poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 149 .



Talliss, o lume paralelă
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Camy Traitly ]

2017-08-24  |     | 



Aștept să sosească ultimul autoran, numit si zburătorul violet, un mijloc de transport asemănător unui avion fără aripi. Deseori întârzie câte două respiratii, adică momente asemănătoare clipelor. Așa se măsoară timpul în acest loc. În respirații. Nu contează când ajung acasă, acel loc care la început mi s-a părut neobișnuit. Acum, deși este numai o cabină îngustă în care nu există nicio mobilă, ci numai un spațiu în care stăm cu ochii în oglinzile care ne arătă chipul, mă simt acasă. Recunosc, sunt cu mult mai tânăr decât în ziua în care am venit pe acestă planetă, locuită de ființe destul de diferite față de noi, pământenii.

...Se întâmplase la scurt timp după ce mă întorceam cu Lala de la cinematograf, în urmă cu mulți ani pământeni. Eram fericiți și îndrăgostiți unul de altul. Ne țineam de mână, strecurându-ne printre copacii ascunși de noaptea aceea liniștită cu lună plină, șoptindu-ne cuvinte de dragoste, oprindu-ne deseori să ne sărutăm. Nu ne temeam de întuneric. Eram obișnuiți să trecem prin pădure la acele ore târzii din noapte. Locuința mea se află pe partea cealaltă, la marginea micului oraș de provincie ce adăpostește multe familii cu copii, în casele înconjurate de grădini mari cu flori și legume. Este o căsuță simplă de lemn pe care am construit-o cu tata în urmă cu șapte ani, înainte de a împlini douăzecișiunu de ani. Părinții mei au preferat să rămână în locuința din centru, foarte aproape de magazine, preferând aglomerația orașului. În noaptea aceea am convenit cu Lala să rămână la mine.

- Robert, auzi ceva? mă întrebă ea dintr-odată în șoaptă, oprindu-se un moment, strângându-mi brațul cu putere.

M-a surprins teama ei, nejustificată. Nu am auzit nimic, probabil călcasem peste o creangă uscată.

-Stai liniștită, i-am spus convingător rotindu-mi lanterna peste trunchii copacilor, fără să văd nimic.

O țineam de mână îndemnând-o să vină după mine, înaintând cu precauție pe cărarea pe care o știam atât de bine. Îi simțeam încordarea, dar parcă și eu aveam un sentiment straniu, ca o presimțire sumbră, de parcă urma să se întâmple ceva care să ne despartă pentru totdeauna. Mai erau cam o sută de metri până să ieșim din pădure. Se vedea printre copaci lumina de la becul pe care îl lăsasem aprins pe verandă.

Lala mă urmă temătoare. După numai câțiva pași am simțit că mă rostogolesc în gol, de parcă un vârtej mă trăgea în acel neant fără margini. Lala a început să țipe. Nu voia să-mi dea drumul de la mână. Părea că timpul se oprise în loc. Nici eu nu puteam să mă desprind de ea. Rămase cu brațul întins, nemișcată, degetele încleștate de ale mele, prinse în acea umbră care despărțea brațul ei de al meu. Se țesuse cu o viteză uluitoare un zid, ca un nor, prin care ne priveam uimiți. Nu auzeam ce spune, dar o vedeam strigând speriată. Eu rămăsesem suspendat pe partea cealalată a acelui zid. Încercam să mișc degetele, dar parcă se lipiseră de ale ei. Mi-am întors capul, privind în spatele meu. Din ceața argintie apăru o fată tânără, dacă se poate numi acea ființa diafană cu chip de înger, aproape transparentă, acoperită cu rochie simplă, de culoare albă, lungă până la tălpi. Părul prins în mai multe cozi, de culoare violet, îi trecea dincolo de genunchi, dar îi scotea în evidență ochii mari, gri, ieșiți din orbite. Sprâncenele subțiri se prelungeau până la tâmple, iar nasul foarte subțire, scurt, se încadra frumos între obrajii rotunzi și delicați. Nu s-a mirat de prezența mea, acolo, dimpotrivă, părea că sunt o apariție așteptată în acel loc. Se mișca odată cu acele cozi care atârnau până la genunchi. Mi-am întors capul către Lala. Între timp îi dădusem drumul la mână. Urmele degetelor ei rămaseră ca o amprentă pe nor. Am încercat să intru înapoi prin el. M-am izbit cu fruntea de un zid. Fata se apropiase deja de mine. Prin gura rotundă, cu buze rozalii, ca o zmeură, ieșea un abur odată cu niște sunete delicate, ca niște acorduri de pian. Nu înțelegeam ce spune, însă sunetele exprimau sentimente de prietenie și bucurie.

