poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 121 .



Provinciale
proză [ Pamflet ]
Carte despre melancolia Sibiului si a tranziției

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [lucianfilip ]

2017-08-03  |     | 




Provinciale

Copyright © 2003 – Editura CONSTANT - Sibiu
Str. V. Alecsandri nr.2
Tel/ fax: 0269-233.957
E-mail: constant@roger-univ.ro

Tipar: INTELTIPO S.R.L. - Sibiu
Tel/ fax: 0269-215283


ISBN 973-7910-19-2





Ioanei
































Orice asemănare cu persoane sau situații reale reprezintă o pură coincidență.































“La bucuriile omenești cele mai înalte și mai nobile, în care existența își sărbătorește propria transfigurare, ajung, după cum se și cuvine, doar cei mai aleși și mai desăvârșiți…”
Nietzsche



Un om care este fericit nu trebuie să aibă teamă. Nici măcar în fața morții.
Numai un om care trăiește nu în timp ci în prezent este fericit.
Pentru viață în prezent nu există moarte.
Moartea nu este un eveniment al vieții. Ea nu este fapt al lumii.
Dacă prin eternitate înțelegem nu durata infinită ci atemporalitatea putem spune că trăiește veșnic acela care trăiește în prezent.
Wittgenstein








I

Când Ceaușescu, încă, se mai scria cu literă mică, într-un oraș de provincie ca al nostru, era greu să nu fi fost entuziast. Toți erau plini de idei și inițiative, într-o stare de alarmă vecină cu panica. Zilnic, în balconul din Piața Mare a orașului, apărea un bătrânel, cu părul complet albit, care se remarcase în Revoluție ca tribun. De fiecare dată, cu toate că în fața lui nu erau mai mult de o sută de persoane, din care jumătate gură-cască, bătrânul striga din toți rărunchii același lucru: ”Vreți democrație?”. La care și cei de jos răspundeau fericiți ”Vrem!”.
În același loc, în care se împărțeau la trecători proclamații și fluturași, pe lângă o statuie împodobită cu steaguri, același ins mic și rotofei, cu pantaloni de tercot, o geacă lucioasă și o înfățișare de sindicalist, vorbea la o portavoce, care parcă scârțâia; de acesta, nimeni nu se sinchisea.
În sfârșit, lucru care surprinsese și lumea bună a burgului: un cunoscut ziarist, citit cu sufletul la gură în satele județului, se prosternase în genunchi, cu mâinile ridicate, în mijlocul unei șosele aglomerate. Astfel, blocase circulația pentru o vreme. Nimeni nu s-ar fi așteptat la așa ceva, din partea cuiva, oarecum, celebru pentru sinceritatea prin care își declamase sărăcia trecută. ”Eu am mâncat pâine cu gust de locomotivă”, obișnuia el să le arunce altora în față, amintindu-le că tatăl lui a condus o locomotivă. Gestul era cu atât mai straniu deoarece, acum, locuia într-un cartier rezidențial de vile, aparținând unor oameni destul de respectabili.
Cei care nu mergeau până în Centru, făcându-și veacul prin cartierele mărginașe, nu erau mai puțin pasionați. Pe fiecare scară de bloc aveau loc curiozități, înainte greu de conceput. Vecini care de ani nu se mai vizitaseră, purtându-și în suflete o ură de moarte, pentru mărimea unei pensii sau a unei pivnițe, erau acum „prieteni la toartă” și nu puteau fi văzuți decât împreună. O personalitate publică națională, cu păr grizonat și profil de universitar, care într-o seară rostise o vorbă de duh la televizor, pentru ca apoi să dispară pentru totdeauna, fusese violent comentat, pe ambele scări ale unui bloc, preț de o săptămână. Două vecine de acolo, foste vânzătoare la aprozar, au pus capăt unei prietenii vechi, doar pentru că nu au căzut de acord, dacă personalitatea cu părul grizonat,” e bărbat bine sau nu!”. Înainte, ambele recunoșteau că respectivul era un mare om politic, „pentru că se vedea de departe că era un hoț “.
La ziarul unde pe atunci eram, mișunau, ca niciodată, prin redacție, oameni fel de fel, toți înfierbântați, dintr-o pricină sau alta: popi în sutane negre, veniți cu articole despre posturi, sărbători sau, pur și simplu, ca să solicite donații creștinești la ridicarea vreunei biserici; poeți în sacouri, care cu o mână lăsau o poezie cu tendință, în timp ce cu cealaltă își treceau grațios și neglijent mâna prin păr; bătrâni cu pantofi scâlciați și pardesie soioase, ce aduceau fabule, caricaturi sau articole veninoase, împotriva unui fost coleg de serviciu, rămas ca prin minune, încă, șef, la nu știu ce fermă de găini; profesori cu priviri șirete și pline de tâlc, ce dictau săptămâni în șir dactilografei noastre, dumnezeu știe ce.
Artiștii orașului ne aduceau desene. Unul dintre ei, despre care nu știam prea bine dacă era plastician sau amator de jazz, înalt, spătos și cu o față marcată de vărsat, ne povestea des despre un tabiet mai straniu: ”Seară de seară, dragii mei, îmi mângâi și îmi sărut sicriul lăcuit din lemn de stejar, pe care-l țin în casă, ca piesă de mobilier".
Îmi aduc aminte și de un individ în haine șifonate, cu un aer sfios și plouat, care timp de o lună ne vizitase; se așeza într-un colț, de unde, după câteva ore de tăcere, se ridica și pleca. Nu deranja pe nimeni și nimeni nu l-a întrebat niciodată nimic, neștiind cine e. E adevărat că, pe atunci, toți erau nebuni după ziare. La chioșcul de ziare, de lângă parcul din Centru, cozile se întindeau pe o mare distanță .
Ceva emoție produsese, în oraș și județ, aflarea veștii, publicată și în ziarele centrale, că cele mai importante personalități ale Opoziției, vor veni la noi în campanie electorală.
Pe atunci, într-o seară, am fost chemat de șeful scării de bloc, dl. Gică Sighencea, la o cafea. ”Dacă nu o cafea, atunci un rachiu, zise el.” I-am spus că prefer un rachiu. ”Mă rog, mă rog, reluă el. De gustibus non disputandum.”
Pe domnul Sighencea nu îl refuza nimeni. Deși, prea multe nu știam despre el. Mic, negricios, și cu gesturi largi, familiar în toate, ar fi putut părea expansiv, dacă, uneori, nu te-ar fi surprins cu o privire iscoditoare. Era șef de echipă, la o întreprindere de piese auto și se considera, mereu, fără noroc în viață. Chiar înainte de a fi numit, un șef mai mic de sindicat, la locul lui de muncă, venise Revoluția. Altcineva îi luă locul. Neșansă era, așa cum ne spunea, și neputința de a-și schimba apartamentul cu două camere, în care locuia înghesuit cu nevasta și două fete, în ceva mai spațios. Ghinion și mai mare decât toate astea, trebuie să fi fost faptul că toți ceilalți vecini aveau trei camere și confort 1; lucru pe care ei îl aminteau, cu nedisimulată cruzime, cât puteau de des. Gurile rele de pe scară povesteau că, recent, dl. Sighencea mai înghițise o jignire, care-l făcuse și hipertensiv, cu maxima de 19; soția unui oier, dintr-un sat mărginaș, ce-și mutase de curând familia în imobil - aceștia aveau și un ARO parcat ostentativ în fața scării - îi spusese la nervi că ea, o doamnă, îl considera pe Sighencea ca aparținând celor din blocul vecin, de confort 3. Or, cu cei din blocul vecin, Sighencea se luptase o viață să-i îndepărteze de lângă spațiul lui verde, strigându-le, nu de puține ori, “ Păduchi!”.
Locuința, în care mă poftise, nu era strâmtă din cale afară. Doar că, masa cu scaune din mijloc și abundența de mobilă de furnir, lucioasă, candelabrul imens ce imita cristalul și niște țurțuri ce atârnau din tavan, făceau “camera mare“ să fie mai mică. Multe erau și bibelourile. Dintre care, cel mai frecvent era cel cu un copil, cu o șapcă, o figură bosumflată și drăguțică , ce parcă ținea la spate o ghioagă, care era pregătită să te plesnească.
Mai multe persoane discutau pătimaș, având în față câte un pahar de rachiu. În afară de soția lui Sighencea, care avea aceeași iscoditoare sclipire, și fetele sale, mici, cu nasuri coroiate, cocoțate undeva pe o canapea, în jurul mesei se înghesuiau mai mulți.
Era o familie de pensionari, cărora nu le știam numele. Nu le vedeam rostul acolo. Vorbeau rar. Stăteau mohorâți, avându-și capetele vârâte parcă în umeri. Dar aprobau absolut tot ce susțineau ceilalți, monosilabic sau dând din cap. Nu de puține ori, când veneam acasă, îi găseam în fața tabelului unde se afișau taxele blocului, deși cred că știau pe de rost restanțele tuturor. În ziua când se aduceau pensiile pe scară, pândeau venirea poștașului, preț de câteva ore , de după ușa mare de la intrare. Apoi dădeau alarma pe la toți vecinii.
Într-un colț era familia Mateescu, care locuia chiar deasupra lui Sighencea. El, mătăhălos, cu trăsături pătrate, întotdeauna la costum, căci soția lui, întotdeauna cu o căciulă de blană și mult aur pe ea , își avea serviciul la o fabrică de confecții.
Înainte de a mă așeza la masă, Mateescu veni la mine, ceremonios și complice. Se prezentă cu aerul că știe ceva de importanță vitală, spre deosebire de toți ceilalți. În toiul discuției îmi făcu, din când în când, cu ochiul, un fel de semnal, de genul, ”Vezi, ce ți-am spus eu?”. Nici el nu vorbea prea mult, preocupat de paharele din față. Încerca, uneori, să îngaime ceva, dar, atunci, căciula de blană se scutura, trimițându-l înapoi, la ale lui. La sfârșitul discuției trebui ridicat, de greu ce era.
Mai multă atenție acorda Sighencea, aranjându-i mereu șervețelul, unui domn ce-și ținea ceremonios haina pe umeri, precum țăranii din Ardeal, și care zâmbea ușor înspre vecinul său. Acesta din urmă, între două vârste, avea un costum scump, cu dungi late, fără cravată, și cu gulerul cămășii răsfrânt în afară. În jurul mâinii, ținea un fel de borsetă cu fermoar, de care nu cred că se despărțea. Concentrat și întunecat la față, izbi de câteva ori în masă, făcând paharele să se cutremure, în admirația celor din jur, care îl ascultau cu respect.
-Să mănânce dân gunoaie domnule! Să mănânce dân gunoaie!
Până când, trei sferturi dân români, nu mănâncă dân gunoaie, nu va fi capitalism și bunăstare la noi.
-E destulă sărăcie și așa, domnule Leontinescu, zise cel cu haina pe umeri către vecinul său, pironindu-și apoi privirea pe copia unei marine, cu valuri răsucite, ce trona într-o ramă somptuoasă, pe peretele opus.
-Nu destulă, reluă Leontinescu. Foamea duce la bunăstare. Privațiunile călesc un popor. Asta a încercat Ceaușescu, spuse el oftând, și, uite, l-au lichidat. Acum, nimeni nu mai vrea să muncească. S-a domnit toți.
Pe vremea lui Ceaușescu, și aici Leontinescu oftă încă o dată, toți erau smirnă la servici. Ia să-mi fi lipsit mie vreunul, dimineața, unde eram director…Nu mișca unul în front. Bang, bang!, și aici schiță un gest ce aducea a manevră soldățească.
-Se mai aranja, una, alta, interveni Sighencea.
-Acum toți poate să fure. Pe rupte. Toată sudoarea poporului, toată munca lui, e trimisă peste graniță. Deschiderea granițelor după Revoluție… o porcărie. Ne-am decapitalizat peste noapte… uite-așa, zise Leontinescu, răsucindu-și mâna aproape de fața lui Sighencea.
-Și înainte se fura, spuse domnul cu haina pe umeri, învăluind, ușor, cu privirea, întreaga asistență, ca și când ar fi cercetat ceva.
Nu-i așa domnule ziarist?, făcu el, întorcându-se spre mine. Domnul Sighencea ne-a povestit că aveți tentația condeiului, pe care l-ați pus în slujba comunității. Să mă prezint: Vasile Bănuțiu, folclorist… ocazional ziarist, dar înainte de toate …român!
Am schițat cu mâna un gest vag, în timp ce Mateescu jumătate treaz, jumătate afumat, îmi făcu de câteva ori cu ochiul, clătinând din cap.
Să încropesc un răspuns, nu am mai avut timp, căci paharele zăngăniră din nou.
-Nu directorii fura, strigă Leontinescu. Maiștrii și șefii de echipă trimiteau acasă la ei camioane pline... De unde a apărut toate vilele astea, ca ciupercile după ploaie?… La un maistru de la noi, i-au găsit acasă, la un control, trei saci cu șuruburi.
Trei domnule! Le ținea într-un dulap din sufragerie. Când l-au luat la întrebări, că “Ce poți să faci cu trei saci?”, el a răspuns “De vreme ce toți fură, m-am gândit să iau și eu ceva, numai să nu mă țină ăilalți de prost. Că nu se știe niciodată, ce poți face cu șuruburi“… Auzi domne! Ăștia au realizat lucruri!
-Ce mare lucru am realizat? se lamentă atunci Sighencea, rotindu-și privirile prin cameră și invitându-i și pe ceilalți să facă la fel. El fusese un fel de maistru. Deși, la vederea țurțurilor și a marinei de pe perete, se înduioșă puțin. Parcă o luă martor, la spusele lui, și pe doamna Sighencea, ce dădu doar din mână a pustie, într-un fel de, ”Tu de ce n-ai furat?”.
Am urmat îndemnul gazdei și am cercetat îndelung vreo șase goblenuri, îngrămădite lângă o vitrină plină cu pahare. Pe un raft, se afla și o duzină de cărți, între care “Regii blestemați”.
Am luat un volum, într-o doară. Mai mult pentru a părea politicos. Pe o pagină era scris, “Citită cu mare interes. F.instructivă”.
-N-aveți ștofă! Tot degeaba, că n-aveți ștofă!
Toți încremeniră și se întoarseră intrigați înspre Mateescu, care se plictisise. Acesta se uita urât către ceilalți.
-Dar matale, de ce nemulțumire ești muncit, nea Mateescu? întrebă Sighencea, și mimă către ceilalți ignoranța.
-Eu?... Noi am muncit... Ne sculam la 4… Vremuri… De la 5 la 10, ne ascundeam după un camion și beam. La 4, nu ca… ă… ăștia… 11… 12…
Am mâncat… am băut… cu 12 lei, îți luai un grătar și o butelie la “Dună…”
Căciula de blană se scutură, și Mateescu avu atunci un moment de ezitare.
-Stațiuni…
După asta, Mateescu nu mai scoase o vorbă. Clătină iar din cap, îmi mai făcu o dată cu ochiul și își reluă uitătura.
Am luat o felie de cozonac, din cele ce se aflau pe masă. În tăcerea lăsată, l-am abordat pe folclorist.
-Aveți timp și pentru articole la ziar?
-Daaa, răspunse acesta săltându-și haina pe umeri, și cercetând iarăși în jur, privind spre uși și ferestre, ca și când ar fi vrut să se asigure că nu asculta nimeni dincolo de ele. De fapt, e consecința unei convingeri, chiar credință, aș putea spune, continuă el lungind cuvintele. Militez pentru o idee, în spațiul public. Orașul nostru, spațiul nostru mioritic transilvan, țara noastră, sunt punctul de convergență al sacrului. Sacru cu S mare, de unde va veni salvarea.
-Salvarea cui?
-Mântuirea întregii umanități corupte. În România, spiritul poporului, saturat de tradiții autentice, va edifica o revenire la un creștinism, ce-l va regăsi pe cel original.
Ardealul e vatra de emanație a acestor tendințe. Iar orașul nostru, unde și-au dat întâlnire, aș putea spune, milenare etnii, culturi și tendințe, va avea un loc privilegiat… Noi… câțiva… mucenici întru cultură… adânc crezători în românism… vom avea un cuvânt de spus… Firește, pe vremea lui Ceaușescu, atunci când, la Casa de Cultură a Sindicatelor, mă ocupam de instruirea ansamblurilor populare… în sfârșit… era greu să vii cu asemenea idei.
Obrajii folcloristului se făcuseră roșii, dar se poate să fi fost și din cauza rachiului, căci Sighencea, la perorațiile musafirului, îi umpluse paharul de mai multe ori, după ce își rotise privirea pe deasupra asistenței.
-Aaaaa, apoi, să nu uităm că avem genii, continuă el. Genii avem, dar nu sunt puse în evidență. Și apoi, cei ce ne vor lua locul, mai încolo, și aici îi trase cu ochiul lui Leontinescu, copiii și tinerii noștri, sunt plini de talent.
-Și ce folos? zise Leontinescu. Le lipsește școala vieții. Pe care o aveau comuniștii. Care au fost m…mari oameni politici!
-De gustibus non disputandum, rosti Sighencea, dar ce căutați la opoziție, sau cum le zice la ăștia… ai dumneavoastră?
-Un fel de opozanți, răspunse Leontinescu. Opozanți bine temperați. Opoziția, ce mai! Nu sunt la foștii comuniști, ce au puterea, pentru că oamenii lor, de aici, m-au dat jos după Revoluție. M-au acuzat că am furat combine frigorifice… și m-au pus cu alții, sub pază armată. Am fost ținuți într-o sală de clasă… câteva zeci. Era un frig… Stătea un copil, un soldat, și ne păzea cu pistolul mitralieră. Ne striga la fiecare cinci minute, că ne umple de plumbi dacă mișcă unul. Auzi domne! Da, tot nouă ne-a cerut o țigară…
Mi-a făcut cel mai mare bine. Tot la mâna noastră ajung. Acum sunt patron. Am magazinul meu. Iau pe nimic marfa din alt județ, și o desfac în Centru.
Ăsta-i capitalismul și economia de piață domnilor! Adică să-ți rezolvi, cumva, acumularea primitivă a capitalului. Eu la bază sunt economist. Deci, muncesc din greu. Și alții ca mine, la fel. Să vedeți dimineața la 3, pe Valea Oltului, cum se văd dubițele cu marfă. Ca licuricii! Uite-așa; și aici, Leontinescu își răsfiră degetele de la o mână și începu să le miște repede, repede, în ochii celorlalți care amuțiseră.
-Domnu ziarist, făcu el către mine, și așteptă un timp, marțial, cu capul dat pe spate și mâna ridicată în aer. Ceilalți stăteau tăcuți.
Ați aflat că vom fi vizitați de liderii Opoziției, de la Centru. Sperăm să veniți, să scrieți, spuse mimând cu mâna, din aer, gestul scrierii pe o foaie inexistentă. O gustare… uun… tet a tet… Politică!





















