare, iar ele, lacome, intră în borcan, și gata, le-ai prins!
- Hai să încercăm! zise Vlăduț, cel mai mic dintre copiii vecinilor.
Găsiră într-o râpă o pălărie veche, aruncată, o umplură cu niște semințe de iarbă, apoi așezară pălăria în apa călduță, puțin adâncă, acolo unde mișunau multe fâțe. Acestea, văzând ceva nou în apa lor, începură să se furișeze una câte una în pălărie, ademenite de semințe. Când se adunară acolo mai multe, ciugulind semințele, Mihăiță se furișă și fură repede pălăria din apă. Spre bucuria lor, în pălărie se zvârcoleau vreo duzină de peștișori mici și zglobii. Se zbăteau să scape, dar nu aveau cum. Se duseră copiii în toate părțile, care-încotro și găsiră un borcan, în care aruncară bieții peștișori captivi. Văzându-se în apă proaspătă, aceștia începură să bată voioși din înotătoare, înghițind apă multă, ca să respire. Era bucuria copiilor să vadă atâția peștișori în borcan.
Mai aduseră o mulțime din peștișori din aceștia, borcanul fiind de-acum plin de ei. La un moment dat, văzură printre ei un peștișor mai mare, cu mustăți.
- Ăsta ce mai e ? întrebă Vlăduț.
- Sunt niște pești ca somnul, dar mici, explică Anuța. Nu sunt buni de mâncat. Mai bine îi aruncăm.
- Mai lasă-i, să se vadă acasă cât de mult am prins, zise Mihăiță.
Dar nu pentru fâțe și somni din ăștia mici veniseră ei până în pârâu, ci aveau gânduri mai mari, voiau să prindă păstrăvi. Era cam rar păstrăvul la ei în pârâu, dar merita să încerce. S-au dus mai încolo, mai la vale, unde erau niște crengi de molid aruncate peste malul pârâului. Era acolo o cioată veche de fag, uitată în apă, dar și niște bolovani mari. Deodată, Mihăiță zări ceva mare și colorat pestriț, mijind în apa limpede.
- Păstrăvul! șopti Mihăiță, cu degetul la gură. Stați pe mal și nu tulburați apa. Mă duc să-l prind.
Mihăiță suflecă pantalonii până deasupra genunchilor și întră în apa rece de pârâu de munte. Începu să scotocească pe sub pietre, pe sub crengi, pe sub cioata de fag. Deodată, de sub o piatră, nu cea mai mare, luci o clipă, sărind deasupra apei, un păstrăv frumos, care se ascunse într-o clipă sub alte pietre.
Trudă mare. Păstrăvul parcă dispăruse. Copiii, cu toții, intrară în pârâu, în apa rece, căutând cu mânuțe pe sub pietre. Se învățară repede cu apa, care nu li se părea rece. Căutau cu înfrigurare peștele cel mare, care-i ademenea. Păstrăvul nicăieri. Dar nici ei nu se lăsară. Deodată, Mihăiță, punând mâna adânc sub cioata de fag, strigă:
- E aici! Îl simt între degetele mele și cioată!
- Ai grijă să nu-l scapi iarăși ! îl sfătui Anuța.
Clipe înfrigurate, așteptare. Mihăiță se chinuia să nu scape păstrăvul pe care-l ținea strâns, lipit de cioată. Peștele, din când în când, încerca să se zbată, să scape. Dar Mihăiță îl prinse și mai bine și deodată scoase peștele strălucitor din apă, cu coada zbătându-se în mâinile băiatului.
- Uraaaa! …. Bravo!… strigară copiii cu toate vocile lor pline de izbândă.
Duseră păstrăvul cel mare într-un jgheab unde se adăpau vitele care pășteau acolo și-l puseră în apă, admirându-și isprava.
- Ce frumusețe de păstrăv! exclama întruna Anuța, entuziasmată de realizarea frățiorului ei. Dar ce facem cu el, îl mâncăm?
- Nu! E păstrăvul meu! protestă Mihăiță. Nu dau voie să-l mănânce cineva. Vreau să-l duc la noi acasă, să-l țin în fântână, să crească mare, mare!
- Da, nici eu nu vreau să-l omoare mama pentru mâncare! zise Anuța, admirând frumusețea de păstrăv, care înota maiestuos prin jgheab, mai făcând uneori încercări de evadare, sărind în aer în sus, stropind cu apă multă în jur.
N-au mai continuat să prindă și alți pești. Păstrăvul acela era tot ce-și doreau. Așa că se pregăteau să plece pe la casele lor, chiar cu o oarecare strângere de inimă, întrebându-se ce-o să le zică părinții, că lipsiseră atâta vreme de-acasă. În privința roadelor muncii lor la pescuit, Anuța și cu ai ei, își ziseră să ia ei păstrăvul, iar lui Ionuț îi dădură borcanul cu fâțele.
Când apăru Ionuț acasă cu borcanul, bunica îl și luă la rost:
- Mai, copile, unde umbli așa hai-hui! Mi-era teamă că ai făcut cine știe ce năzdrăvănii. Dar ce ai acolo în borcan? se uită cu interes bunica.
- Nu vezi? Pești mulți. Uită-te, bunica, ce frumos înoată și ce frumos respiră! …
- Pentru asta ați pierdut voi jumătate din zi?! Apoi, uite, toate hăinuțele tale îs ude! Dă-le jos repede, c-o să răcești cu hainele astea ude pe tine! Vai, copiii ăștia nu se învață minte, de-o să mă îmbolnăvească, nu alta ! Poate te mai prind că te duci de-acasă fără să-mi spui, să vezi ce-ți fac!

(va urma)


.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!