-Vreau să ajung acasă, i-am spus. Mă poți ajuta?

Se uita la mine cu ochii mari neînțelegându-mi niciun cuvințel. Îmi făcu câteva semne din care am dedus că va pricepe ce spun numai dacă mă exprim prin ceea ce simt. Ca atare i-am făcut semne disperate că vreau acasă și că fata pe care tocmai o ținusem de mână era iubita mea și va fi foarte speriată dacă nu mă întorc imediat.

O lacrimă îi căzu de sub pleoapă peste obraz. Mi-am imaginat că este neputincioasă și ca va trebui să mă adaptez locului în care tocmai ajunsesem fără voia mea. O privire mai atentă în acel peisaj învălurit de ceața prin care se zăreau copacii la fel de naturali, asemănători celor prin care tocmai trecusem mă făcu să cred că sunt totuși în aceeași pădure de la marginea orașului meu. După vreo zece de pași ceața se ridicase și apăru un cer violet aprins care emana raze ultra violete destul de puternice care mă făcură să închid ochii. În depărtare se vedea un câmp cu flori violet, asemănătoare liliacului, clopoțeilor sau lavandei. Mult mai departe se zăreau niște locuințe ca niște cutii dreptunghiulare asemenea unor cabine de telefon așezate în semicerc una lângă alta. Acele "case" erau dispuse în grupuri și se întindeau până ce puteai cuprinde cu privirea, la capătul cărora se zăreau crestele violet ale stâncilor deasupra cărora se răsfrângeau razele soarelui. Am trecut pe cărarea ce tăia câmpul în două, uimit fiind că bulgării de pământ sunt asemănători cu ai noștri și că nu sunt chiar foarte multe diferențe între pământeni și aceste ființe. Ca atare am pornit mai liniștit în călătoria mea neașteptată către necunoscut, gândindu-mă că cineva mă va putea ajuta să mă reîntorc înapoi acasă.
Fata m-a adus în "orașul " plin cu astfel de personaje asemeni ei. Din când în când trecea câte un autovehicul ciudat la care mă uitam curios privind curios după el. Mă aduse în sfârșit în fața unei clădiri impunătoare construită dintr-un material asemănător bambusului. Înăuntru, acele ființe plutitoare și diafane, toate având aceeași ținută ca a fetei, stăteau în picioare ținându-și fața ascunsă în palme murmurând o melodie plăcută aș spune, ca un fel de rugăciune în care se vedeau ieșind printre degete aburul acela argintiu. Fata s-a alăturat celor două femei cu cozile mult mai lungi ca ale ei, lipite de tălpile goale. Eu am rămas în pragul fără ușă, așteptând să se termine această incantație care ținu mult mai mult decât mă așteptasem. Apoi veni către mine zâmbitoare dezgolindu-și dinții ca perlele și mă arătă acelor femei care mă priviră scurt, înclinându-se binevoitoare. Le-am urmat liniștit până la "casa cabină" în care locuia tânăra. S-au despărțit fără prea multe sunete apoi m-au condus alături oferindu-mi și mie o cabină. Sentimentele fetei exprimate melodic mi-au transmis o stare de beatitudine și dragoste. Mi-am luat rămas bun de la ea, zâmbindu-i și înclinându-mă într-o plecăciune politicoasă, gândindu-mă cât de ridicol arătam în acel moment, apoi am părăsit-o și am intrat in "locuința" destinată mie. Înăuntru totul era alb. Pereții dintr-un material asemănător plasticului adăposteau numai o oglindă. Nici aici nu existau uși. O simplă privire a propriului chip m-a făcut să scot un sunet de uimire. Eram eu, cu simpla diferență că întinerisem cu zece ani. Nu-mi puteam crede ochilor, ceea ce m-a făcut să mă studiez mai bine, fapt ce mi-a demonstrat că era adevărat. Căldura se accentuase între timp. Mi-am dat jos toate hainele. Am ales să rămân așa dezbrăcat. Picioarele nu mă ascultau și îmi doream să mă așez. Butoanele de pe panoul de la marginea unuia din pereți m-au făcut să umblu cu interes la ele. Reușisem să schimb numai poziția acelei cabine, adică pe orizontală și să mă odihnesc așa cum fusesem obișnuit, cu gândul că a doua zi mă voi întoarce în pădurea cu pricina.