II

În provincie nu există oameni mai greu digerabili decât bucureștenii. Cu toate astea, nu sunt oameni mai bine primiți. Ceea ce, la urma urmei, e cel mai provincial dintre lucruri.
În dimineața în care liderii așteptați trebuiau să sosească, am plecat, împreună cu Grupul de Inițiativă al Opoziției Județene, în afara orașului, pe șoseaua înspre București. Am ajuns acolo în două mașini, din care fluturau în bătaia vântului, mult în afară, steaguri tricolore.
Ca pe la nunți, farurile erau aprinse, iar trecătorii făcuți curioși prin claxoane repetate.
Grupul, cu steaguri cu tot, s-a oprit la o intersecție, unde un drum mai mic duce către un sat. Pătrunși de o ploaie măruntă și frig, ne-am oprit să-i așteptăm pe cei care întârziau.
Erau acolo Rândunel Leontinescu și bătrânul care vorbea din balcon. Bătrânul, din când în când, ca pentru a ne încălzi, repetă de câteva ori, tare, că, ”În orașul nostru, democrația a învins deja”. Ceilalți, atunci, aprobară tăcuți.
Deși, de mult, se cunoșteau îndeajuns, se cercetau suspicioși. Șeful opozanților radicali, avocatul Căpățână, chel și vânjos, cu mișcări spasmodice în care își angaja rigid tot corpul, își scruta dur, de după niște sprâncene stufoase, colegul de partid, pe profesorul de istorie, Mișu Nicola. Veneau des pe la redacția ziarului nostru. Avocatul Căpățână, și grupul de susținere “Căpățână”, ținuseră un adevărat război polemic, în presă, un an de zile, împotriva fostului lider. Suspectat de niște afaceri cu mobilierul din sediu, până la urmă acela își luă tălpășița și Căpățână îi luă locul.
Profesorul Nicola venea la mitinguri, de mai multe ori într-o zi căci, în afara orelor de școală, făcea taximetrie. Silueta înaltă, cu o pălărie de fetru și o geacă de piele, aceeași, se vedea de departe. Întotdeauna își zdrăngănea cheile în buzunar. Apoi, tuna și fulgera, ca și acum, în fața lui Căpățână ce râdea silit printre dinți, împotriva criptocomunismului.
Mă găseam mai aproape de alte trei persoane, ce conspirativ, se țineau la oarecare distanță de ceilalți. Șoferul mașinii, înalt, costeliv, cu fața suptă și părul alb, era flancat de Marin Botoșeanu, un individ până în 40 de ani, chel și cu bărbuță á la Lenin, veșnic cu o mapă sau un teanc de dosare sub braț; lângă ei se găsea și tânărul doctor Ducu Cășulean. Tot de pe la adunările opoziției, îl cunoșteam și pe ultimul. Era greu să îi ignori silueta măruntă, ce se agita peste tot: la dat comunicate, ședințe interminabile, la conceput și plasat afișe. Nu se băga în față ca Botoșeanu, la microfon, dar dădea sfaturi și idei, ridicând câte două degete în sus, ca la grădiniță, și cerând cuvântul. Când explica felul în care se pune apa clocotită peste cafea sau cele patru modalități de conservat ciuperci la borcan, își împreuna mâinile, ca într-o rugăciune în care implora ceva.
Și acum, deși nu eram decât câțiva, ridică două degete și, uitându-se ca un învățăcel la șoferul costeliv, îl întrebă:
-Cum era cântecul acela cu Pitulici, ce doboară bolșevici?
Vizibil satisfăcută, fața suptă schiță un zâmbet copilăros și secretos către Botoșeanu, ce se porni să râdă cu icnete, înfundat.
-Dar cu imnul celor patru?
Nici acum cel întrebat nu răspunse, în afară de același zâmbet fericit și plin de înțeles, adresat celor doi.
Botoșeanu se porni și mai tare să icnească, după care se apucă să caute febril ceva între hârtiile din mapă. Nu găsi nimic anume, dar îi trase mai aproape pe Cășulean și pe costeliv.
-Au la sediul lor, și arătă înspre celălalt grup, dosare despre toți. Fac dosare despre toți. Dar și eu am găsit ceva, zise, și după ce icni când Cășulean își împreună mâinile implorându-l să-i spună, Botoșeanu se aplecă febril peste teancul cu hârtii. Căută înfrigurat, dar fără rezultat.
Am așteptat ca până la două ore, după care uzi până la piele și murați, ca și steagurile tricolore, la un gest hotărât al lui Căpățână, ne-am apropiat de el.
-Domnilor, zise acesta, gândiți-vă ce program încărcat au liderii noștri. Toată suflarea românească îi solicită.
-Eu propun să ne întoarcem în oraș, spuse oratorul din balcon. La noi, oricum, democrația a învins de mult.
Toți părură că sunt de acord și cu asta, așa că am făcut cale întoarsă, dar cu steagurile în portbagaje.
În oraș, auzind că liderii naționali, trecuseră pe lângă noi fără să ne observe, ne-am grăbit să îi urmăm pe alt drum județean. Erau așteptați într-un sat mărginaș, la o “luare de contact cu problemele țăranului român și ale agriculturii aflată în suferință, din cauza indolenței guvernanțiilor”; așa, cel puțin, scria într-un orar al programului lor, publicat în presă.
Am ajuns din urmă trei mașini străine, închise la culoare, care se deplasau cu dificultate, din cauza necunoașterii zonei, dar și a terenului desfundat. Pe o pantă, chiar la intrarea în sat, trebuiră să se oprească de-a binelea căci, în mod protocolar, drumul era blocat de doi vlăjgani, călări, pe doi cai, acoperiți cu un fel de ștergare.
Se țineau buimaci, dar țanțoși, în șa, îmbrăcați, tradițional, în alb. În spate aveau niște mantii negre, iar pe cap căciuli de astrahan turtite într-o parte și cu pene multicolore. Aveau cizme negre, negre, și lungi, lucioase.
Fuseseră trimiși de șeful filialei locale a opoziției, om cu autoritate în sat, care înainte de Revoluție condusese C.A.P.ul local. Toți cei din sat îi datorau ceva, căci acum avea nu știu câte utilaje și tractoare. Dintre cei mai necăjiți, puțini erau cei care să nu fi avut vreodată nevoie de un sac de azot sau de semințe. Cu deosebire, era respectat pentru că pe vremuri era tare la “Partid”. Când acesta venise la opozanții radicali ca să se înscrie, toți, în frunte cu liderul lor, au considerat asta drept mană cerească.
Cei doi călăreți deveniră și mai încurcați, atunci când un geam de la o mașină se lăsă în jos, ca să facă loc unei camere video, nu prea mari. Au primit și un fel de indicații regizorale, pentru că întoarseră caii și o porniră la trap în fața mașinilor, ce rulau încet. Așa am coborât într-un sat, unde căminul cultural era așezat cam în același loc cu o crâșmă și biserica ungurească, spoită în alb. Crâșma slujea și de magazin, deși pe un carton era scris stângaci: “Saloon Denver“. În fața ei erau câțiva ce se adăposteau de ploaie, având și câte o sticlă de bere în mână.
Am intrat în căminul cultural, unde te izbea un miros puternic de petrol, îmbibat în scândurile de lemn ale dușumelei. După băncile lungi din lemn și mesele așișderea, cred că slujea nu atât la întâlniri de partid, cât pentru pomeni de înmormântare și pentru nunți. Pe băncile din față stăteau încordați, până la zece oameni din sat, ce se străduiau să înțeleagă ce voiau noii sosiți. Aveau haine negre groase și cămăși albe încheiate pînă la ultimul nasture, din care își ridicau țepeni capetele. Unii își țineau mâinile pâlnie la ureche.
Invitații, mai mulți decât sătenii, se îngrămădeau înghesuiți pe scenă, la niște mese mici, alăturate, acoperite cu o față de masă lungă și lucioasă, de culoare roșie. Cei care nu mai încăpuseră pe scenă, se așezară dezinvolt pe băncile din primele rânduri. Se ridicau de acolo,în anumite momente, și urcând vioi cele câteva trepte de lemn ce duceau la scenă, se apropiau de unul sau de altul din cei de la masă; le șopteau ceva la ureche, sau le dădeau vreo hârtie. Între ei începea un dialog ce părea de o importanță deosebită. Apoi, cel ce urcase pe scenă, cobora la fel de grăbit și cu aerul rezolvării unei probleme vitale. Și cei din prezidiu își vorbeau, uneori, cu aerul cel mai intim din lume; deși se fereau unii de ceilalți. Ronțăiau alune americane, din niște pungi de hârtie, pe care și le treceau unii, altora. Când și când, ridicau privirea și scrutau asistența, în special pe noii veniți, numărând în gând sau făcând un câte semn discret.
După ce am intrat noi, sala s-a mai umplut, de bine, de rău. Erau și doi ziariști din București; cel cu videocamera stătea trântit într-un colț al scenei și plictisit, cu un aer absent, mesteca gumă uitându-se la tavan sau la semnul lăsat pe perete de o pancartă, ce nu demult fusese luată. Era însoțit de o domnișoară măruntă, cu părul scurt și geacă de blugi, care-și verifica niște notițe.
Un individ gras, cu o față roșie și o vestă de lână pe sub haina groasă, s-a ridicat dintre săteni și, suflând greu, le-a urat musafirilor bun venit în numele opoziției, pe care o conducea el, acolo, în sat. Dar întrucât nu îi cunoștea prea bine, prezentările au fost făcute de avocatul Căpățână. Rar, răspicat și tunător, aproape strigând, spre acreala colegilor săi din județ, chirciți și pierduți pe bănci. La fiecare nume nou, cei din sat aplaudau aplecați înainte, repede și mult, zicând, “Să trăiască!“.
De agricultura “în suferință”, vorbi un profesor universitar; îndesat, într-un costum șifonat, cu mâini grăsulii și o șuviță de păr rebelă. Ochii, parcă, plesneau și ei de grăsime. Își citi de pe un carnețel, în care înainte tot notase ceva, experiența lui din Elveția, unde bălegarul era acoperit cu folii de plastic spre păstrare. Nu înțelegea de ce țăranii de la noi nu puteau face la fel. Nu înțelegea nici de ce actualul guvern, nu încuraja mutarea la țară a orășenilor, spre a ridica nivelul general al agriculturii. El, de exemplu, își lăsase copiilor casa de la oraș, și se mutase la țară, lângă oraș. Unde cultiva roșii. Acolo, conchidea el triumfător, avea și antenă parabolică. În sfârșit, încheie el zâmbind, când vor fi la putere, el, ca ministru al agriculturii, miza pe ajutorul prietenului său de lângă el, Pierre, viitor ministru de externe. Ministrul de externe, tânăr, cu o bărbuță blondă și un fular roșu, lung, aruncat peste sacou, îmbujorat, se înclină cu mâna pe inimă, în fața asistenței. Zise doar, “Luminățiile voastre, da, luminățiile voastre, căci lumina e aici și nu la oraș, vă mulțumesc !”. La care sătenii puțin surprinși, aplaudară copios, însoțindu-și aplauzele cu, “Să trăiască!”.
Pierre nu era singurul cu fular roșu, dintre noii veniți. La marginea unei măsuțe din capătul opus, în fața unui colț de care se anina, alt bărbos, mai puțin îngrijit, își etala un fular asemănător. Își mijea ochii asupra celor din sală. Cobora neobosit să tot dea bilețele cuiva din primul rând, ce nu mai încăpuse pe scenă. Se apropie o dată prevenitor și de ziariștii din Capitală, zâmbind și îngustându-și ochii, alintându-i cu, “Ce fac copiii? Ce fac copiii?“. Spuse și el câteva vorbe, dându-se drept sociolog și politolog. La care, cei din sală mai strigară o dată, “Să trăiască!“. El ținu să sublinieze că, deși în opoziție, se revendica din tradiția “Solidarității“ poloneze, de la stânga est- europeană și mișcarea muncitorească. De unde, spuse sociologul, și culoarea fularului său.
Mai atente deveniră gazdele, ridicându-se aproape de pe scaune, când printre rânduri începu să se plimbe perorând, tânărul Adrian Mandea. Avea o cămașă albă, cu mâneci largi și un șerpar înalt, din piele. Pe scenă sărea în ochi, căci prietenul său avea o sutană neagră, pe care strălucea o cruce mare. De sub masă, acela își întindea picioarele în blugi. Îmbrăcat popește, el părea și cel mai posac dintre noii veniți. Nu zâmbise o dată și, dacă schimbase o vorbă sau două cu cel cu șerpar. Fuma în schimb înnegurat, țigară de la țigară, scuturând scrumul într-o bărcuță, pe care și-o făcuse din hârtie.
Mandea le explică tuturor că nu ar trebui să ne rușinăm de tradițiile noastre și, deci, nici de îmbrăcămintea țărănească. ”Și texanii își poartă peste tot în lume pălăria cu boruri și cizmele cu ținte”. Colegul său către care se îndreptau cu deosebire privirile țăranilor, pentru îmbrăcămintea preoțească și rotocoalele de fum, făcu un gest către sală spunând, “Chiar și Matisse…”.
Dealtfel, a fost singura dată când a spus ceva.
După asta, oamenii și-au mai pierdut răbdarea, dar fără să se fi manifestat nepotrivit sau să fi plecat din sală. Dintre invitații aflați în primul rând, unul singur, înalt, cu ochelari, ce mergea poate pe 70 de ani, ieșise să se plimbe, murmurând ceva. Își ținea mâinile la spate și, uneori, își ridica ușor un umăr. Părea adâncit în ale lui.
Altul, cam de aceeași vârstă, își sprijinise tot timpul bărbia, în mâinile încrucișate, de pe un baston cu o măciulie de argint. Avea un sacou în carouri de culoarea coniacului. Ochii albaștri păreau imenși, de după niște ochelari cu dioptrii mari. Mâinile golite de sânge prin paliditatea lor, erau mai neastâmpărate decât fața vag distantă și ironică, ce nu s-a mișcat defel.
Singura doamnă din prezidiu, lingvista Delia Novac, era mai cunoscută, căci apăruse de mai multe ori la televizor. Își dădea uneori cu părerea și în privința campionatului nostru de fotbal, aflat de o vreme într-o criză de identitate. Doi săteni își dădură, ușor, coate când o văzură. După niște ironii fine, însoțite de zâmbete către Pierre, care într-o întâlnire anterioară nu îi dăduse destulă atenție ei, în particular, aceasta spuse că rolul femeii din România, în fotbal și politică, este nepermis de ocultat. Continuă făcând analiza lingvistică și etimologică a unor cuvinte, lucru care, parcă, mai alungă plictiseala unora dintre colegii ei.
Atunci un țăran se ridică și, dregându-și glasul, întrebă dacă “la noi în sat se bagă gazul sau ba? Că în satul vecin s-a băgat și cei de acolo nu mai au probleme cu lemnele“. La care șeful opoziției din sat se ridică și suflând la fel de greu, dar zâmbind îngăduitor către prezidiu, spuse că Zamfir nu înțelege că pentru asta e nevoie de aprobare, și de la Consiliul Județean și de la Prefectură, unde comuniștii sunt încă la putere.
-Da, doamnă și domnilor, strigă atunci profesorul Nicola ridicându-se din sală, masiv, cu geaca lui de piele și pălăria de fetru, criptocomuniștii sunt încă la putere. Și asta din 1945. Revoluția nu a făcut decât să le perpetueze perfid interesele. Nu știu un comunist care să fi renunțat la putere altfel, decât în fața plutonului de execuție!
-Dar fânețele dinspre oraș, când ni se dau domnule ministru, îndrăzni alt sătean , adresându-se universitarului specialist în agricultură.
Și grajdurile, că le folosește pentru vacile lui, viceprimaru’ din oraș, care e uite-așa cu Prefectu’; aici el își încolăci degetele arătătoare de la mâini.
Nu avem unde să ne ducem vacile!
Oaspeții îngândurați, care cu frunți încrețite încercau să priceapă despre ce era vorba, își mutară atenția către noul vorbitor, un profesor de literatură, Miki Nicolaescu, ce se prezentă ca doctor universitar. Oacheș, îmbrăcat în negru, cu bretele, și acesta fumase până atunci; curios era că țigările apăreau miraculos în mâna lui, căci și le scotea din buzunarul interior al hainei. În studenție asta se chema “a palma țigări“.
Și înainte, dar și pe perioada cât vorbi, ochii i se mișcau cu repeziciune în toate părțile; spre colegi, sală, ferestre și ușă.
“ Cel mai mult mă mândresc cu titlul de profesor, spuse Nicolaescu. Asta mi-am dorit întotdeauna. Eu sunt profesor, doctor universitar și ,așa, sper să-mi închei cariera.”
Sătenii reacționară cu un, “Să trăiască!“.
„ Dar ca mulți alții, după Revoluție, continuă el, am simțit că este necesar să ne implicăm, noi, intelectualii. Nu am reușit, ca și alții, căci nu aveam cum să reușim.
Și atunci am decis că profesiunea mea este, totuși, literatura. Cu neimplicare politică, am preluat responsabilitatea unei reviste. Mi-am dat apoi seama că am greșit. Și am intrat iarăși în spațiul acesta public, nu întotdeauna imaculat. Și ca mine, în asemenea contradicții, se zbat toți cei care au o meserie serioasă și un nume consacrat. Care deci, nu fac pasul acesta pentru a parveni. Poate că mulți am vrea să rămânem doar la masa de scris. Dar nu, nu ne putem permite acest lux. Și această lașitate. Nu acum, când nu există o clasă politică, pe care numai noi o putem oferi. Priviți în jur, la dezastrul opoziției. Havel e în palat… președinte, iar noi…tot în stradă.”
Aici profesorul oftă, adunându-și sprâncenele într-un mod ciudat.
„ Nu mai vreau să stau deoparte. Am stat în Revoluție. Nu mai pot. Ajunge, spuse Nicolaescu rotindu-și privirile de la colegii săi, la ferestre, în sală și, înapoi, la masă. Nu am intrat în politică de plăcere. Dacă vreți, pentru a rezista prin scris și cultură, pe vremea aceea, noi a trebuit să facem un anumit fel de politică. Politică pe coridoarele C.C.ului. Dar fără asta, nu am fi avut literatura română, cu tot ce reprezintă ea în lume.”
“Păi, să trăiască și ea“, mai făcură,slab, două voci.
„ Nu am fost membru de partid, reluă Nicolaescu, dar anumite compromisuri trebuiau făcute. Este ceva…compromisul! După el măsori maturitatea cuiva. Trebuie să învățăm ceva din eșecurile anterioare; cu toții. Ca opozant îmi doresc, mai mult realism și pragmatism, calități ce ne-au lipsit. Calități pe care, iată, le regăsesc la șeful filialei județene moderat opozante, domnul Rândunel Leontinescu, omul de mâine al unei societăți normale, eliberată de inhibiții, dar și de naivități și de un fel de idealism penibil .”
Îi făcu un semn discret lui Leontinescu și, poate, ar mai fi continuat, dacă nu ar fi fost violent întrerupt de un tânăr din primul rând, cu puternic accent moldovenesc și o barbă ca a lui Soljenițîn; poetul Amariei.
“Domnule profesor, destulă vorbărie! Domne, făcu el întorcându-se spre sală, noi trebuie să preluăm puterea! Ăștia de conduc țara, sunt niște momâi! Niște momâi! Vreți s-o mai spun odată? O mai spun: niște momâi!”
“Stai, măi Amariei, las-o oleacă mai moale”, spuse alt invitat din primul rând.
Era mic, gras, și avea o figură șireată, ce plăcu imediat țăranilor.
“Crezi că politica așa se face? De ce să nu ne dăm cu ei și abia apoi, încet, încet, să le luăm locul? Măi Amariei…” și clipi viclean din ochi către sala, care aplaudă imediat înțelepciunea asta.
-Tovarăși…domnilor…interveni alt țăran întorcându-se spre Nicolaescu, atunci când îl văzu pufnind în râs… Ne bagă gazul?
Multe nu se mai vorbiră, căci oaspeții se plictisiră și începură să caște discret. Mi se păru chiar că îl priviră cu recunoștință pe Căpățână, când acesta mulțumind sătenilor, declară întâlnirea o reușită. Una între altele, care vor mai fi până la câștigarea alegerilor.
Mă îndreptam spre ieșire, așteptând într-un rând ce se formase, iar cel cu videocamera, mestecând gumă, îi spuse ziaristei că “unii din ăștia ar fi cei mai nefericiți dacă lucrurile ar merge bine în țară.”