A doua zi mi-aș fi dorit să mă trezesc în patul meu. Din nefericire visul meu bizar se prelungea, așa că m-am trezit cu minunea de fată care îmi studia trupul cu o curiozitate de fecioară. M-am îmbrăcat iute cu hainele mele și am pornit la drum, oprindu-mă la marginea pădurii, exact în locul în care în urmă cu o zi am pus piciorul pe pământul acestei lumi. Fata se ținea după mine, dar m-am făcut că nu o văd până în momentul în care îmi puse o mână pe umăr. Nu am luat-o în seamă și m-am apucat temeinic să caut un loc prin care să trec, printre copaci, sub smocurile de frunziș de culoarea vinetei, printre minusculele gâze care se mișcau nestingherite printre degetele mele. Mă aruncasem de vreo două ori în gol neobținând decât câteva vânătăi în căderea mea pe pământul uscat. Îmi doream cu disperare să mă ridic de jos pe teritoriul meu, în lumea mea, printre copacii pe care îi cunoșteam atât de bine. Mi-am petrecut întreaga zi așa până ce soarele cu raze violet a dispărut lăsând un nor greu și vinețiu să acopere ținutul. Fata mă privea liniștită de după unul din copacii ai căror frunze se aplecaseră odată cu această formă de înserare și îmi întinse mâna ei îndemnându-mă să ne întoarcem "acasă".

-Nu, drăguțo, i-am spus supărat. Nu merg acolo, la cutia aceea de-i spuneți voi casă. Du-te singură! Haide, pleacă! Du-te! Pleacă! am țipat la ea, nervos.

Mă privi încercând să imită starea mea. Se scuturase neliniștită, uimită de stările pe care le produceau asupra ei aceste sunete.

Se porni să plângă intens. M-am înmuiat imediat și am încercat să o liniștesc.

- Gata, totul va fi bine! i-am spus apropiindu-mă de ea. Vreau acasă, mă înțelegi? Acasă la mine!

Cu ochii țintă către buzele mele repetă și ea:

-Aca...aca...
-Acasă, am repetat eu mai energic îndemnând-o să facă la fel.

Se străduise atât de mult să pronunțe cuvântul încât după multe încercări reuși. Printre sunete cuvântul „acasă„ ieși din gura ei cu mult mai mult abur decât la sunetele ei obișnuite ceea ce îmi produse un hohot de râs.

-Uite, ce este, te voi numi Mila! MILA!

Fata repetă după mine:

-MILA.

I-am arătat că ea este Mila, eu sunt....culmea! Nu-mi aminteam numele meu. De parcă nimeni, niciodată nu mă numise cumva. Mi-am închipuit că este numai o pierdere temporară de memorie și mi-am spus că mă cheamă, Tobi.
I-am arătat că ea trebuie să-mi spună Tobi, iar ea este Mila. A înțeles cu ușurință. Gândul că îmi uitasem atât de repede numele mă frământase un timp. Am rămas peste noapte acolo, în pădure, cu Mila, sprijinindu-ne cu spatele de un copac, ceea ce mi se păru mult mai confortabil decât în cabina aceea ce semăna atât de bine cu ceva ce fusese în lumea mea, dar a cărei denumire nici pe asta nu o mai rețineam. Am rămas uimit de această lipsă de memorie care mă făcea să-mi abandonez trecutul și obiceiurile mele.

A doua zi în zori, razele violet se răspândiră cu repeziciune, dar câmpul pe care mai deunăzi îl trecusem cu Mila dispăruse lăsându-ne să privim acum la o priveliște care mă făcu să mă ridic imediat în picioare. Ne aflam pe o plajă întinsă. Soarele sclipea pe nisipul alb întins până hăt în depărtare la capătul căruia se vedea o stâncă peste care curgea o cascadă cu apă argintie ce se revărsa în marea fără margini din fața mea. Dincolo de întinderea mării, la capătul ei, se ridica pe jumătate astrul violet luminos care își scufunda razele în apa necuprinsă.

M-am uitat speriat la Mila care veni veselă și se prinse de gâtul meu și mă sărută direct pe buze. Acum parcă se făcuse și mai frumoasă. Fetișcana de ieri se transformase într-o tânără luminoasă cu ochii de smarald. Ochii nu mai păreau atât de bulbucați, se retrăseseră în orbite, iar privirea ei părea foarte iubitoare. Mă holbam la ea uimit de această metamorfoză. Mi-a întins o oglindă și mi-am privit chipul. Devenisem un tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani. Am încercat să-mi amintesc câți ani aveam când am pus piciorul pe acest tărâm, dar nu-mi mai aminteam nimic.

M-a luat de mână și m-a dus la malul mării. Valurile cu dantele albe spicate cu violet și argintiu ne acoperise picioarele goale. Lăsă să cadă lângă tălpile ei rochia, arătându-mi goliciunea ei. Îmi mângâiase obrajii și mă sărutase din nou pe buze. Aburul acela cu miros de trandafiri mă învălui atât de subtil încât inima mea începu să-mi bată cu repeziciune. Simțeam atâta dragoste încât pentru moment am avut sentimentul că ea fusese singura pe care o iubisem în toată viața mea, deși îmi rămase vag în memorie conturul femeii din trecutul meu.

Ne-am așezat pe nisip. Timpul se număra în respirații, cel puțin așa îmi explicase Mila despre viața de aici. Am învățat-o limba mea într-o singură zi. Tot în acea zi Mila mi-a istorisit în cuvinte povestea planetei ei, numită Talliss, situată după calculele mele dincolo de constelația Andromeda. Aveam momente când memoria îmi revenea pentru un timp, ca mai apoi să uit absolut tot ce se întâmplase cu mine. Probabil că timpul se scurgea mai repede pe această planetă în continuă metamorfoză. Mii de ani, spunea ea, treceau într-o singură zi transformând peisajul. Numai ființele simțeau trecerea acelei zile echivalând cu câțiva ani pământeni. Așa m-am trezit într-o bună zi, în plin deșert cu pământ arid cu norii acoperiți de ceară violet în care nicio picătură de apă nu cursese de mulți ani. Ceea ce mi se părea ciudat era acea lipsă de foame și sete pe care le simțisem cândva. Cu fiecare zi ce trecea atât trupul meu cât și al Milei se maturiza. Formele de relief se modificau, la fel și chipurile noastre. Mila învățase bine limba mea. La scurt timp născuse o fetiță. Ne aflam pe o insulă, în fața oceanului violet. În acel moment ningea cu un fel de steluțe violet. Nu simțeam frigul. După două zile fetița se făcuse de vreo cinci ani. Am învățat-o și pe ea să folosescă cuvintele. Fetița nu scotea acel abur când vorbea, ca mama ei. Părul era negru ca al meu și ochii mei albaștri, dar gura și râsul erau identice cu ale Milei. Am hotărât să îi pun numele de Ana. Mila avea oglinda întotdeauna cu ea. Amândoi îmbătrâneam repede. Frânturi din viața mea pământească îmi mai umblau prin minte dar fusesem atât de departe de acel timp încât nu mă mai interesa. Câteodată imaginea Lalei apărea pe chipul Milei, dar se pierdea iute. În acele momente nu regretam nicio clipă faptul că trăisem aici, cu această femeie. Cunoscusem bucuria, dragostea și armonia care este atât de firească între doi oameni.

Într-una din dimineți ne-am trezit în pădurea în care venisem prima dată. Amintirile deveniră atât de clare de parcă atunci se întâmplase. Acea umbră cenușie care despărțea zidul dintre lumea aceasta și cea din care venisem apăruse iarăși. M-am repezit într-acolo. În spatele meu Mila și Ana mă priveau atente, așteptând parcă să vadă ce fac. Pe fața Milei se întipărise îngrijorarea, sentiment pe care încă nu îl văzusem la ea. Mila îmi întinse oglinda. Devenisem bătrân, cu părul alb. Și ea arăta la fel. Am realizat că este ultima zi din viața noastră. Ana se făcuse o tânără frumoasă. Avea vârsta Milei cănd am văzut-o prima dată. Am întins un picior pe partea cealaltă a zidului. Știam că mă voi reîntoarce în lumea mea. Un singur pas aducea libertatea. Ieșisem aproape cu totul. Un gând îmi sfâșie inima. Știam că se va închide zidul. Mila nu va mai exista a doua zi. Ana mă privea fix. Părea uimită de gestul meu. O văzusem pe Lala. Era acolo. Mă căuta. Deci nu lipsisem mult. Poate o oră, sau poate mai puțin, în timpul meu, pământesc. În acel loc îmi trăisem copilăria, adolescența și o parte din tinerețea mea. Gândul că Ana va rămâne fără mine, mă oprise în loc. Îmi mutam privirea de la Lala la Mila și de la Mila la Ana. Lala mi se părea acum o străină. Mă văzuse.

- Robert! Robert ! În sfârșit! Credeam că te-am pierdut! Robert?

Am întins mâna către ea. Mă prinse de degete. Încă un pas.... Redevenisem aceeași persoană din trecut.