III

Am plecat pe bulevardul cel mare. Preferam aglomerația și forfota, străzilor liniștite, încărcate de castani. Frumoase , dar pustii și cu multe grilaje de fier. Dincolo de care nu era nici țipenie de om. Nu de puține ori, am asemănat orașul nostru cu un sat. Un sat mai mare. Dintr-un cartier mărginaș, ca acela unde locuiam, într-o jumătate de ceas ajungi în Centru.
Multe localuri sau magazine își schimbau destinația de la o lună la alta. Asta făcea ca lucrurile să fie mai interesante.
O cofetărie de pe colț, unde odată găseai savarine gustoase, după ce o vreme ajunsese magazin de covoare, sfârșise prin a desface casete de muzică românească. Fosta librărie, singura din zonă, era farmacie, iar la aprozar găseai și vopsele.
Pe strada care duce înspre Universitate și parcul cel mare, am cotit în direcția opusă. Tot fetele, care erau peste tot, dădeau mai multă atenție modei; erau la mare trecere niște pantofi cu tălpi imense, pentru care părinții scoteau bani grei din buzunar.
Am ajuns în fața vitrinei, unde o fostă colegă de liceu își deschisese, cu mari relații, un magazin de articole, oarecum sportive. Lângă o chichineață ce se numea “Șic Butic”, ce vindea pantofi de lux. Am rămas înțepenit o vreme, neștiind dacă să intru sau nu, până când de după un maldăr de adidași, o mână cu multe inele îmi făcu semn să intru. Deși începuse să se încălzească afară, fosta mea colegă avea o haină de blană și o rochie lungă, neagră, cu dantelă jos, ce ajungea până la niște cizme cu toc. Îmi spuse că îi e frig din cauza stresului. Că nu a avut un concediu ca lumea de când e patroană.
-Habar n-ai ce înseamnă să dai de lucru altora. De-abia după ce-mi plătesc angajatele, mă uit pe facturile telefonice.
-Ce se vinde mai bine?
-Lămpile de noapte din porțelan.
-Lămpi de noapte?
-Alea din colț, de lângă ciorapi, îmi arătă ea. În orice caz, de când m-am privatizat, știu c-am ținut-o numai în grătare. Fumez Kent…Nervii…cu aprovizionarea, de care se ocupă soțul, și angajatele. Le țin din scurt. Din “Doamna Nina“ nu mă scot, deși eu croiesc fustele la mașină. Vezi…în “Celebrități”…scrie că marea vedetă, Bambina, de la T.V., a început ca mine. Într-o garsonieră, ipotecându-și mașina. Ce vorbesc eu de Bambina? Uite, peste drum,…Cotârlea…a avut o camionetă de cărat marfă… Căra varză... Acum e milionar în dolari! În dolari!… Mă apuc și de drept. La seral. De n-ar fi tremurul ăsta din stomac…uite-așa, făcu ea, zornăindu-și lanțurile de aur de la gât. Și-am dat jos de pe mine, într-o lună, câteva kilograme. De-aș apuca o comandă, de la ăia, de la cantina armatei, zise ea făcându-și o cruce mare.
Știi ce? Ar trebui să treci și pe la Gusti. E în atelier. N-are de umblat după produse și sculptează. I-am dat liber.
Am ieșit în stradă trecând pe lângă casele pe care scria cu litere mari “Vila Ofelia“, “Vila Petrișor“, ”Vila Dancău“.
Un cerșetor, într-o pufoaică, într-un colț, cu eternele picioare vârâte sub el. Cel puțin arată bine hrănit. Ca și cei ce adună în cărucioare cartoane presate.
Cei mai mulți îți bat, acum, la ușă acasă: femei pământii la față, cu vreun copil în brațe, o expresie de sfârșeală și ochii arzându-le în cap. Mai au ceva demnitate, ce le mai poate rămâne când ușile li se trântesc în nas, și încearcă să-ți vândă un simulacru de ceva: un vas, o mătură, o cârpă.
Lângă “Teatru“, mai multă lume îngrămădită pe lângă o camionetă străină. L-am întrebat pe un bătrân cu o plasă, ce se așezase răbdător la un fel de coadă, ce se întâmpla. Acesta răspunse doar, “Ajutoare“, și punând capăt discuției, se căznea să se ridice în vârful picioarelor ca să vadă mai bine. Am făcut la fel. O femeie între două vârste, franțuzoaică, poate, dădea cu o mână Biblii, iar cu cealaltă, niște șepci. Zâmbea silit, căci era filmată, încercând să facă față tuturor. Un copil handicapat ajunsese lângă ea și aceasta îl luase în brațe, dar, ferindu-se, cumva, de el; ca și când s-ar fi protejat de vreo boală contagioasă. Unii dintre cei ce apucaseră o Biblie și o șapcă, îngăimau ceva ce aducea a mulțumire sau, pur și simplu, gesticulau ca surdomuții. Femeia răspundea la fel.
Chiar pe Centru, în fața localului “Cucuveaua“, mi-am luat un suc. La o măsuță albă din plastic, din cele apărute în fața mai multor restaurante de la noi, l-am găsit, degustând o votcă, pe Vancu. Îl știam de la ziar, unde venea cu articole extremiste, la prima vedere. Cânta la ghitară și scria poezii. Articolele lui vehemente plăceau multora. Mi se pare că era și într-o organizație de tineret, a nu știu cărui partid.
Avea o geacă kaki și o șapcă din același material, de sub care îi ieșeau șuvițele de păr. Se uită la mine fix și mă invită să iau loc. Picioarele întinse către bulevard, de parcă și le-ar fi încălzit la foc, aveau niște bocanci de munte, încheiați sus pe gambă.
-O țară avem! spuse și luă o înghițitură din pahar privindu-mă cu aceeași încremenire.
Ce rost o fi avut și revoluția asta, nu știu! Ăștia se comportă exact ca ăia dinainte. Ce i s-a reproșat lui Ceaușescu, când l-au pus la zid… furturi, distrugerea economiei naționale…fără probleme poate fi pus în cârca a câtorva sute de oameni politici de la noi.
Tu nu vezi că oamenii cei mai respectați în țara asta sunt tâlharii tranziției? Ba, ai putea spune, chiar, că au ceva simpatic în ei…Când unul din ei…un patron de fotbal, ține o conferință de presă…te prăpădești de râs…Au culoare jigodiile…În orice caz, au ceva real, autentic, în comparație cu lașii “respectabili”, fofilați prin politică…, cu toate “textele” lor… simți că îi invidiază pe bandiți, că le fac temenele, că în forul lor interior… îi respectă chiar… pentru că fură ca-n codru…o chestie la care ei au jinduit mereu…dar le-a lipsit curajul…pe care l-au pitit după așa-zisa…condiție socială…
Toți ăștia… și clătină din cap încet, de-au pus mâna pe țară, cei de la putere și ăia de vor s-o dețină… din opoziție… găinari. Așa s-au format și acum nu mai pot fi altceva. Ca puii de găină ieșiți din găoace prin incubatoare…Dacă-i scoți în soare, se strâng laolaltă și tremură. Slăbăturile astea din opoziție…Își ascund după proteste nehotărârea și lăcomia. Strâng liste cu semnături când nu primesc posturi.
Dădu iar din cap și se holbă o vreme la cei ce treceau.
-S-au învățat cu viața călduță și cu fărâmiturile ce le primeau... Acum cred că ajung la putere fără să deranjeze pe nimeni… nici pe românul de rând, nici pe canalia ajunsă sus. Ăștia de guvernează… daca-r avea o fărâmă de grandoare în ticăloșie… tot ar mai fi o șansă pentru țară… ar putea ajunge răul ăsta mocirlos, odată, un bine…poate…s-ar chema că mai există credință. Un Dumnezeu, cât de mic, dar al nostru. Ăștia n-au Dumnezeu… n-au nimic. Toți au intrat în politică ca să-și facă buticuri. Intelectualii, mai cu seamă... Poți să îndrepți literatura când tu umbli după gologani? De unde or fi având atâta șiretenie șmecherii ăștia? E caracteristica lor predominantă. După asta îi recunoști. N-ai văzut ce alunecoși sunt?… “Rezistența prin cultură“… Cum să fi făcut asemenea slugoi în travesti, de catifea, opoziție la comuniști? De unde să avem politică? Acum, tot ei își fac planuri că e mai rentabil să facă pe opozanții. Le poate pica un post prin senat, sau o ambasadă. Cel mai rentabil e să urle tare. Fac pe mironosițele, care nu se amestecă cu bandiții, dar cât le jinduiesc locul! Atunci când nu îi vede nimeni, sunt tot cu miloaga pe la ei. M-aș mira să nu le trimită și felicitări…
Ăștia nu-și vor lua niciodată lumea în cap, ca să spele vase, doar ca să-și spele sufletele. De-asta nu mai are nici națiunea suflet… Nu vom scăpa de ei. Au îmbătrânit urât și nici nu se gândesc să trăiască mai adevărat. Mai trag câte un simpozion, o conferință, unde să ne mai aburească pe noi, și pe ei să se mintă, că mai există. Nu cumva să-i uităm, când de fapt ei sunt de mult terminați. Iar acolo fac pe moderații și esteții, pentru că le e groază și de politica adevărată. Se plâng de cultură și de spirit…dar lor le pasă cel mai puțin de ele. Numai la bani le stă gândul… Dealtfel, nu mai pot să se salveze ca existențe. Doar de acolo, amice, începe literatura mare și politica mare. Destinele mari. Noi nu avem destine. Noi avem descurcăreți.
Am vrut să întrerup potopul de vorbe, ce se abătuse asupra mea, dar am înțeles că nu aveam nici o șansă.
-Nu mai e nimic de făcut. Suntem cu desăvârșire pierduți. Și așa suntem de sute de ani. Un conducător n-am avut cu vocație imperialistă! Trăgeam câte un schit, după ce ne dădeam obolul. Asta era “rezistența prin credință!“ De parcă credința ți-o negociezi…De ce nu ne-or fi cucerit turcii? Acum am fi fost turci…Și lor le-o fi fost groază de noi…Boierii au fost întotdeauna buticari și lichele. Jecmăneau gloata mai abitir decât turcii. Știi că deveneau patrioți și mari creștini doar când erau amenințați să fie înlocuiți? Atunci chemau norodul prost să lupte pentru interesele lor…așa cum azi îi adună pe la mitinguri…
Se opri căci chelnerul batjocoritor ne atrase atenția că, “Domnul zbiară și se aude și în local. Patronul nu face politică și ne roagă să fim civilizați“.
Vancu se întoarse țeapăn și rigid înspre chelner privindu-l în tăcere, drept în ochi. Acesta descumpănit, dădu din mâna în care avea șervetul a pustie, și-și luă tălpășița.
Chiar și după plecarea lui, amicul meu rămase o vreme pironit, cu privirea, în locul unde stătuse chelnerul. Apoi întorcându-se la fel de încet spre mine, dădu încă o dată din cap a deznădejde și spuse, “Suntem cu desăvârșire pierduți. De ne-ar înghiți Europa ! ”.
Când începu să sughită, fără putința de a se opri, ducându-și dosul mâinii la gură, am plecat mai departe. Uitase și de mine.
Ziarul nostru își avea sediul în Piața Mare, lângă Palatul, albastru, al simpaticului guvernator, ce demult reprezentase o împărăteasă. Nu am intrat în redacție, fiind ora la care toți ciudații veneau acolo. În Piață, de pe dalele de piatră, privirea îți era atrasă până departe, pe acoperișurile caselor. Am luat-o pe lângă Primăria Veche, în cealaltă piață, mai mică.
De când mă știu, dacă treceam pe lângă gardul din fier forjat al marii biserici evanghelice, silueta de bronz a unui predicator sas, zâmbind, m-a îmbiat întotdeauna să intru.
De pe mozaicul mărunt, alb, de pe alee, ce îmi scârțâia sub pași, am auzit și sunetele vag picurate printre pietre, ale orgii dinăuntru. Cineva exersa, cu siguranță, căci erau reluate, mereu, aceleași game. Clanța mare și ușa grea, ce se deschidea încet, făceau loc agheasmatarului și unei cutii din metal negru, închisă cu lacăt, unde se puneau monezi.
M-am încadrat în culoarul îngust dintre cele două șiruri de bănci și atent la șoaptele orgii, reverberate și de zidurile reci, m-am așezat undeva pe la mijloc. Tigvele și oasele încrucișate, ce compuneau bazoreliefuri, trebuiau, bănuiesc, să te aducă înapoi la ceea ce mai rămânea dintr-o viață de om. Dacă, tot acolo, n-ar fi răsunat orga. Ea te purta, pe nesimțite, către ceea ce era mai mult în noi. Când atâtea învățături ne-au educat să ne purtăm singuri grozăvia acelui sfârșit modelat în pereți, muzica de orgă, cu nepământescul ei, rămânea singura formă de acces la altceva. De scăpare. Poate că așa a și fost gândită biserica asta, unde întotdeauna te pătrunde frigul.
Când mi-am coborât privirile de pe altarul unde doi sfinți, încadrați în șipci aurite, își făceau plecăciuni, am văzut că nu eram singur.
Lângă panoul unde se afișau numerele versetelor din Evanghelie, pe o bancă, dormita o siluetă. Era un domn într-o poziție ciudată, având capul rezemat pe banca din față, așa cum mai vezi bețivi pe mesele din crâșme. Dormea sau, poate, că plângea. Era un loc bun, și pentru una, și pentru alta.
M-am ridicat să ies și atunci arătarea aceea își făcu și ea drum printre bănci. Avea un sacou cu petice aplicate la coate, cum se purta pe atunci, totuși prea subțire pentru sezon. Un tip tomnatic. Între două vârste, avea ceva neplăcut de tânăr în ținută și figură. Neplăcut era și orgoliul ce-și făcea loc dintr-un trup, evident, jigărit, ce trebuie să fi suferit destule. Nu mă observă, când trecu pe lângă mine, și nu își făcu nici cruce, când ieși în lumină. ”Câți ani o fi având… 30… 40? Greu de spus”.
Piața unde erau “Arhivele”, rar bătută de cineva, e cel mai pustiu și mai pașnic loc din oraș. Toamna, e mai frumoasă, inundată de frunze și o lumină aurie. Într-o firidă, te întâmpină chiar bustul de fier negru al unui poet, ce se întoarce din profil spre tine; părul îl are despărțit printr-o cărare pe mijloc, iar gulerul răsfrânt lasă să se vadă gâtul și pieptul. Îți dă impresia de încredere și tinerețe veșnice. Când te gândești însă că celălalt, marele poet, amicul lui, îl găsea, mult după ce murise, plin de umori, tabieturi bătrânești și oroare de gloată…
Gusti își avea atelierul pe lângă Sinagoga orașului, închisă și nepotrivit așezată între Gară și Stația de Salvare. De fapt, o curte, unde, într-o casă părăginită cu un singur cat, trăia o familie cu mai mulți copii. Pe cei mai mici dintre ei, îi întâlneam la un chioșc vecin unde se vindeau spirtoase. Ajutau la cărat cutii din carton. Când mergeam la atelierul din spate, pe sârmă erau întinse rufe și din camera ce era, probabil, bucătărie, cameră de zi și dormitor, se auzea zăngănit de vase. Se părea că erau mereu la masă.
Nu întotdeauna aveam șansa să îl găsesc. Știam asta atunci când la ușa atelierului, aflată lângă un closet de serviciu, se găsea un lacăt și un carnețel cu un creion atașat, unde i se lăsau mesajele. Atunci, mă uitam la pietrele împrăștiate în dezordine prin curte, la cele câteva găini ce scormoneau în jur și îi lăsam, de regulă, câteva rânduri.
Acum mai avea în vizită un musafir. Discutau pe îndelete, în timp ce degustau vin din pahare de plastic. Toți artiștii pe care îi cunoșteam, îți dădeau să bei din pahare de plastic.
-Aaaa…coane, făcu Gusti când mă văzu, descriind cercuri imaginare cu mâinile și venind spre mine călcând apăsat. Mă bătu tare pe spate, ca și când i-aș fi făcut o mare surpriză.
Era entuziasmat când îl vizita cineva, ceea ce părea a fi în contrast cu părul vâlvoi, trupul îndesat și burta în formare. Dealtfel, toți sculptorii semănau între ei.
La țanc ai picat, continuă el. Nicicum nu mă înțeleg cu Țompi! Cruci pentru morți, nu mai fac!
-Lasă domnule chestiile astea, zise Țompi, un domn ce mergea către 60 de ani, cu o barbă imensă și fără dinți, ce se încălzea lângă o sobă mică, în care Gusti arunca resturi de lemne.
Trebuie să te faci cunoscut în Europa. Azi o expoziție în Germania, mâine în Ungaria și uite-așa…Arată-i, domnule, ultimele lucrări…Cele din stilul “Etno“.
Gusti se îndreptă spre un raft, de unde luă câteva sculpturi, de pe care șterse praful cu pioșenie. Le puse într-o lumină mai bună și se trase înapoi. Aduse și alte sculpturi, dând la o parte praful, tot atât de sfios.
-Ei, ce spui, coane?
Am ezitat.
Țompi deschise gura să spună ceva, dar se răzgândi. Aduse mâna aproape de sobă și și-o trase repede îndărăt.
-Coane, zise Gusti, ți-am citit articolele și nu-i în regulă. Nu-i în regulă.
-De ce?
-Prea te iei de toți. Poate încasezi și o bătaie. Zău! Nu așa merg lucrurile. Eu sunt pe bune…cu toți. Toate se rezolvă. Inclusiv inspirația…ce să mai vorbim de comenzi… O știu de la unchiu-meu, Dumnezeu să-l odihnească! Deschidea orice ușă cu salam de vară. Era gestionar la o cantină.
-Am o vecină pe care au băgat-o la nebuni, pentru că nu mai ajunge la cozi înaintea altora, spuse Țompi. Noroc cu televiziunea prin cablu. Și “Divizia A”. Supermarketul, ce mai, e locul unde se adună ultimele resturi de sens în viața proletarilor…Când îi vezi, în pufoaice, cum își îndeasă cărucioarele… Ăsta-i viitorul! Altfel…mulți pensionari ar ajunge la balamuc. Toți. Dar de la mezeluri…la artă…
-Ba-i exact aia, spuse Gusti, rânjind înspre mine. Salam.
-Lasă domnule salamul. Ce mai rămâne din tine, din expresia ta…,și aici Țompi ridică un deget în aer. Dacă o ai, și ai dospit-o în tine... De ce or mai fi făcut foame artiștii mari?
-De proști. Și ăia mici au făcut foame. Nu merită. Totul se negociază. Chiar și fesa aia, de la statueta din lemn de nuc. Arta e management. Totul e management. Viața e management. Dacă nu știi asta, ești un fel de prost cu aere…
Brâncuși, și el, a fost un tip orientat, care a simțit încotro bate vântul. Vă spun eu, hohoti Gusti zgomotos, decât să faci foame, mai bine te înțelegi cu un prefect. În orice caz, eu nu mai stau printre prostii de astea… Chestii moarte. Nu mai fac cruci de morți! Am terminat. Fertig!
Își duse ambele mâini la gât, ca și când s-ar fi forțat să vomite. Apoi clipind șiret din ochi către mine, se duse la un raft, de unde luă o cutie de lemn. Își duse degetul la buze, apoi o deschise cu aceeași grijă. Înăuntru erau ace și fel de fel de alte ustensile pentru pescuit.
-Domne, zise Țompi, ce-ar fi să facem un partid pornind de la o asociație de artiști, literați?…Orașul ăsta e prea amorțit. Că-i brânza de vină, sau mezelurile… Să facem ceva. Nu mai putem sta deoparte…Începem cu un pahar de vin, ca aici. Stăm, discutăm… N-ar fi interesant?
Clătină încet din cap și sorbi ușor din pahar, scărpinându-se gânditor în barbă.
Am părăsit atelierul și m-am grăbit să ajung la redacție, unde întârziasem destul. Nu mi-a fost dat să ajung, căci, pe Centru, l-am întâlnit pe poetul Titi Soare.
Nu putea să nu îți sară în ochi, înalt cum era, cu plete și îmbrăcat într-o vestă cu foarte multe buzunare și fermoare; o geacă gen “regizor“, sau ceva asemănător, pe care o mai văzusem la artiștii sau scenografii din București, ce apăreau pe la mese rotunde la T.V., vorbind de Dumnezeu. Din câte îmi aduceam aminte, invariabil, aceia mestecau gumă, uitându-se scârbiți unii la ceilalți. Pe poet, redactor șef la revista de literatură “Poporul Nostru“, ar fi fost greu să îl evit, căci ocupa tot trotuarul, făcând pașii mari, apăsați, ca de țăran.
“Ce bine că te-am întâlnit bătrâne! Voiam să te anunț că avem o seară de poezie la Cenaclul . Cineva trebuie să aducă jertfa asta“.
Se grăbea să ajungă la o tipografie privată. Tocmai ieșise cel mai recent număr din “Poporul Nostru“ și mă luă cu el. Se opri la un cerșetor postat lângă o florărie și, scotocindu-se prin buzunare, îi dădu o monedă. ”O obligație creștinească“, mă lămuri el. De aceea am și ajuns târziu la tipografie; pe trotuar mai întâlnirăm vreo patru cerșetori. Fiecăruia dintre ei le dădu o monedă, înclinându-se. ”Valoarea umilinței, bătrâne, am pătruns-o sub comuniști. Nu oricine ajungea redactor la -nu ai idee la ce mizerii se pretau .Cel din județeana de partid, ce răspundea de cultură, de fiecare dată când mergeam în audiență, mă invita să stau jos, cu toate că în încăpere nu era nici un scaun“. L-am întrebat ce făcea în atare situațe. ”Îi răspundeam că preferam să stau în picioare“, zise Titi Soare, ridicând din umeri.
Merserăm o vreme în tăcere.
”Știi, bătrâne, de ce merg aplecat și țin capul în jos?” mă întrebă poetul chiar când ajunserăm în fața tipografiei. ”Am găsit odată un lănțisor de aur, iar altădată un ceas. Mereu găsesc câte ceva“.
“Poporul Nostru“ era tipărit și legat într-un beci dintr-o casă particulară. Câteva fete trebăluiau pe lângă patron; un tip pipernicit, cu mustață, pus la costum, între două vârste, vizibil încântat de ipostaza în care l-am găsit. Una dintre ele se căznea să mute un sac de ciment. Pantofii patronului, mici și lucioși, aveau niște tălpi înalte, din cauciuc. Vorbea la un telefon celular, în timp ce ne cerceta îngrijorat cu privirea.
“Spune-i că l-am terminat. Îl lichidez dacă nu-mi aduce banii. Cum? Nu există. Îi am pe toți la mână. I-am hrănit ca pe porci. L-am lichidat! Am și pistol”. Închise celularul, oftă, zâmbi către noi și își schimbă expresia feței. Apoi se întunecă și urlă că afacerea era a lui. Se bătu în piept și spuse că nimeni nu i-o va lua. După care zâmbi din nou.
“Domnule Soare, haideți la mine în birou. Acolo am primele numere.”
Poetul luă în mână o revistă și o răsfoi, după care o duse la nas și spuse “Roua pământului… diamantul ce adună lumina efortului… câte sacrificii… bani, bani și iarăși bani“.
Celularul sună un crâmpei dintr-o serenadă de Mozart, iar patronul îl ridică să răspundă, întrebându-l pe poet “Mă credeți că am pistol?”.
L-am însoțit în cele din urmă pe Titi Soare până la redacția sa. Pe lângă “Universitate“, ne-am oprit în dreptul altui cerșetor. I se terminase, însă, mărunțișul, și acesta, cu un zâmbet grațios, după ce se înclină pentru un cunoscut de pe trotuarul celălalt, îi dădu bietului om o monedă, pe care am găsit-o la mine. ”Smerenie bătrâne, smerenie“.
La intrarea în redacție, lângă ușă, pe o tablă de alamă, era scris cu litere mici “Centrul continental de literatură ”.
La el în birou am băut vin, tot cu un pahar de plastic, dintr-o sticlă pitită sub un birou masiv, sculptat.
“Literatura, spuse, lăsându-se satisfăcut în fotoliu, e…ceva relativ“, și mișcă o mână răsfirată, ce însemna, “așa și așa“.
“Degeaba scrii și le citești câtorva ciumeți, aceiași din orășelul nostru, ce stau la un rachiu sau o cafea prin crâșme. Valoarea e o chestie de relații. La București. Dacă nu-i știi pe tipii de acolo, și pe cei din guvern…obligatoriu…ești pierdut. Joc la două capete. Pozez în opozant… ar arăta rău să fiu cu clasa muncitoare… acum. Dar cele mai bune relații le am la șefii lor… Banii, de la ei, ne vin. Eu, bătrâne, am monopolul ăsta. Literarul… sunt eu. Cine vine la mine la cenaclu, și face sluj. Încercări literare. Ce am făcut eu douăzeci de ani. Acum e rândul nostru. Al generației mele. Noi suntem pe felie… Am nevoie de ăștia de aici… ca masă de manevră… De asta și cenaclul… .
Vii să scrii ceva de Cenaclu?… puțin și bine… creștinește. Avem nevoie de sponsori pentru revistă. Bani, bani și iarăși bani. E un sacrificiu”.
L-am întrebat de ce nu face o cerere de finanțare la o fundație, pe atunci în vogă.
“Nu pot bătrâne. Am cerut o bursă pentru mine… de acolo… și eu trebuie să trăiesc. Aș vrea însă să-l văd pe cel ce ar avea curajul să desființeze câteva decenii de tradiție adâncă, creștin românească. Mare jertfă și, uite,… săptămâna viitoare plec în Spania. Luna viitoare…în Grecia”. Zâmbi și, uitându-se pe fereastră, se pierdu ca într-o visare spunând, “Pe urmele lui Homer… în apele albastre de unde se ridică soarele… cu degetele trandafirii…”
Atunci am fost întrerupți de un bătrân în costum, ce intră în cameră, dintr-un fel de chilie laterală. Avea haina șifonată, gulerul cămășii ros și nodul demodat, imens, al cravatei, aranjat strâmb. Ținea în mână niște hârtii, și-și drese glasul de câteva ori.
“Domnule redactor șef, semnați-mi hârtiile cu salarii. Vă rog, cifrele într-un singur cuvânt. Legate toate, așa trebuie”.
Când poetul își puse niște ochelari cu rame aurii, pentru a semna hârtiile, bătrânelul, care până atunci mă scrutase pe sub ochelari, mi se adresă.
”Dragă, nu, nu… ești prea sigur în articolele tale. Dacă eu îți arăt degetul cu partea asta… pe cealaltă parte nu o vezi. Lucrurile sunt mai complicate”.
Mi-am adus aminte că președintele, aseară la televizor, arătase și el degetul. Economistul, vădit impresionat, îl copiase.
Redactorul șef se adâncise în studierea cursului dobânzilor, la câteva bănci de la noi.
Nu aveam să mai ajung la ziarul meu. Nu era nici prima, nici ultima dată.

















IV

Astăzi era anunțată o întâlnire, cu o parte a opoziției, la cel mai faimos restaurant din oraș. Am înțeles că toate ziarele de la noi aveau să fie prezente.
Când coboram pe trepte, la asta mă și gândeam. Pe la parter, am dat de Mateescu, ce venea de la cumpărături, cu o plasă în mână. Mergea legănându-se și mutându-și greutatea, de pe un picior pe altul. Sufla greu. Bănuiesc că întâlnindu-mă, văzu în asta o ocazie nesperată de a mai bea ceva, căci mă chemă să îmi arate pivnița lui.
Îmi trase de câteva ori cu ochiul și m-am gândit că aici era un mic truc. Avea astfel și o scuză pentru nevasta lui, întotdeauna în alertă. Putea să dea vina pe mine.
În timp ce cobora cu dificultate, prin culoarul îngust și neluminat, îmi spuse că el și-a trăit viața. ”Eu am mâncat și-am băut la viața mea. Și teren am avut… adică gagici. Le duceam o ciocolată. Dar niciodată nu le-am adus în casă. Casa a fost sfântă… Ziceam că mă duc la munte după afine”.
Își scoase din buzunar o cheiță mică și, înainte de a deschide o ușă de fier, îmi trase iarăși cu ochiul. Am înțeles că îmi face o mare favoare ducându-mă pivnița lui.
Aceasta era, într-adevăr, ticsită cu borcane pe rafturi. Zacuscă, murături și gemuri, de mai multe feluri. Într-un colț era un butoi mare de plastic. Probabil, cu varză murată.
Își luă din cui un halat albastru, de soiul celor care se îmbrăcau în uzine. N-am înțeles de ce și-l pusese.
“Am și gem de zmeură… Noi n-am făcut niciodată economie la mâncare dragă. Am avut de toate… Nu m-am simțit prea bine în ultimul timp… Am exagerat cu…”, și-mi trase cu ochiul.
“Cu afine și zmeură o mai duc douăzeci de ani… Ca și comunismul și C.E.C.ul… Îmi spunea nevastă-mea, să ne scoatem banii de la C.E.C., că și aici dispar ăia cu banii… Fugi de-aici, îi zic, de când mă știu avem C.E.C… ăsta-i sigur… ca și comunismul… ce vrea, domnu’ ziarist, bagabonzii din Centru, ce tot urlă la microfoane? Că jos cutare… jos ălalalt… Pentru cine?… Am un nepot la mitinguri…
Îi spun, vezi-ți de treabă, tu nu vezi ce figură hoață are ăla oacheșu, de-i merg ochii în cap repede? Ăla de l-au dat la televizor, că-i la noi în oraș”.
Clătină din cap cu milă. Luă de pe raft un pahar, la care se uită în lumina becului. Îl șterse cu o cârpă și se mai uită o dată la el. Găsi un furtun, pe care îl puse la un butoi, și trase de câteva ori. În pahar se scurse un vin roz, sifonat, pe care mi-l întinse cu satisfacție. L-am băut și am dat să plec, dar mă opri ca să mai beau un pahar.
“Nu mă grăbesc să ajung acasă. Două luni mai avem până la sărbători și deja începe curățenia. Azi trebuie să bat covoare. Le scoate toate afară, ca să o vadă vecinii. Mie nu-mi trebuie nici vecini… nici politică… Asta-i politica”. Bătu afectuos butoiul cu palma.
“Sighencea e viclean… mă crede prost… Toată viața s-a lipit de unul… de altul… Când vine la mine să împrumute bani… are două fete… e ca un mielușel… câteva zile… după aia mă ia peste picior. Dar numai când sunt alții de față. A trăit pe spatele lor… că toți vor să fie lăudați...Dacă nu s-ar înșela pe ei, nu l-ar plăti nici pe Sighencea să-i mintă. De nu s-ar minți… că ei sunt grozavi… ar ajunge ca mine… la asta…” și arătă spre pahar.
“Mai bine îl beau eu. Așa... Alcoolist!
Și tata ne-a spus, că eram mai mulți frați, . Și uite că toți bem. El m-a dat la meserie. , zicea.
Și când am primit o palmă de la maistru, am fugit înapoi la părinți. La vaci. Dar m-am ascuns în pădure. Casa noastră era lângă pădure. La toți ne era frică de tata”.
Clatină iar din cap, cu milă de el, de mine, de Sighencea și de toți.
“M-am dus cu nevasta la el, să o cunoască. Atunci era slabă ca țârul și speriată. A luat-o de mână și i-a spus, ”. Mateescu întinse mâinile, ca și când ar fi fost la plajă.
“Și tata era așa creștin! Ținea sărbători, mergea la biserică. Își făcea mereu cruce. Uite-așa”. Mateescu făcu, ținând degetele împreunate, o cruce așa cum fac oamenii grăbiți, în diagonală, pe piept, și de mai multe ori, repede.
“Eu nu prea cred în Dumnezeu. Nici cruci nu îmi fac.”
M-am uitat mai atent la fața lui buhăită, lată.
“Nu era duminică să nu îl cheme pe preot, la un pui la cuptor. Să îi explice din Biblie...
Odată,… începuse să fie bolnav… sufla greu ca mine… l-am întrebat dacă crede în rai. Știți ce mi-a spus domnule ziarist? Știți ce?… că …Cum vă explicați asta domnule ziarist, că nu trecea pe lângă o biserică, să nu își facă cruce?”
Aduse paharul cu vin în lumina becului.
“L-am adus la spital aici, să fie lângă mine. Mai bine îl lăsam în sud, să fi rămas de la început lângă mama”.
Se apropie de mine și îmi spuse aproape în șoaptă.
”Oamenii de aici sunt suspecți… Doctorița la care l-am dus, de la el din sat, o femeie grasă pe care se cutremura carnea când mergea pe coridoare, l-a dat afară. Deși, de-abia sufla.
El a zâmbit trist și s-a scărpinat în cap… că Așa că m-am dus acasă la doctoriță. Și ea era venetică, tot așa ca mine… nu pricep de ce l-a dat afară.
Am găsit-o în bucătărie. Făcea sarmale și îndesa carnea tocată cu orez, în foi de varză. Mi-a spus că nu putea să-l primească, că avea numai șefi de partid și de la secu’ în salon. Că de când a venit aici, a lucrat din greu să-și facă relații la măcelării și securiști. Se vedea că îi pare și ei rău… Avea picioarele, uite-așa de groase… și mi-a părut și mie rău de ea.
L-am îngropat aici. Acum câțiva ani l-am mutat. Cimitirul de la noi mustește cu apă și mare lucru nu rămăsese din el. L-am putut băga într-un portbagaj de mașină, într-o pungă de nailon. Pe ăsta, și arătă paharul, și pe suflet, pui preț când vezi ce rămâne din noi.”
I-am dat dreptate și am golit paharul.
“Sighencea e șmecher… dar degeaba…Nu știe meserie!”
Când am putut să scap de el, am realizat că bătrânii te fac, vrei, nu vrei, să le asculți poveștile. Pe cât pot, eu îi evit.
La intrarea în restaurant, vindea floricele un rănit al Revoluției, Oțăt.
Îl știa tot orașul. Și în zilele acelea avea aceiași pantaloni, exagerat de evazați. Mătura cu ei trotuarul. O centură lată demodată, în care era prinsă cămașa strâmtă și un pachet de țigări ieftine. Și perciunii imenși, de pe un obraz pistruiat și roșu.
În prima zi a Revoluției, când Ceaușescu se mai ținea încă la putere, și nu era sigur deznodământul, puțini roiau prin fața sediului Miliției. El era însă acolo, nervos și agitat, înconjurat de câțiva acoliți, adunați cine știe de unde.
Aceștia se uitau cu admirație la cămașa lui răsfrântă, deși era iarnă. Cu o sticlă de vin în mână, tuna și fulgera împotriva nedreptăților de tot felul.
A doua zi, după ce se anunțase, la televizoarele pe care oamenii le puseseră pe pervazul ferestrelor, că Ceaușescu fugise, imediat începuse să se tragă. Oțăt fusese împușcat, pe când sărea gardul înspre sediul Securității.
Declarase printr-un ziar local că, “La început n-am simțit nimic. Apoi am văzut că mi se taie picioarele și parcă m-ar fi lovit cineva cu un pumn grozav în spate.
Frica m-a apucat numai atunci când am auzit că gloanțele nu șuierau înfricoșător. Nici măcar ca în filme. M-am deșteptat la spital, unde toți spuneau că prin oraș se mai trage și că o să ne curețe teroriștii în paturile de spital…
După ce m-am făcut bine, m-au pus pe nu știu ce listă și, m-am trezit la niște ședințe, unde toți urlau.
Pe mulți nu-i văzusem în viața mea.
Pe unul de lângă mine l-am întrebat, .
Au adus niște directori, nu știu de unde, să conducă județul. Erau și niște scriitori, ce voiau să scoată un ziar și care aveau poezii pe la ei.
Dar erau și unii care nu spuneau nimic. Dormitau pe scaune. Ăștia deschideau din când în când câte-o pleoapă, să se asigure că totul e în ordine. Pe toți ne-au făcut răniți ai Revoluției.”


