-Nu! mi-am spus, oprindu-mă o clipă. Mă simțeam înfrânt de sentimente. Nu puteam să trec!Știam că va trebui să rămân aici, unde îmi trăisem întreaga viață, alături de adevărata mea familie. M-am dat cu doi pași înapoi. Am auzit-o pe Lala. Mă striga sfâșiindu-mi inima. Știam că încă mă iubește. Trebuia să mă întorc. O idee îmi străfulgeră mintea în acel moment. Le puteam aduce pe amândouă acasă. Lala va înțelege. M-am dus repede la Mila și la Ana și le-am tras după mine. Mila mă privi îngrozită.

-Haide, Mila, trebuie să faci asta! Acolo vom trăi împreună. Vino cu mine! Fiica noastră va trăi mai mult. Ne aflam în fața zidului de umbră cenușiu. Am făcut eu primul pas. Eram între cele două lumi. Lala rămase cu ochii pe mine, uimită, așteptând. Se uita la amândouă neștiind ce să creadă. Mila scoase o mână pe partea cealaltă, urmând să treacă pe lângă mine. În aceeași clipă brațul se făcu pulbere de cenușă.

M-am întors și am tras-o iute înapoi. Ana tocmai veni mai aproape de mine.

-Stai! Oprește-te! i-am spus înspăimântat privind la brațul lipsă al mamei ei. Eram îngrijorat pentru Mila, dar ea m-a liniștit. Brațul se reconstruise imediat. Era pe tărâmul ei.

Am realizat că trebuia să aleg între părinții mei, locul în care mă născusem și familia de aici. Chiar dacă a doua zi știam că voi muri trebuia să rămân cu Mila, pentru totdeauna. Zidul de umbră cenușie se risipea cu iuțeală și se închise. Alegerea fusese făcută. M-am așezat pe jos, peste frunzele adunate lângă trunchiul copacului. Mi-am înlănțuit brațele în jurul umerilor Milei. Ana se așeză cu capul în poala mamei ei. Erau numai noi trei. Iubirea pe care o simțeam pentru familia mea fusese mai puternică decât dorința de a mă întoarce în trecut. Știam că părinții mă vor ierta. Poate că ne vor reîntâlni vreodată, am gândit.

Înserarea violet ne-a găsit sub copacul de la marginea pădurii.
A doua zi în zori orașul cu cabine albe de plastic se trezea încet la viață. Am pus iute mâna pe oglindă. Eram iarăși tânăr. Un tânăr îndrăgostit. Mila dormea alături de mine la fel de frumoasă ca în ziua în care am cunoscut-o. Am crezut că murisem odată cu ea.

-Mila! Mila!

Am zgâlțâit-o să o trezească.

-Tobi?

Mirosul de trandafiri al părului ei îmi inundă părul.

-Trăim?

-În acestă lume nu murim niciodată. Întotdeauna o astfel de dragoste ne face nemuritori.
În ziua în care mă vei uita și vei pierde sentimentele pentru mine, vom muri.

-Ana?

Ana apăru în fața lor.

-Tată?

-Ce este cu tine, aici?

-Dacă ne-ai fi părăsit Ana și cu mine am fi murit, continuă Mila, netulburată de prezența fiicei ei. Ne dezintegrăm, așa cum s-a întâmplat acolo, lângă poarta dintre lumea ta și a noastră. Nu putem trăi cu acest sentiment de abandon. Ai făcut alegerea corectă. Nu cunoaștem decât dragostea. Aici, înainte de sfârșit, există renaștere. Îți mulțumesc pentru că ai rămas.

-Tată, el este Zan, viitorul meu soț. Este alesul. Va rămâne cu mine pentru totdeauna, spuse fericită Ana privind la tânărul de alături, cu ochii bulbucați care privea la ea cu multă dragoste. O prinse de mână, cerând binecuvântarea lor.

Am acceptat imediat. Tinerii plecară. Mi-am îmbrățișat soția, mulțumit că am rămas alături de ea. Știam că în curând vom fi singuri în unul din locurile minunate ale acestei planete care ne alege adăpostul potrivit pentru a întreține dragostea noastră.

Acum tocmai a venit ultimul autoran. Mă urc în el fericit. Abia aștept să mă întorc la Mila, femeia care mă face să mă simt pe această planetă, acasă. Cele două ore pământene sau 78623451 de respirații, timp în care îi învăț pe localnici limba mea natală în edificiul de rugăciune, loc în care m-a adus Mila prima dată, s-a terminat. Mai fac asta uneori, la propunerea ei.

Sfârșit

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!