V

Cel mai respectabil restaurant din oraș era plin de flori exotice, care se potriveau cu lambriurile din lemn. În centrul lui se găsea chiar o fântână arteziană, la care apa se scurgea pe pietre mărunte din marmură albă.
Clienții erau puțini și răsfirați prin toată sala.
Cei la care trebuia să ajung, erau așezați la unul dintre separeurile aflate lateral, unde duceau câteva trepte.
L-am recunoscut de departe pe profesorul Miki Nicolaescu. Lângă el stătea universitarul -agronom cu mâini grăsulii, în același costum șifonat, și sociologul cu barbă, nedespărțit de fularul său roșu. De aceeași parte a mesei, și probabil tot din București, era un domn într-un trenci și cu o față pământie, ce arăta ca un câine bătut. Afișa multă demnitate, deși, după cum își încrețea fruntea, cu greu pricepea ce vorbeau ceilalți. Mai mult îi atrăgeau atenția mâncărurile ce se consumau la alte mese.
De cealaltă parte a mesei era Rândunel Leontinescu, ce se întreținea cu un ziarist de la noi. Era și Vancu, stingher, în geaca lui kaki, neras și cu părul transpirat. Stătea lângă alt tânăr, ce avea o mustață stufoasă. Cel cu mustață, cu o canadiană pe el, era îndoit pe scaun, zgribulit de frig.
Îi reprezentau, pesemne, pe tinerii din opoziția locală. Când urcam treptele să mă așez la masă, mi-am dat seama că și pantofii celor de la “centru”, din capitală, erau, oarecum, vechi și deteriorați.
Nu mică mi-a fost mirarea, când m-am așezat, să constat că în fața mea apăruse, tot cu bucureștenii, un foarte cunoscut cântăreț de muzică ușoară. Venise și el să susțină opoziția în provincie, fiind simpatizant de dreapta și, într-un sens, mai cunoscut în publicul larg decât ceilalți. Știam că era pescar înrăit. Se spunea că instrumentele lui de pescuit valorau zeci de milioane. Odată îl văzusem la mare într-o cămașă înflorată, ca în Bermude, și pe cap cu o bonetă cu panglici, rusească sau nigeriană. Și atunci rămăsesem cu gura căscată.
Acum, până să închid gura, cântărețul, cu un oftat, îmi oferi un autograf fără ca eu să i-l fi cerut.
La masa unde se pregătise și un aranjament floral, patronul, fost chelner înainte de Revoluție, tocmai prelua comanda clienților săi. Asculta discret și politicos de preferințele celor de la masă, încercând, ușor aplecat, să introducă nuanțe. Arăta ca un om de o infinită răbdare, pe care nu l-ar mai fi putut surprinde ceva. Zece schimbări de regim l-ar fi găsit tot acolo.
Și cei cărora le împărțise liste cu meniuri, îi arătau deferență și respect, ca niște cunoscători ai puterii reale, deghizată modest; cu deosebire, cei din București și Leontinescu, ce era familiar cu el. Până și domnul cu înfățișare de câine bătut, căruia, altfel, multe îi depășeau înțelegerea, încerca să îi intre în grații patronului - chelner.
Singurii cărora le scăpau toate astea erau cei doi reprezentanți ai tinerilor. Asta fie datorită vârstei, fie pentru că voiau să reia o discuție, “vitală“ pentru ei; când ceilalți cercetau listele de meniuri, Vancu încerca, preocupat, să-și reformuleze niște idei dintr-o discuție întreruptă de sosirea chelnerului. Zgâria cu furculița un șervețel de hârtie, fără să realizeze ce face.
-Să luăm o ciorbă, după coniac? De perișoare? întrebă Nicolaescu, întorcându-se spre patron, oarecum interogativ, după ce își dădu jos ochelarii ce erau prinși cu două șnururi după gât. Urmând traseul șnururilor am văzut că la spate, mai jos de părul grizonat, tuns scurt, ceafa grasă îi era vălurită în câteva cute.
Chelnerul dădu din cap a aprobare.
-V-aș recomanda, totuși, ciorbă á la grec. De porc, cu smântână și tarhon.
-Iar felul doi… spuse Nicolaescu, punându-și repede ochelarii și uitându-se în pliantul cu meniuri,…ce să comandăm domnule Leontinescu?
-Eu aș lua mititei.
-Atunci, mititei, încuviință Nicolaescu, dându-și iarăși jos ochelarii și întorcându-se spre chelner care îi luă pliantul, așteptând comenzile celorlalți.
-Pentru mine dragă, făcu domnul cu față pământie, la fel ca pentru domnul profesor Nicolaescu, dar mai puțină ciorbă și doar trei mititei. Și adu, dragă, apă minerală… Domnului profesor îi place cea de Borsec.
-Aveți ciorbă de fasole boabe? întrebă sociologul uitându-se în pliant. Cu ciolan afumat?
Chelnerul își înclină capul.
-Și ceapă roșie? Bun. Ciorbă de fasole pentru mine.
După ce mustăciosul ceru, “Biftec tartar”, chelnerul se pregăti să plece, căci ceilalți nu se hotărâseră încă. La comanda fiecăruia, cel cu fața pământie își încrețea fruntea, cercetând grăbit pliantul.
-Nu uitați pentru mine ceapa, multă ceapă, îl strigă sociologul pe patronul ce se îndepărtase.
-Așa cum vă spuneam, zise Nicolaescu adresându-se lui Vancu, care mototolea șervețelul, noi toți suntem spectrele a ceea ce a fost.
Revoluția nu a schimbat nimic. Dimpotrivă.
-Cum poate cineva să fie atât de naiv, sări agronomul cu mâinile grăsulii, să creadă că în 1989 a început democrația ?
-Acum e deja demodat să fii democrat, făcu și sociologul mijindu-și ochii.
-Mă tot minunez de cât de proști pot oamenii să fie, reluă agronomul. Până la așa zisa Revoluție, atâta cât a fost, aici a existat cel mai rafinat sistem de teroare pus la punct de istorie. Copiat după modelul marilor vecini de la Răsărit.
Ei bine, tinere, tot acest sistem, toată rețeaua aceea secretă, nu puteau să dispară, pur și simplu. Ele s-au reciclat.
Și într-un partid nou, de la comitetele sătești până la comitetele naționale se ia la purecat, cercetat, triat. Comitetele județene nu propun pe oricine… Există și acolo oameni vigilenți. Când toate merg cum trebuie… lucrurile… se desfășoară într-o anumită direcție… de la sine. Când nu, se pun bețe în roate, se provoacă dezbateri interminabile, se face scandal. Sciziuni. Au ei grijă.
Și chiar dacă de ei trece vreun intrus, printr-o întâmplare, avem grijă noi, cei de sus. Ma-te-ma-tic, sistemul e imbatabil.
Crezi că oricine ajunge, în țara asta, în politica mare? Acum, la modul cel mai magnific cu putință, se controlează ca pe vremea Odiosului, universități, redacții, întreprinderi, partide, cultură… spirit.
-Tot ce mișcă-n țara asta, întări sociologul, râul, ramul…
–Noi suntem tot de-ai lor, continuă specialistul în agricultură. De fapt suntem aceiași, care ne schimbăm doar “fața“, o dată la patru ani. Cel puțin, noi “știm”. Nostim este că și cei care “nu știu“… tot ai lor sunt… Ha !… Și Ceaușescu…
-Acela a fost Odiosul, cu O mare și articulat, spuse Nicolaescu, rupând o bucată dintr-o chiflă, punându-și niște sare pe un ardei iute și mestecându-le apoi gânditor.
Toți ceilalți au fost doar odioși. Au intrat, mai mult sau mai puțin, în statistică.
Habar nu aveți domnilor, făcu el adresându-se tuturor, ce savuroase erau întâlnirile conducerii Uniunii Scriitorilor cu el. Toți tremuram, că trebuia să-i cerem, nu știu ce.
Un prozator, care acum are faimă de dizident, la prima întrevedere cu el, i-a căzut în genunchi. I-a strigat “Tovarășe! Dați-mi voie să vă ating! Ce fericită va fi mama când o să-i spun că v-am văzut! Dați-mi cel puțin o semnătură pe cartea asta!” Și două ore a vorbit fără întrerupere, încât l-a năucit pe Ceaușescu. Am crezut că ne împușcă pe toți. Când colo, așa de mult I-a plăcut pe nebun, că ne-a aprobat tot ce am cerut.
În sfârșit… și mie… îndârjirea asta cu “foștii”… e stupidă și dizgrațioasă. Nici mai mult, nici mai puțin. Ei sunt singurii care știu ce vor în țara asta. Singurii profesioniști care își fac treaba cum trebuie …nu după ureche. Restul,…ceilalți, se bălăcesc în sentimentalism și idealism. Spirit gregar.
Securiștii demonstrează că sunt băieți deștepți, subțiri… Cu bani și relații. Se descurcă. Deschiși la cap… doar ei călătoreau pe vremuri în Vest.
–În critica asta a formelor fără fond, zise timid Vancu, ar rezulta că la Europa, care e forma, e musai să ajungem prin “securiști“, pentru că ei ar fi fondul. Nu cumva, prima noimă a chinuitei noastre revoluții, a fost revenirea la Vest, cu alții decât prin cei ce și-au făcut un nume din aceea că ne-au ținut departe de el? Nici eu n-am avut curaj… Dar ce a fost în decembrie, va eșua, dacă, răscolind societatea, va scoate la suprafață tot gunoaiele și nu ce e autentic… În 1945 de asta a fost vorba și uitați unde suntem, după o jumătate de secol…
-Ce este aia autentic? făcu Nicolaescu cu o figură fals chinuită spre comeseni, și unde sunt valorile… că nu le văd…
E stupid, continuă Nicolaescu cu vocea lui pițigăiată, să mă lupt acum cu “foștii” .Ca și cum, m-aș lupta cu… fatalitatea. Și niciodată nu am fost un fatalist. Întotdeauna mi-am calculat fiecare mișcare. Ei sunt destinul, căci ei controlează politica. E ca și cum l-aș provoca la o partidă de șah, pe un campion mondial, și aș mai avea și pretenția să-l bat.
Numai un paranoic nu-și calculează mișcările, încheie Nicolaescu zâmbind către ceilalți. E o prostie să lupți împotriva curentului… în politică și chiar literatură.
Am fost atent cum bate vântul în materie de gust, ce debutanți încep să prindă contur… Atunci am intervenit și eu… dar fără să mă frig. Și pe tărâm strict cultural, nu poți să fii nou cu totul. Ești tributar unei tradiții. Ideile mele, să le spunem… noi… sunt structuri culturale luate din altă epocă și plimbate peste ce e la noi. O șmecherie micuță.
Nu am pariat pe perdanți, căci o făcuseră alții înaintea mea. Când intram însă în “joc”, o făceam de o asemenea manieră încât, caimacul îl luam tot… Acum, în politică, sunt grozav de atent la sugestiile ce îmi vin din lumea bună a… orașului vostru; bunăoară de la universitari și oameni realizați profesional. Doar n-o să mă iau după derbedei.
-Care întâmplător au făcut Revoluția, spuse Vancu. Cine s-a “realizat” sub comuniști și cum se făcea asta?
-Fără cei pe care îi tot stigmatizezi, dragă, spuse domnul cu înfățișare de câine bătut, nu se poate face politică în România de azi. Ca să intri în Parlament, să treci pragul electoral, ai nevoie de ei.
-Ce mai rămâne din Revoluție? sări declamator Vancu către Nicolaescu.
Ce rost mai avem noi aici? Înțelesul lui 1989, dacă nu a fost o parodie și o bătaie de joc a dracului, rezidă în aceea că a fost îndreptat împotriva fostei nomenclaturi și securități. Care au fost un soi de ordin secret, gândit încă din 1917, ca să gestioneze frica… De golul din stomac trăit atunci, de groaza aia, nu știu câți or fi scăpat. Cum am scăpat… Nu ne putem regăsi și afla pe noi înșine, câtă vreme nu ne desprindem de… asta. De… formula noastră, românească, a acestui înfricoșător troc: ne-am păstrat viața, dar ne-au transformat în niște fantoșe…
-Poți merge, colega, interveni malițios sociologul cu ciorba de fasole, chiar mai jos în istorie.
Suntem progeniturile celei mai teribile propoziții scrisă de o mână omenească: cea care consfințea în morală, într-un manifest din 1848, dreptul la dictatura proletariatului. Mie mi se pare că, prin documentul ăla, bântuie orori și cețuri luate dintr-o dramă de-a lui Shakespeare…
Acolo, spuse, sunt deja conținuți Lenin, Stalin, K.G.B.ul și ,apoi, Ceaușescu și Securitatea română.
-Când pe ultima o mântuiți, spuse Vancu, îi sculați din mormânt pe toți ceilalți. Care vor duhni rău, dacă nu ne găsim pe cineva… să ne ridice blestemul. Deocamdată miasmele acelea nu ne lasă să respirăm. Plutesc… și aici… La ce s-a mai murit… în Revoluție?
-Și din prostie s-a murit, spuse cel cu mâinile grăsulii ridicând din umeri.
-Să nu fim prea justițiari, zise Nicolaescu. Comunismul, în forme subtile și elevate, va reveni. Parcă poți să prevezi ce se va întâmpla în douăzeci de ani la noi? Eu… n-aș călca prea apăsat. Aș lăsa, cel puțin, loc de bună ziua. Nu se știe niciodată. S-au văzut și lucruri mai rele. Și apoi, cine să facă la noi capitalism și democrație, dacă nu foștii securiști?
Nu-i păcat, după ce-au furat și agonisit atâta, de la Revoluție încoace, și înainte de ea, acum să-i decapitalizăm? Să-i etatizezi? Să-i lași fără mijloace de producție, ca să zic așa? Ăsta-i curat comunism, dragul meu.
Mai gândește-te. Procesul ăsta oricum va avea loc. Cu noi sau fără noi. E mai bine să se desfășoare cu noi. Acum se face diferențierea între viitoarele caste și stări sociale. Vreau… să rămân… în elită. Am fost în ea, oarecum voalat, înainte, și înțeleg să rămân tot acolo. Am oroare de îndatoririle sociale… de duzină. Și comunismul și-a avut boierii și boieria lui. Unde mai pui, că un om deștept știe întotdeauna că, în fond, nimeni nu e ușă de biserică.
-Problema este, reluă Vancu, că elita aceea a fost, și este, o falsă elită. Care va târî după ea o generație neisprăvită și o țară neisprăvită.
-Alta mai bună nu avem. Așa cum nu există manuscrise de sertar, cum se credea, înainte, că ar fi. Cu asta defilăm, încheie Nicolaescu, luminat la față de sosirea chelnerului cu ciorba, care îl scutea de a continua o conversație, ce se vedea că îi displace.
Spuse celorlalți, “Poftă bună“ și, când își puse șervetul la gât, am văzut că purta aceleași bretele. Se apleca deasupra farfuriei atunci când ducea lingura la gură. Părea un om bine crescut.
O vreme, nimeni nu mai spuse nimic. Zgomot făcea doar tânărul cu mustață, care după ce-și primi “Biftecul tartar“, se luptă cu el câteve minute. Îl luă, îl tocă o dată, apoi încă o dată. După aceea îl întoarse, îl fărâmiță și începu iarăși să-l toace cu furie.
Conversația o reluă sociologul, după ce-și plimbă de câteva ori lingura prin fasole și își mai puse niște ulei în ceapă.
-Prea puțin s-a studiat influența pe care serviciile secrete au avut-o în istorie.
Secolul nostru, bunăoară, e deschis de doi informatori de-ai lui Ludendorff, Lenin și Hitler. Și probabil că va fi încheiat tot de niscaiva șefi de servicii secrete…
Cât despre ordine secrete… nimic nou sub soare. Partidele care au dominat secolul au fost o extensie a unor ordine secrete, puse în slujba unor idei de modelare a omenetului, redus la o bucată de plastilină. Cine nu pricepe asta e un cretin rătăcit prin politică! K.G.B.ul și Securitatea noastră sunt conținute în germene de Clubul Iacobin, unde delațiunea era ridicată la rang de virtute. Comitetul Salvării Publice, căruia Marx îi ridica osanale, a creat K.G.B-ul. Vreau să spun că Lenin și Stalin sunt produsul serviciului secret și nu invers, deși istoric ar părea taman pe dos… Dar ideea precede temporalul. Poliția politică, fără de care statul comunist e de neconceput, Lenin o găsește acolo; doar că înlocuiește ghilotina cu glonțul în ceafă… Istoria contemporană poate fi cel mai bine explicată cercetând arhivele secrete, locul cel mai intim unde s-a plămădit socialul. Aș risca să spun în completarea celor etalate de domnul profesor Nicolaescu că… ă… scopul secret al Revoluției noastre a fost să consfințească puterea Securității printr-un eșafodaj economic, instituțional și politic. Rupturile, în revoluții, sunt doar aparente. Pentru bobor, spuse, vizibil satisfăcut de cuvântul folosit și mijindu-și miop ochii, se uită către ceilalți ca să vadă efectul ideilor lui.
După cum, Revoluția Franceză, continuă el, a definitivat ce au început Capețienii… Numai aparent a distrus aparatul de stat și sclavia omului modern. În fapt, a întărit-o. Urlau “Libertate. Egalitate. Fraternitate”… de parcă erau liberi, când ei erau judecați cu sutele. Ca și când ar fi cineva liber în societate, în afară de cretini și sfinți. Libertatea e a celor care trăiesc ca jivinele, departe de oameni ,și mănâncă rădăcini. Sau a zeilor, căci om nu poți să fii fără carte de muncă… Erau egali când Napoleon îi aștepta după colț? În sfârșit, erau fraterni când se pârau unii pe alții, mai rău decât copiii la grădiniță? Astea toate… se întâmplă și în zilele noastre… în forme rafinate. Libertatea e o chestie… de putință. Zbieri după ea când țarul e la putere, dar, odată ce l-ai dat jos, trimiți milioane în gulag ca să nu o pierzi ca el. Sau e bună pentru coloniile americane, când trebuie să se rupă de monarhie, dar ajunge de nedorit când e vorba de mai știu ce socialist sud-american.
Oamenii politici cunosc natura umană mai bine decât literații sau filosofii. Altfel, nu ar mâna din spate gloata. Nu și decât sființii, care, în felul lor, sunt niște tirani pentru eternul uman. Stalin începe ca seminarist...
Ei știu că democrația e doar o vorbă goală, prin care îi ții pe ceilalți sub papuc, fără să bănuiască în ce hal sunt. Sclavia va muri numai când speța umană va dispărea. Unde apar doi oameni, există și o relație de concurență și putere. Orice om politic, consecvent cu sine, tinde spre putere. Dacă poate, spre cea absolută. Și așa cum orice parte vizează întregul și un partid, cât de mărunt, vrea puterea, ca să fie totul. Ca un șarpe, care își înghite prada. Și dacă nu vrea asta, nu e partid. Se cheamă că e nevolnic.
Înainte se ardea, se spânzura, se aruncau opozanții în pușcărie. Astăzi, pentru că moravurile s-au schimbat și trebuie să fii ipocrit, ca parlamentar îl ții pe cel ce vrea să-ți ia pâinea, în afara pragului electoral.
Se plângea, odată, cineva, de o eră a ticăloșilor. De parcă n-ar fi fost de la începuturi o eră a ticăloșilor. Popii sunt mai realiști decât istoricii. Cine intră în politică, ar trebui în prealabil să se popească, pentru a se lecui de iluzii.
Nu are rost să negăm o realitate. Partidele noastre vor fi controlate din același considerent și… în timp… când oroarea de ce a fost se va mai stinge… vor ajunge asociații de interese. Așa e și normal. Nu?
-Niciodată nu aș fi intrat într-un partid ce e o simplă găselniță a unor deștepți, zise Vancu, cu ochii în farfurie. Pentru mine, un partid nu e partid dacă nu întrupează o credință. Dacă nu devine “trupul“ unei idei mari, ca o biserică, nu e altceva decât o adunătură de chioșcari. Cam… ce avem azi. Și când nu mai au ce să prade, se risipesc pe unde pot, cu partid cu tot. Câteva aranjamente făcute în București, cu alți combinagii, la o masă selectă, se vor spulbera, la fel de ușor cum s-au încropit. Iar cei tineri, ce nu au ajuns încă cinici cu totul, se vor feri oripilați de politică. Știu că sunt vorbe mari și pot părea și găunoase, dar pe cât de nevolnici am fost, poate, înainte, pe atât de adevărat este că, acum, stăm pe vremuri grozave. Dacă le ratăm prin calcule, ne ratăm și noi.
Când ridică ochii spre cei din față, se uită la ei cu tristețe. Dacă la primele lui vorbe bucureștenii ridicară ochii în tavan, puțin exasperați, căci începuseră felul doi, la sfârșit, își feriră ușor privirile.
-Calculezi cât calculezi, spuse și mustăciosul, lăsându-și deoparte biftecul, dar la o nebunie ai dreptul. O dată, cel puțin… Dacă tot calculezi… nu mai ajungi nici până la W.C.
Sociologul care își tampona grijuliu cu șervetul degetele, ce străluceau de grăsime, ridică sprâncenele înspre Vancu.
-Păi ce, comuniștii nu și-au avut credința lor? Când erau prin ilegalitate? Dar cine face politică, și vrea să fie ceva mai puțin fățarnic, trebuie să fie cu necesitate de dreapta, chiar dacă se pretinde de stânga. E mai onest să te declari de dreapta, căci, oricum, exercițiul puterii sau lupta pentru ea, te rup de gloată și te așează peste ea. Cei de stânga știu foarte bine asta când își fac piscină, militând, de fapt, pentru ca ceilalți să nu aibă.
Nicolaescu care se abținuse o vreme să intervină, de data asta crezu că le e dator tuturor o explicație. O făcu după o ușoară grimasă.
-Voi vă mai puteți permite să așteptați. La anii mei, nu mai am timp. O să înțelegeți mai încolo… Pe măsură ce îmbătrânești, dai tot mai multă importanță micilor plăceri ale vieții… pe care tinerețea, ce crede că are toată viața înainte, le desființează… Atunci par nelimitate… le ai la discreție… O anumită vârstă biologică și istorică își poate permite luxul idealismului. Nu și cei care se apropie de final… Firește, dacă crezi în Dumnezeu, nu există final și mai poți avea idealuri, chiar bătrân… Dar oamenii care au dubii sau societățile ce își pierd zeii prin sofistică… încearcă să recupereze prin hedonism…
În timpul rămas, e stupid să bat satele României. Pline de noroaie acum. Sau să-i conving eu pe alții, de mai știu eu ce… credință. Niciodată nu am avut vreo slăbiciune pentru poeți rupți de foame. Nu înțeleg chestiile astea.
În mâna lui apăru, luată din buzunarul interior al hainei, o țigară.
Și, nu e sfârșitul lumii, spuse, dacă tineretul nostru se scârbește de politică. Politica maculează; e aproape un truism.
Dacă îi ferim de politică, îi ferim de Dracu. Politica e dată Dracului. Ne murdărim noi, ca să nu se mânjească ei. Ca niște pedagogi ce suntem… Iar tineretul va învăța din greșelile noastre.
În tot acest timp, Leontinescu se stăpânise cu greu. Vorbise în șoaptă cu celălalt jurnalist, din dreapta lui, arătând cu furie spre reprezentanții tineretului.
Ca și pe alții de la masa aceea, discuția îl plictisise. Nu avea răbdarea celorlalți. În câteva rânduri își ridicase mâna ca să-l cheme pe patron, pentru a-i da o indicație. Avea aceeași borsetă în jurul încheieturii mâinii; cea pe care o văzusem întâia oară la Sighencea.
Patronul îi aduse hârtia cu nota de plată. Simțind că venise și momentul lui, Leontinescu după ce desfăcu fermoarul borsetei, își ridică o mână către cei doi tineri și strigă, aproape, pentru a fi auzit de toți.
-Ce tot aveți cu “foștii”, cu nu știu ce punct al proclamației de la Timișoara, cu credințe… Dacă vreți să știți… ca noi e mulți. Dă și tu mălai! și aici își frecă degetele sugerând foșnetul banilor.
Cântărețul de muzică îi întinse mâna recunoscător și i-o scutură zdravăn.
-Plătesc și benzina în județ, zise Leontinescu. Poți politică fără bani? Nu poți!
Domnule profesor Nicolaescu! Îmi permiteți să vă informez? Am rezolvat cazarea la hotel și mâncarea pentru zilele cât rămâneți aici. Le-am trecut pe firmă… Știți… în zilele următoare ar trebui să ne întâlnim și la sediu… cu oamenii… vă așteaptă.
Profesorul își înclină capul mulțumind ușor din vârful buzelor, întrebându-l pe Leontinescu, dacă i-ar mai putea cere un serviciu. O rezervare de încă o cameră pentru o prietenă de-a sa, o domnișoară, critic de artă plastică, ce tocmai picase la un târg de oale.
Nu era nici o problemă. Absolut nici o problemă. Putea rezerva și zece camere. Poate domnul profesor nu știa, dar el avea chiar ambiția ca, prin forța lui financiară, să poleiască în aur turlele bisericii românești de la noi.
Ne-am ridicat să plecăm. Domnul cu fața bolnăvicioasă se apropie de cei doi tineri și îi bătu cordial pe umeri.
-Lăsați dragilor, nu vă necăjiți. Nu le puneți toate la suflet. Prea le luați în serios. He… asta-i politica. Și dați-vă jos barba, mustățile… În America toți sunt bărbieriți și puși la patru ace. Noi nu învățăm nimic, nici de la comuniști… ce-au știut o politică… nici de la capitaliști.
Își scoase o pungă de nailon din buzunarul trenciului și îndesă în ea bucățile de cașcaval și carne ce au rămas pe masă.
-Am un cățel, spuse .
Am rămas în urmă cu Leontinescu și celălalt coleg de la ziar.
Acesta avea o chelie roșie. Ochii de un albastru spălăcit, ce te priveau de sub genele blonde, erau tulburi. Nasul julit recent putea să fie de la vreo beție. Uneori, chiar lăsa un iz, ușor, de rachiu ordinar. La ziarul său, el răspundea de viața politică și culturală a orașului. Pe la conferințele de presă dădea sugestii liderilor locali. Deși fusese inginer înainte de Revoluție (inginer-turnător la o întreprindere de armament), avea pasiunea articolelor de opinie, în care își dădea cu părerea despre cruciadele din sec. XIII și despre agricultura noastră naturistă. O considera salvarea României.
Era apreciat pentru două motive. Nu lipsea în nici o duminică de la slujbele bisericești. Toți credincioșii îl vedeau cum se ducea spre împărtășanie, înaintând cu gravitate printre rânduri. Pe de altă parte, era considerat patriot adevărat. Îi ținea la curent pe toți, cu toate. Știa cine, cu cine, s-a încurcat. Avea și talent la asta. Chiar și la prefectură unde își făcuse relații, era văzut cu mare simpatie; ca un soi de purtător neoficial de cuvânt al ei, din presă, ce se lupta pentru “salvgardarea culturii de calitate” și a “spiritului de castă” de acolo. Prefectura noastră punea un mare accent pe imaginea ei în presa locală.
-Vă place orezul? îl întrebă el pe Leontinescu.
-Orezul? Păi…da, cu lapte… înainte de culcare.
-Eu îl consider foarte hrănitor. Are multe calorii. Nu punem bază pe orez atâta cât ar trebui…
-Mă rog…
-Dar eu, domnule Leontinescu, numai asta mănânc în fiecare zi. Nu am bani de altceva. Avem salarii de mizerie. Mi-au suspendat telefonul și curentul… Dacă mi-ați găsi ceva… la dumneavoastră… la partid… pe lângă ce fac la ziar. Fără să știe nimeni… Rămâne între noi…
Sunt de acord cu toate ideile pe care le-ați etalat. Am găsit o concordanță… În armată am lucrat la telefoane și ascultam… Dumnezeule, câte puteai să auzi! Era mai interesant decât cel mai bun roman… V-aș furniza multe informații prețioase. Suntem în era informației…
Nu găsiți ?









VI

“Se cheamă că ești ziarist, dacă poți duce la bun sfârșit un raid-anchetă. Raiduri-anchete, raiduri-anchete și, iarăși, raiduri-anchete. Să dureze cu săptămânile. Prin întreprinderi și uzine. Documentate… la sânge. Vorbiți cu portarul, cu muncitorul de rând, cu șeful de la aprovizionare și, abia după aia, cu directorul. Nu îi mai dați drumul, ca un câine care a apucat bine…
Nu pe-aici prin birouri se face ziarul. Muncă de teren. Pe teren. Toți.
Când noi ne anunțam un raid-anchetă… făceau toți pe ei. Ne țineau în băute cu zilele. Purcei de lapte și miei la proțap. O dată ne-am trezit, desculți, în ciorapi, într-un sat, la un primar… iarna… Nu mai știam ce căutam acolo. Dârdâiam ca apucații.”
Șeful meu de la ziar era un om uscățiv, cu obrajii scobiți. Își fuma țigările dintr-un muștiuc de lemn. Când îl apuca tusea, se oprea greu, scuturându-se tot.
Sub birou își avea, de regulă, și o sticlă cu ceva tărie.
Cum e și normal, avea printre noi preferații lui. Cu ei dispărea pe la prânz la un local din apropiere, unde perora despre zilele bune când culturalizau satele. Acolo pierdea noțiunea timpului; cine, în fond, nu-și dorește asta? Se întâmplase în câteva rânduri, că dactilografa îi aranjase secretarului de redacție articolele ce urmau să apară a doua zi și le trimisese la poligrafie. Erau zilele când bătea vântul prin redacție.
Dacă, pentru a salva aparențele, apăreai pe la sfârșitul programului și îl întâlneai în ușă, cu hainele lui bătrânești, lui îi era mai jenă decât îți era ție.
De asta cred că și spuneau, toți, că ei stau acolo numai pentru “Nea Totan“. Fapt este că majoritatea celor ce se perindaseră prin redacție, își și luaseră tălpășița.
Când termina bilanțurile financiare, ieșea trântind ușa și strigând tare că, “El nu e nici Mafalda, și nici chiar câștigat la belciuge nu e!”.
Dimineața asta, eram convocați la el în birou. Fiecare își propunea articolul, citind ceva pentru ca Nea Totan să își poată da cu părerea. Trecea de la unul la altul, întrebându-i, “Ce dai?”.
Secretarul de redacție din dreapta lui, trasa pe niște coli de hârtie, fel de fel de chenare, ridicând câte o privire de pasăre de pradă, spre cel căruia îi venea rândul.
O colegă căreia îi spuneam “Femeia-Comisar“, nu numai pentru stilul investigațiilor, dar și pentru geaca și pantalonii de piele, citi din, “Vigilență, Luciditate, Decizie“.
“[…] Și încă se zbate. Fiara nu a fost încă total distrusă. Atenție, deci. La fel de important este, însă, să începem munca. Muncă liberă, scăpată de incertitudinea pe mâna cui vor încăpea roadele sale. Este minunat că am trecut peste momentele când ne stăpânea frica. Acum putem relua lucrul în pace, ordine, disciplină. O disciplină firească, autoimpusă. Avem multe, foarte multe de făcut și nu se poate altfel. În întreprinderi munca a început să fie reluată […]“
Era și o încheiere.
“P.S. Ieri, în drumul spre redacție, m-a bucurat nespus imaginea străzilor pline de oameni ce se îndreptau spre locurile lor de muncă. Dar să nu uităm de vigilență.”
-Incisiv, scurt și la obiect, spuse redactorul șef.
Fotograful nostru, un tip cu plete, barbă și o geacă ce avea pe un umăr steagul american, adusese un fel de apel, de la studențimea unei facultăți, ”Consens național - Consensul forțelor creatoare“.
“[…] în aceste clipe de entuziasm general, cu întreaga noastră ființă și cu toată puterea noastră tinerească, ne solidarizăm cu programul de reconstrucție al Neamului”.
-Am, zise el, și un anunț, ”Vând Audi 80 Diesel, model nou, 48000km, 20000DM, inf. tel…”
Nea Totan trase un fum și se porni să tușească. Se opri zgomotos, într-un strănut ce îl cutremură cu totul. Scoase o batistă și, după ce își șterse și nasul, îi spuse fotografului că speriase o vânzătoare de pe Centru, când îi vârâse în nas teleobiectivul aparatului și o amenințase că o dă la ziar; femeia i se plânsese lui.
“Dialogul cu publicul “era o rubrică ce se încropea în redacție, unde responsabila domeniului “Social“ aduna la taclale cârduri de pensionari. La plecare arătau mai bine.
Ea citi că, “Mai mulți cititori, printre care și doamna N.N. ne-au sesizat faptul că la Magazinul Alimentar de lângă Gară s-au pus în vânzare pachete cu pulpe de pui din import. Deoarece cantitatea este mare și leafa cumpărătorilor mică, omul nu-și permite să cumpere decât la bucată. Iată ce ne spune doamna N.N. . Pe când un comerț civilizat și la noi? În țările civilizate asemenea apucături sunt de neconceput.”
Într-un alt articol, ”Cine nu are bătrâni, să-și cumpere“, un cititor ne scria că “[…] Prima la mână, ar fi chestiunea dezvăluirilor ținând de abuzuri ale diferiților dumneavoastră aleși, de furturi, de întrebuințări de bani. Din câte știu, există instituții specializate de control, care sunt îndrituite să facă investigații și să tragă concluzii. Eu folosesc datele lor și mă încred în asemenea profesionalism. Nu mă apuc să văd cine a furat doi metri cubi de cherestea“.
Eu am promis să mai dau o raită pe la sediile locale ale partidelor noastre, până să-mi dau articolul despre vizita recentă a șefilor din Capitală.
Ușa se întredeschise discret. În cadru apăru capul chel al lui Marin Botoșeanu.
-Nea Totan,… un minut… am și eu un articol. O să-ți placă, spuse chicotind.
Era tot cu mapa aceea plină de dosare și hârtii, din care scoase o hârtie.
-I-am dat titlul, “Râdeți! Pitulicea“… îmi mai trebuie un cuvânt…
Atunci intră cel care se ocupa cu mica publicitate; un tip cu o mustață țigănească imensă, ce fusese angajat cu mari speranțe, că ne va face bogați pe toți, peste noapte. Cineva îl recomandase, că va ridica tirajul, “exponențial“. Nouă ne repeta mereu, că el pe ciubucuri se bazează.
-Nea Totan, strigă, îmi dai sau nu mână liberă, domne?
Nea Totan lăsă pixul și își scoase ochelarii. Nu avu timp să răspundă.
-Domne, eu n-am venit aici să pierd timp. După Revoluție, m-am luat după alții. Am stat nopțile la discuțiile alea interminabile de la televizor… Alții făceau bișniță cu mașini în Iugoslavia… Eram departe.
Vând aici orice ne-ar aduce bani. Cu atâta spațiu… vindem orice.
Am ajuns să mă cert cu secretara, domne? Că ea nu vinde chiloți? Voi nu aveți chiloți pe voi? se întoarse el spre noi. Nea Totan, domne,… nu ai chiloți?
Nea Totan dădu să-i răspundă, dar mustața țigănească nu mai așteptă. Ieși afară trântind ușa. În secretariat, dactilografa noastră, cu panglici în păr, pentru care avea o pasiune, îi bătea ceva la mașină folcloristului Vasile Bănuțiu. El mi-a întins o mână, aranjându-și cu cealaltă haina pe umeri, ca să nu îi cadă.
“De ce tac intelectualii?”, dictă el titlul.
Dactilografa, picior peste picior, începu să-și legene repede un pantof roz, prevăzut și el cu o panglică. Era semn că putea începe.
“Greu este în asemenea timpuri, de haos valoric, de nebuloasă axiologică, să-ți angajezi structura în . Există salvarea , în măsura în care existentul nostru e o fațetă a infinitului creativ, în care o anume , fixată bine în lui ar putea-o răsturna. O erupție a gustului estetic, o răsturnare a etosului, o implicare a lui DEUS OTIOSUS“.
-Desus Oso… și mai cum? întrebă dactilografa legănându-și repede piciorul.
-DEUS OTIOSUS. Cu litere mari, preciză Bănuțiu.
“O suferință curățitoare, o trâmbiță sunând din norii metafizici ori, pur și simplu, acțiunea unei forțe fizice obscure care, inversând, să spunem, stările de agregare, ar perpetua și actuala inerție a intelectului nostru“.
-Stările de agregare, ar perpe… bătu dactilografa…
-…ar perpetua și actuala inerție a intelectului nostru.
“Lipsa valorilor și diletantismul s-au regăsit“.
-Lipsa de diletantism s-a regăsit? întrebă dactilografa…
-Nu. Lipsa valorilor și diletantismul s-au regăsit. Asta-i altceva.





VII

Cenaclul “Lacrima“ se reunea, cel mai adesea, în sala de conferințe a contabililor din oraș. De aceea, o poziție specială o căpătase în cadrul Cenaclului o contabilă; cea care rezolva întotdeauna problema sălii. Și nu numai atât. De multe ori organiza așa zise “serate de poezie“ sau “ceaiuri literare“ unde mulți fomiști, cu pretenții literare, găseau un loc unde să debiteze, una sau alta.
Aceștia, sau alții, se refereau la ea ca la, ceea ce ar fi, “o femeie superioară”.
Vrând, nevrând, ea ajunsese o forță printre intelectualii de la noi. A nu se pune bine cu respectiva contabilă, ar fi fost cea mai mare greșeală pentru un debutant, aflat la început de drum. Când un jurnalist relata ce mai fusese pe la “Cenaclu“ și, dintr-un motiv sau altul, uita să îi menționeze numele, corifeii literari din oraș îl atenționau discret.
Până să îl cunosc și pe soțul ei, un inginer care scria, am crezut că pomenirea ei prin gazetele locale ar fi fost de ajuns să îi satisfacă orgoliul. Dar după ce el s-a prăpădit, unii dintre intimii ei au auzit-o, uneori, spunând “Eu am fost Laurențiu Gheorghe“.
Laurențiu Gheorghe, frecventa și el genul acesta de întâlniri, dar acolo era neobișnuit de tăcut. Ca și soția lui, dealtfel, care după ce ocupa un scaun din față, și punea un picior peste alt picior, nu mai făcea altceva decât să accepte mulțumirile de rigoare pentru sală.
Pe Laurențiu îl știam mai bine de la ziar, unde, când nu aducea vreun eseu, venea, pur și simplu, la o vorbă. Aici se simțea mai în elementul lui, căci era tentat să desființeze pe oricine.
Când începuse să se simtă rău, îmi spunea, palid, că boala încerca să îl îngenuncheze, ca să nu mai poată scrie. ”Îți dai seama ce luptă îngrozitoare duc cu abisalul? Ce drojdii metafizice am deranjat și care, acum, încearcă să mă oprească? îmi spunea el. E o încordare teribilă”.
Mai târziu, când începuse să aibă și dificultăți la mers, deplasându-se prin parc, găsea doar că exagerase cam mult cu tăriile și grătarele; ”probabil că dacă am mai multă grijă cu dieta, sigur, o să mă fac bine“.
Nu se făcuse bine și l-am vizitat la spital, împreună cu alt amic, mai mult la îndemnul acestuia. Am făcut rău că nu mi-am ascultat instinctul, de a nu face vizite cuiva, care bănuiește că sfârșitul îi poate fi aproape. Și el, cu o ureche vânătă, deja, și soția lui, au încercat să scape cât mai repede de noi.
După ce murise, întins în sicriu, toată fața i se făcuse vânătă.
În sala unde, acum, se ținea Cenaclul “Lacrima“, contabila era așezată, picior peste picior, pe un scaun. Ceilalți participanți stăteau, în cerc, tot pe scaune. Aproape toți aveau sacouri și fumau nervoși, scuturând scrumul în cornete de hârtie.
Cel care prezida, oarecum, era poetul Titi Soare. Nu mai avea geaca aceea, “gen regizor“, ci un sacou larg, sub care se ghicea un fel de cămașă țărănească, la care nasturii erau încheiați până sus. Când spuse de contabilă, că, datorită ei, exista “acest Cenaclu“, o făcu zâmbind și aranjându-și părul. Avea un ceas prevăzut cu o brățară aurie masivă, la modă în acea vreme, îndeosebi printre oamenii politici. Remarcasem același gen de brățară și la Nicolaescu. Îmi zâmbi și mie când am intrat.
Literații de aici își aveau, în general, ciudățeniile lor. Vorbind cu unul, la o bere, putea să îți spună de altul, că “i-a furat paternitatea ideii lui literare, cu femeia răstignită de plăcere, atunci când ajunsese la orgasm”. Sau că altul, an de an, ”dă din coate să ia premii și pentru bani; că și medalia primită ar fi topit-o, dacă nu ar fi reușit s-o vândă“. Altuia i se punea în cârcă, tot de către ei, că “face pe democratul, doar că, pe vremea lui Ceaușescu, a avut grijă să și-l ia de naș pe fostul de la partid, ca să primească o casă; iar acum nici nu mai vrea să știe de el”. În sfârșit, de cel mai “hotărât“ dintre ei, se colporta că “Revoluția o făcuse, toată, sub plapumă, cu televizorul dat la minimum“.
Cu toate astea, dacă unul dintre ei ar fi fost criticat în public, chiar la un mod relativ decent, ”aproape cultural“, protestele tuturor ar fi ocupat prima pagină a ziarului nostru, cu săptămânile. Toți s-ar fi indignat la modul cel mai serios. Sindicatul medicilor, al universitarilor, al contabililor și al pensionarilor ar fi venit și ele prin comunicate, de solidarizare și stupoare, că ”într-un oraș cultural, ca al nostru, și-a putut cineva permite așa ceva“.
În numele aceleiași ”culturi“, recent, în urbea noastră, de abia se închiseseră urmele unui scandal, ”penibil“. Un funcționar de la primărie, stângaci, redistribuise, fără să țină cont de opinia publică, fonduri de la “cultură“, pentru astuparea unor guri de canal. Periodic, mai nimereau pe acolo copii sau pensionari neatenți. Cel mai adesea se alegeau numai cu o sperietură grozavă. Omul își închipuise că asta avea prioritate, mai degrabă decât o călătorie în Vest, proiectată cu mult timp în urmă pentru o delegație, tot “culturală”. Din delegație urmau să facă parte și câțiva ștabi locali.
Comunicatele au curs zile în șir arătându-se că, “grație mentalității îmbâcsite a unui mărunt funcționar, iarăși am ratat șansa de a cuceri Occidentul, pentru câteva capace de canal”. Se vedea că respectivul avea o mentalitate, vădit comunistă, din moment ce îi scapă miza mare a acelei vizite, ce ar fi adus bani și investitori. Era evident, că cineva crescut într-o ambianță industrială, punea mai presus de Spirit, la care oricum nu avea acces, niște fiare. Că singura noastră șansă, “în afară”, nu era și nu putea să fie alta, decât…Cultura.
Literații, cel puțin, când aduceau vreun comunicat de “indignare“ sau de “solidarizare“, apăreau la redacția noastră în grup. Intrau cu aplomb și aruncau, aproape, pe masa lui Nea Totan hârtia.
Nici nu se punea problema, să nu intre în ediția de a doua zi a ziarului. Nea Totan considera o cinste înregimentarea gazetei noastre sub un asemenea stindard. Tot în grup părăseau redacția.
Discuțiile de la “Cenaclu“ mi le aduc aminte, doar, în parte. Așa că multe dintre nuanțele și subtilitățiile de acolo, atât de importante în literatură, le-am pierdut. Pe de altă parte, străin de literatură, de experimentele și ezoterismul generațiilor așa zis “…zeciste“, pe care le găsești studiind unele reviste contemporane, unele dintre bucățile citite acolo, cred că nu le-am înțeles de-a dreptul. Nici nu îi cunoșteam bine pe toți.
Un moment de ezitare a existat la început. Deși șeful părea să fie Soare, acesta, cu eleganță și modestie, și-a ținut o vreme privirile pironite în podea. Unii își dregeau vocile, iar alții își pipăiau manuscrisele din buzunare. Se formaseră și mici bisericuțe unde se vorbea în șoaptă.
Soare își roti privirea prin sală și, zâmbind, luă el cuvântul.
Își ținea niște foi pe genunchi, dar nu se grăbi să citească din ele. Ținu să remarce prezența în mijlocul nostru a marelui prozator Dragoș Chirițescu, aflat chiar în dreapta lui. Prozatorul era un bătrân mititel, care și el își ținea privirile în jos.
Pe stradă când mergea, cu pași mici și târșâiți, având mai întotdeauna o plasă în mână, își ținea privirea tot coborâtă. Citea câteodată din mers, niciodată lovindu-se de alții. Când își ridica privirea, îi iscodea, curios, pe trecători, de-a valma, ca și când ar fi vrut să verifice, dacă ei știau cine era el. Cel puțin asta am simțit, de fiecare dată când l-am văzut, până să îl cunosc personal. La ziar aducea un “serial“.
La el se făceau pelerinaje în toată regula, de către cei care voiau să se lanseze sau cărora le trebuia o recomandare. Nu refuza pe nimeni, deși se mai plângea că, “pe el nu l-a recomandat nimeni și a muncit din greu ca să-și facă un nume“.
Avea și ceva discipoli.
Imediat după Revoluție suportă, totuși, un afront greu de înțeles. La o întâlnire publică, dintr-o sală mare a orașului, unde trebuiau să se desemneze un fel de consilieri sau de reprezentanți locali, cineva îl propusese și pe el. Acolo erau și câteva sute de sindicaliști, adunați de prin întreprinderile orașului. Spre stupoarea lui, aceia nu auziseră de el; atunci când începu să se lamenteze sau să se codească, târâind o voce plângăcioasă, că nu era sigur dacă creația îi va permite să accepte sau nu o asemenea responsabilitate, un muncitor, mai mitocan, îi spuse de la obraz că nu are decât să stea jos și să lase pe altul.
De atunci, printre oamenii de cultură, se spunea că Dragoș Chirițescu, scârbit, s-ar fi însingurat.
Dar Titi Soare menționă de, “ce mare privilegiu are parte , la care prozatorul nu a lipsit niciodată, chiar dacă de impuritatea vieții publice acesta se ferește cu ”.
Poetul se controlă într-un buzunar al sacoului și spuse că, întrucât, tocmai constatase că nu își uitase acasă două poezii recente, le va da citire.
Din “Baia Mare, Cerul meu“ am reținut ceva, ca o încheiere.

“…de aceea cuprins de dureri
siameze
Concentrat asupra peticului esenței
(precum profeții asupra rădăcinii cu 1oo.ooo de poame,
papirusul astral din nordul Indiei)
eu clamez
că asta mi-e legea:
Cerul înstelat deasupra mea
și Baia Mare în mine!”

Din “Prințul“ recită un fragment :
“Să fim noi oare
găleata cu resturi a universului
Un hău în care se deversează o mare de
Reziduuri cosmice?
Cele 4.500.000 de celule ale sângelui,
Ale lui Savonarola pe când pășea în deșert…”

Titi Soare își îndreptă privirea către fereastră și își așeză o șuviță rebelă.
“Aș vrea să vă prezint, spuse… , cum atât de potrivit se consideră pe sine. O descoperire recentă. Un suflet mare, datorită căruia, noi avem vin și rachiu moroșan, la toate serile noastre de poezie… Dumitru Mănucu”.
Cel ce se ridică în picioare, roșind, era un pensionar îmbrăcat în frac, papion și, culmea, cu un joben imens. Arăta ca un muncitor cumsecade. Chiar era un muncitor.
“Dumitru Mănucu, continuă Ion Soare, s-a perindat pe toate șantierele țării. De la cele navale din Galați, la minele din Valea Jiului. A obținut premii și distincții la diferite festivaluri muncitorești. Când se întorcea de la muncă, obosit, lua în mână o carte de poezii… Poeziile lui ilustrează drama unui om simplu… din popor…”
Mănucu spuse doar că era, fără dubii, ”un poet fără identitate“.
Din “Hepatite“, un volum de poezii aflat ”în devenire“, citi cel mai înrăit fumător al acelui moment; un tip cu barbă și ochelari, care avea o șapcă de lână în cap, iar pe umăr o traistă, tot de lână, cu dungi, în care își ducea cărțile.
Noi îl cunoșteam sub numele de “Popa“, dar era o poreclă, pentru că terminase Teologia. Nu se hirotonisise ca să ajungă, chiar, popă.
Vizita la nesfârșit redacțiile, bătând câmpii despre isihasme, făcându-și grijuliu relații printre șefii lor, pe care îi ținea de vorbă cu orele; aceia se plictiseau de moarte, dar era foarte respectuos cu ei. Prin articole se lupta cu adversarii ortodoxismului.
Poezia ce-am auzit-o se chema, parcă, ”Sfâșiere“, ”Durere“, ”Strigăt”, sau ceva asemănător.

“Am urlat!
O gheară imensă, cuibărită în Tăcere.
Am strigat!
Paloarea trandafirie ce vine,
Mă sfâșie fără milă.
În turnulețul nostru
Am tăcut!
Atunci, tu m-ai înțeles.”

După ce “Popa“ termină, scutură cu putere scrumul de la țigară și se întoarse către Dragoș Chirițescu și Titi Soare, așteptând poate un comentariu.
Cum aceștia se uitau, doar, un pic răutăcioși, peste întreaga asistență, o intervenție avu Doru Țicleanu, care etala și aptitudini de critic literar. Tocmai își scosese recent o cărțulie, “Logica simțirii lirice”.
Avea o bărbuță tăiată scurt și ochelari.
Odată, pe Centru, îmi explicase că în cultură e imperios necesar să îți copleșești interlocutorii cu multe neologisme și obscuritate. Atunci, dispăru, un timp, ca să-și poată înfuleca, fără să fie văzut, o plăcintă de carne. Când eram pe punctul de a pleca, apăru și, surprins, îmi arătă degetul a dojană.
“În aceste strofe, spuse, e remarcabilă sfârtecarea ființială. E aici o scriitură ce ajunge în proximitatea Psalmiilor, pe care, însă, îi transcende înspre o fragilă și perisabilă subiectivitate. O mai multă aplecare către concretul poetic ar fi fost mai benefică, poate.
Există mereu, în aceste versuri, riscul căderii într-un spațiu care se alterează de la sine…în sine, pentru sine. Atunci ne-poeticul împroașcă verbul, ce se re-găsește în-afară-de-el”.
“Cred că, Doru, se grăbește, ca de obicei“, interveni zâmbind ironic o domnișoară veninoasă, cu o privire rea, părul creț și puțin adusă de spate, ce ținea niște hârtii în mână.
Ar fi vrut să i se dea mai multă atenție.
“Vă rog să rețineți că sunt lector universitar, doctorand în literatura celtică și, istorie, pe deasupra. Știu cu ce eforturi remarcabile s-au adunat aceste versuri… În ele, simt certe influențe de etos irlandez, o trăire druidică,… ceva chiar din …
Ce părere aveți domnule Chirițescu…domnule Soare? Ca o reprezentantă a sexului slab, vă cer ajutorul… vă conjur să vă implicați ! ”
“Toate părerile sunt pertinente”, spuse Titi Soare, trecându-și mâna prin păr.
“Dacă toți am fi de acord, ce rost ar mai avea ? Toate părerile sunt acordabile (completabile)” spuse alt domn, ce făcea și el figură de critic literar.
Vocea era atât de slabă, încât abia dacă i se auzea. Avea pistrui și își ridica periodic ochelarii pe nas. Spuse că descoperise și el, printr-o întâmplare, un talent autentic, țărănesc, plin de umor, din spița lui Creangă… Abundă în el Bulă, bancurile lui Bulă adică, snoavele, glumele, basmele și poveștile pline de o filosofie adâncă.
“Sandu Buicu, spuse pistruiatul cu o voce imperceptibilă, și-a încercat puterile în psihologie și handbal… Dar vocația și-a descoperit-o, recent, în literatură. Ne va citi câteva rânduri pline de forță, savoare, pitoresc și culoare.”
Sandu Buicu era o matahală cu o privire flegmatică. Palmele erau imense și făceau dovada trecutului de handbalist. Vocea era, și ea tărăgănată, plictisită.
“Îi mulțumesc lui Flaviu Mămăligă pentru… recomandare… și vorbele bune… Mai bine să citesc ceva… n-aș vrea să vă adorm…

Se opri și se uită șăgalnic la ceilalți.
“Extraordinar, domnule, ești mare și profund“, sări de pe scaun, cu o mână ridicată, poetul Emil Vornicu, cu părul creț, grizonat, lăsat mare, de parcă ar fi avut o perucă.
“Se vede, domnule, că ești din zona de unde se trag ai mei… Țărani adevărați, cu vână de prozatori și poeți… Simt nămeții și lemnul în cuvinte… Ești mare domnule!
Noroc cu Flaviu Mămăligă care te-a descoperit. Cine nu are un Flaviu Mămăligă, să-l cumpere!”
Se ridică și veni în mijlocul încăperii, călcând pe vârful picioarelor, ca o domnișoară.
“Vreau să vă citesc și eu o poezie……”

“Clepsidra se șterge
Albastru, roz și mov
Diamante și aur
Perle nesfârșite
Apa verde ce nu se mai termină…
Tu!“

Citi o nuvelă și un poet olandez, cu ochelari eleganți, ce aveau rame din metal.
Purta un sacou, albastru închis, sub care se ghicea o vestă. Venise la noi în țară, întâmplător, cu niște ajutoare, ca să i se mai reducă din impozitele afacerii. Citise o poezie la o onomastică și, de atunci, era purtat pe la toate întâlnirile culturale. Își găsise repede o țiitoare; o profesoară de română, care îi și gătea. I se oferise chiar și o catedră, dar erau și unii care nu mai știau cum să scape de el, căci era din cale afară de politicos și de insistent. Vorbea mult, când în franceză, când în engleză. Le “rupea“ și în românește.
Hans Van Nistelroy - așa îl chema - spuse înainte de a citi, că aici fusese copleșit să constate cât de lejer e traiul de zi cu zi. Nu își explica nicicum, trei lucruri: de ce nu ne vopsim casele vechi; ”poate nu aveam vopsele”. De ce, totuși, eram o societate relativ săracă, în condițiile în care aveam murături atât de bune. Ultima nedumerire se referea la vin și bere: vinul nostru era pe cât de ieftin, pe atât de bun; iar berea prea scumpă, pentru cât era de proastă. Spuse după aceea celor din “Cenaclu“, să nu fie nedumeriți, că acesta era protocolul la ei: să destindă “atmosfera, cu fleacuri, înainte de a trece la lucruri serioase”. Într-adevăr, toți se porniră să râdă.
Subiectul a ceea ce urma să citească, îl împrumutase de la un foarte bun amic, român; era vorba despre tăierea porcului, de către niște țigani, în fața blocului. Ideea i se păru nouă, căci la ei animalele se eutanasiau, înainte de a fi sacrificate. Și ei nu tăiau animale în fața locuințelor.
Porcul era neobișnuit de mare. Se poate să fi fost o scroafă.
Ieșise din scară alarmat de niște urlete îngrozitoare. Doi țigani trântiseră un porc în noroi, în timp ce al treilea îi dădea lovitura de grație. Gospodina, zâmbind, ținea un lighean alb, de email, sub jetul de sânge, ce se aduna aburind și făcând spumă. Avea o culoare roz, de garoafă de primăvară. Grohăiturile deveniră tot mai slabe, iar ochii animalului, la început îngroziți, iar, apoi, parcă, cerșind îndurare, rămaseră în cele din urmă ficși.
Îi turnară celui care înjunghiase porcul un pahar mic de rachiu, ce făcea mărgeluțe. Acela dădu din cap a aprobare și, după ce își șterse sângele de pe mână cu zăpadă, închină cu ceilalți.
Mai târziu, slănina răsfrântă în lături, pe niște ștergare pătate de sânge, îi amintiră de geniul pictural flamand, de peisajele de iarnă, în care albul și negrul încropeau scene de ospețe și joc, unde roșul avea o importanță atât de elevată.
“Cenaclul” s-ar fi încheiat, dacă nu ar mai fi apărut un personaj.
Livid. Își ceru scuze distrat și căută un loc; sfârșeala din privirea ce cuprinse încăperea, îl scăpă, poate, de maliția celorlalți. Peticele, aplicate la sacou, mă ajutară să recunosc apariția ciudată din Catedrală. Pantalonii îi erau, ca și bocancii, murdari de noroi. Arăta de parcă atunci s-ar fi trezit.
“Un individ deprimat, m-am gândit, cu nervii la pământ, care, probabil, doarme rău noaptea și mult dimineața. Genul de om, pe care îl eviți, pentru că e prea serios; nu știe bancuri și la petreceri păgubește cheful tuturor”.
Se uită absent în jur, când înțelese că ceilalți terminaseră de citit. O luă ca pe o invitație și emfatic, ca și când ar fi sfidat ceva, își scoase din buzunarul sacoului niște foi de caiet de aritmetică. La lumina neonului, obrazul neras și sprâncenele stufoase îi adânceau ochii surpați, în care licări, acum, o supărătoare severitate.
Îngăimă ceva, după care se opri ca și când ar fi căutat un alt început. Mâinile se crispară nervoase pe foi și am așteptat să renunțe.
“După mine, îmi șopti , care ședea în stânga mea, ăsta e cam ciudat, dacă nu cumva țicnit. Îl știu de la , de unde i s-a sugerat să se care.
E și cam în vârstă pentru studenție… Culmea, copil de popă vrednic, gospodar, dintr-un sat de la noi. Parcă, s-a transferat la Filozofie dar.și acolo… Avea idei stranii… profesorii erau oripilați… Că viața de apoi ar fi fost prost înțeleasă… răstălmăcită… din considerente propagandistice… că Iisus n-ar fi promis așa ceva… Cel puțin să le fi ținut pentru el, ca noi toți… Eu, de exemplu… și alți colegi… până și un profesor… suntem convinși că Dumnezeu e un extraterestru… o inteligență supraplanetară…”
N-aș putea spune dacă ceea ce s-a citit era eseu, filosofie sau literatură. Am reținut frânturi, căci personajul era mai interesant, la prima vedere, decât producția minții lui, oarecum răvășită. În câteva rânduri, atenția mi-a fost atrasă doar de pantalonii înglodați sau de timbrul vocii, jos, în care cuvintele se izbeau surd de auditoriu; astfel că unele pasaje le-am scăpat cu desăvârșire.
“Așa încât, citi el, dreptul de a ne lua viața sau nu, e ceva ce îi privește pe prinți și aristocrați. Noi, așa ceva, nu mai avem. Mai nobil mi se pare, deci, să ne întrebăm cum putem să fim fericiți.
Căci fericirea este scopul ultim, cel mai înalt și cel mai banal, al vieții, deci al lumii, și nicidecum alte prostii metafizice.
Praf a ajuns Divinul și toate au luat-o razna, pe urmele lui; artele toate, Forma, țăndări, ne joacă în fața ochilor.
Atât de sus am ajuns, cu noi înșine, cocoțați, despuiați pe pietre, încât doar scrutând hăul mai putem încropi ceva; tentația este mare, dar nu vă aruncați în el, chiar dacă noua lege de aici va porni și nu de la litaniile popilor. Murmurul viitorului, noua credință se va întoarce, de aceea, încă o dată, la bolboroseala fără de rost a Pitiei… Poezia e aiureală, muzica un scâncet, pictura o mâzgăleală, iar proza are tâmpiți, pentru că e inutil să mai ai intrigă. Cui ii mai dă mâna să facă ceva, fără să-și bată imediat joc de asta? Nu vedeți că, speriați de tăcere, ne-am oprit la oracole și demenți?
Nu mai priviți în beznă! De moarte frică nu vă fie! Nici numele nu i-l mai rostiți, căci relele toate de aici încep; de aici frica, lupta de clasă, comunismul și televiziunea prin cablu.
Eu ajunsesem rău! La început invocăm moartea din teribilism livresc, ca la urmă să ajungă un coșmar. Mă învățaseră să privesc moartea și nimicul în față, precum aștepți dușmanul cu fierul în mână… Ca să mă bucur apoi de ce am… Și ajunsesem să mă îmbolnăvesc de umbra mea… În așa hal eram, că nu puteam să mai văd pe cineva, fără să îmi închipui cum ar fi arătat în raclă, sau putrezit în pământ… O mână nu mai puteam strânge, căci o vedeam cenușă… ochii încremeniți…
A te gândi la moarte înseamnă să invoci viermele… îmbătrânim… ajungem carne fleșcăită și atât.
Credeți că din respect se-ngroapă morții?
Nici vorbă! Ci doar pentru că ei nu mai sunt, iar noi mai suntem… Ca să uităm mai repede… Lăsați pe marginea drumurilor, ne-ar aduce permanent aminte… iar pentru - aducere aminte și un ban, avem atâția preoți, peste tot în lume, ce și-au făcut din groaza noastră un descântec.
Dușmanii noștri mari sunt cei ce ne mortifică, mereu trăgându-ne de mână și aducându-ne aminte că suntem muritori; când noi, de fapt, suntem nemuritori!
Și fii de zei, în noi cu zei! Entuziasmul asta este! Nu ați simțit cum timpul este devorat de zeul nostru, în clipe de extaz? În fericire, hăul e înghițit de hău, iar carnea de tămâie. Aceasta-i nemurirea, cea din clipă, ce-nghite moartea și nu aceea în care așteptându-ne sfârșitul, cu viața de apoi în căpățâni, noi am murit de mult! […]
Mântuirea nici nu are sens fără perisabil. Hatârul nemuririi, îl au doar cele care mor. Pentru celelalte, e o falsă problemă. Atunci, atemporalitatea, doar cu timpul cununată, înseamnă ceva. Deci, cu viața.
[…]
Dealtfel, și în interpretarea cărților sfinte s-au făcut aceleași greșeli, care izvorăsc din servitute, bătrânețe și boală, deci din pizmă și minciună.
Ei, dacă vor, își pot adjudeca, din teamă, alte vieți în neant. Dar nu ceilalți. Căci tinerețea fără bătrânețe, are și viață fără de moarte. Moartea îndepărtată, amânată, nu există.
Cei ce ne-au învățat altfel, că doar întorși spre ei în fiecare clipă, ajungem viața s-o iubim, ne-au atârnat în spate lepra morții.
Femeia ce aduce viață, de clipă e legată prin instinct; așa cum spiritul bărbatului, întors spre cele nevăzute, mortifică prezentul.
Ce mare slăbiciune, să rupi spiritul de trup, ideile de realitate, divinul de om și viața de apoi, de viața de aici! Sau să legi mântuirea doar de un trup putrezit!
Nazarineanul își dă obolul și salvarea celor vii.
[…]
Minciuna cea mai mare este aceea ce, cu planuri cincinale, tot amână clipa, când în prezent se-ascunde lumea.
Dacă-n trecut sau viitor, deci către vid îți tot întorci privirea, ce poate fi mai rău, decât să îți aștepți salvarea de la viața de apoi?
Odată nu se spunea atât, , cât ; nu mai trebuia așteptată: ea venise.
Motivul mare pentru care, atunci, un tâmplar a fost ridicat pe cruce, a fost acela că a îndrăznit să susțină că Divinul și fericirea pot să fie și într-un om. Și unde omul se simte fericit, este și nemuritor.
Ce ne-ar putea împiedica, să tămâiem tot ceea ce există? Când cel mai mare miracol, pentru un muritor, e să fie părtaș la ceea ce există, știind că putea să nu fie nimic și că nu e păcat mai mare decât să te înfrupți, odată, din hău?
Ajunge să mă uit la lume, ca să tremur.
Tremur ca o frunză.
De ce să nu facem un festin neântrerupt, dar acum și aici? Și nu doar a celor puțini și aleși, care prin nobilul exercițiu al fericirii, se pot mereu bucura; dar și a celor mulți, cărora doar trebuie să li se spună că sunt fericiți.
Așa ne vom desăvârși, așa vom fi nemuritori și, în loc să așteptăm în putreziciune să ajungem la ceruri, vom coborî cerurile la noi, buboși de am fi, și în zdrențe, ca Iov. Și suferința poate fi o bucurie, pentru aceia care înțeleg că, totuși, e mai mult decât nimic.
A cu ideea de moarte și a nu o accepta, pur și simplu, așa cum nu accepți boala, știind că altfel te poate cuprinde; a nu invoca moartea, a evita înmormântările, pe cei ce pun parastase și pe profeții care vor să ne târască lângă ea, aducându-ne aminte, înseamnă a atinge perfectiunea.
Moartea nu există, căci ea nu se trăiește. Decât, în spaimă.
Dar atunci, de nu se teme, cel ce trăiește, nemuritor și fericit ajunge!
Au spus-o mulți. Dar nu destul de mult.
De aceea, printr-o spontană și sublimă intuiție, toți vor să fie fericiți, căci către asta toate se îndreaptă.
Cei mulți nici nu se gândesc, dacă să-și ia viața, sau nu. Iar acesta este răspunsul.
Din toate aceste motive, eu, prea adesea, stau așa, într-o prosternare, care nu mai trece. Cred că și din cauza asta, am ajuns ce am ajuns.
Din tot sufletul, n-aș pregeta să justific toate eșecurile neamului, printr-o atare stare de ; dar mi-e teamă că nu o merită.
Restul, ca să citez un prinț, e chiar tăcere, dar venită din plenitudinea inimii și a clipei.”

După câte îmi mai amintesc, cam asta a fost tot. Dacă nu îl omit și pe Titi Soare care, la despărțire, mă bătu cordial pe umăr.
“Bătrâne, dacă ai vreun eseu sau ceva de genul ăsta, te aștept la revistă. Îl publicăm și te veșnicesc. Crede-mă.










VIII

Opozanții radicali își au sediul chiar în Centru.
Un parter de clădire veche, zugrăvită în verde. Vitrinele lor mari, ce trădează existența unor foste magazine, sunt ticsite cu anunțuri electorale. Despre Dumnezeu și neam. Printre ele și portrete ale vechilor lideri: cu barbișoane, veste și costume, acum demodate.
În fața lor se opresc, uneori, muncitori veniți de la lucru sau pensionari cu copiii la plimbare. Silabisesc, mișcându-și buzele, cuvintele din vitrine.
Alții își iau un suc de la o ferestruică, ce se deschide din sediu. O doamnă, cu părul permanent și o figură înțepată, ți-l și desface. Cei de la partid, cu mult spațiu, avuseseră fericita idee de a transforma două camere în discotecă și cofetărie. Așa puteau atrage mai mult tineret.
Încăperea în care am intrat e pe post de loc de primire. Sau, mai bine zis, club de discuții, căci e plină de fum de țigară.
După toate aparențele, să tot fie aici vreo duzină de bătrâni, trântiți pe fotolii și canapele vechi.
La cât sunt de înghesuiți, nu e de mirare că nu oferă vreun loc noilor veniți; iar dacă s-ar întâmpla ca vreunul să-i inoportuneze, câteva priviri indignate, vârstnice, l-ar face pe acela să își ia tălpășița.
Unul singur se lăfăie în voie la un birou. Nu mai are pe craniu nici un fir de păr și țigara și-o ține tacticos pe o scrumieră imensă. Are bretele. Taie cu foarfeca niște chipuri dintr-un teanc de ziare. Gura i se strâmbă în sensul în care i se mișcă mâna.
-Ia te uită, spune el celorlalți, și ăștia s-au dat cu criptocomuniștii.
Ceilalți sunt de acord. Unii, cu fețe indignate, alții, apatici, dând din cap mai mult din reflex.
-Ia te uită, repetă cel de la birou, ridicându-și privirea de pe alt ziar, numai 1% la pensii…
-Asta înseamnă, cam câteva zeci de lei domnule Babu, calculă unul de pe o margine de fotoliu. Are o băscuță, balon pe el și în mână o umbrelă mare, neagră.
-Nu știu de ce nu ne pun odată la zid. Să ne omoare pe toți. Să scape de noi. Bărbătește. Un glonț în inimă și gata, domnule!
Cuvintele astea, tot ale celui de la birou, făcură impresie. Atunci intră un domn cu o cană de sticlă și începu să ude florile. Avea niște pantaloni largi, ce cădeau armonică peste bocanci, la spate prinși cu bretele ce se încrucișau. Din cauza croiului, îl făceau pe cel cu apa să arate, din spate, ca un bebeluș în scutece.Până termină de udat florile, nu mai zise nimeni nimic. Se auzea doar foarfeca lui Babu.
Bocănind pe niște tocuri înalte, își făcu apariția doamna cu părul permanent ce vinde suc. Cei din cameră își dau coate discret.
-Nu v-ați plătit cotizația nici pe luna asta, zise ea, făcând cu degetul ștrengărește înspre Babu.
Babu trage cu ochiul către ceilalți.
-De unde atâția bani? Nu ați văzut cât ne măresc pensiile? De ne-ar lichida odată. Pe toți pensionarii. La zid.
-Noi suntem de vină, fu de părere cel cu băscuță și umbrelă. Francezii de mult ar fi fost în stradă.
-Unde mai pui, reluă Babu, că pe sate am fost cu mașina și pe benzina mea. Astea, cine mi le decontează? Era o căldură… Nici țipenie de om… Mă învârteam în cerc în jurul căminului cultural, și spuneam prin megafon că să se înscrie la noi… Noroc că, la întoarcere, mi-am luat niște știuleți de fiert, de pe câmp. Era veacul înaintat.
-Cine nu are bătrâni, să-i cumpere, zise altul văzând că Babu începuse iarăși să decupeze din ziare.
-Așa că doamnă, nu se lăsă Babu clipind șmecher din ochi spre ceilalți, bani de cotizație n-am. De un suc, la cofetărie… mai vedem.
-Afurisitul, spuse doamna cu părul permanent, care după ce făcu o piruetă, ieși energic afară, pe când ceilalți se porniră să râdă.
Voia bună se curmă brusc doar odată cu apariția avocatului Căpățână și a profesorului Mișu Nicola.
-Pașoptiștii, îi explica acesta avocatului, au fost copii de boieri. N-aveau taxe la bloc. De aia și-au permis luxul de a fi idealiști și de a realiza atâtea. Șefii revoluției noastre sunt progenituri de proletari. Dar, oricum, tot reprezentanții elitei comuniste au luat frâiele…
Căpățână dădu scurt din cap, semn că nu avea acuma chef de dezbateri metafizice. Dă mâna, scurt și energic, cu toți cei adunați acolo. Cred că, acuma s-a ridicat de la masă, căci în colțul gurii mai are o urmă de ou. Nu m-am putut înfrâna să nu fac speculații, asupra a ceea ce o fi avut la masă. Una peste alta, chelia și sprâncenele stufoase, îl fac să semene grozav cu Schopenhauer. Văzusem o poză de-a lui într-un dicționar.
-Domnilor, anunță el, trebuiește să începem ședința. Avem lucruri importante de lămurit.
Câțiva se buluciră, după avocat, în camera de ședință, unde I-am urmat și eu. Alții rămăseseră în pragul ușii dintre cele două săli, așa încât, pe tot parcursul ședinței, am fost urmăriți, de acolo, de câteva capete curioase.
La masă erau deja în așteptare alte câteva persoane; Marin Botoșeanu, ce își sorbi dintr-o înghițitură cafeaua, ședea lângă doctorul Cășulean. Acesta cu nasul lui mare, parcă, încerca să adulmece noutăți. Un tânăr gras, cu obrajii roșii, probabil șeful de la tineret, ținea procesul verbal sau se juca la un computer. Încerca să fie respectuos, deși, îi privea pe toți care nu erau din partidul lui, cu un fel de obrăznicie. Bătrânul cu părul alb, ce vorbea la mitinguri, se ținea drept ca o lumânare și, într-un fel, izolat. Bănuiesc că nici nu auzea chiar tot, căci atunci când vecinul lui – sindicalistul rotofei, cu portavoce, și pantaloni de tercot – îi spunea ceva, bătrânul își ducea mâna pâlnie la ureche.
Căpățână se așeză în capul mesei. Am remarcat în spatele lui, pe perete, un crucifix de lemn.
-Domnilor, începe el, trebuiește să vă felicit pentru reușita întâlnirii ,din teritoriu, cu liderii noștri. Au rămas impresionați. Vreau să vă spun ceva!
Toți așteaptă încordați, în timp ce avocatului îi zvâcnește capul în sus.
-Eu am știut dintotdeauna că județul nostru are intuiția marilor momente! Acum a demonstrat-o, încheie el triumfător.
-V-am spus că la noi democrația a învins, strigă bătrânul cu păr alb, izbind cu palma deschisă în masă.
-Ne-a ajutat Dumnezeu, spuse solemn Căpățână, și își făcu o cruce mare pe piept. Eu sunt credincios domnilor!
Ceilalți își făcură și ei repede cruci, dar mai mici, schițate în pripă.
-Ne putem gândi, de pe acum, la listele de candidați. Trebuiește, însă, să fim vigilenți, cu aliații noștri, opozanții moderați. După informațiile noastre, sunt infiltrați de actuala putere.
Ultimele cuvinte Căpățână le rostește cu vocea scăzută, iar ochii din cadrul ușii devin mai neastâmpărați.
-Asta, poate să nu apară în procesul verbal, îl atenționează avocatul pe tânărul cu obrajii roșii, ce scrie de zor cu o vădită plăcere.
-Opozanții moderați, confirmă Mișu Nicola, întotdeauna au pactizat cu dușmanul.
Intră domnul Babu târându-și picioarele și îi dă liderului de partid o hârtie. Toți de la masă își ridică privirile.
-Domnule Babu dragă! Domnule Babu dragă, fratele nu a venit cu cei de la centru…îl așteptam, spuse Căpățână.
Babu nu răspunde nimic, dar le aruncă celor din ușă, printre care se întoarce, o privire semnificativă.
-Unirea dă putere, clătină din cap sindicalistul. Dacă de acum ne suspectăm…
Ce diferență mai este între noi și cei de la putere?
-Nici una pentru cei isteți, râse Botoșeanu mângâindu-și bărbuța.
Ea există numai în capul electoratului. Iar noi suntem aici, ca să i-o vârâm și mai bine acolo.
-Să revenim la candidaturi, tună bătrânul mitingist. Să ne înțelegem, că miticii de București, nu au ce căuta pe listele noastre. Deși, pe mine, mă interesează alegerile locale. La primărie.
-Poate că și pe alții îi interesează tot numai alegerile locale, îi zâmbi veninos Botoșeanu. La prefectură
-Cred că merit și eu ceva, strigă bătrânul domn indignat, întorcându-se înspre Căpățână. Am făcut și pușcărie.
-Lăsați tovarășe, șuieră Botoșeanu, știm noi ce știm.
Bătu cu degetul discret în dosarele lui.
-Domnule avocat, domnule avocat, se ridică și doctorul Cășulean. Impuneți o etică a discuțiilor.
Are mâinile împreunate către Căpățână.
-Rușine, într-adevăr rușine, își clătină acesta capul. Ne aude lumea din stradă. Trebuiește să ajungem la problemele importante.
Supuse la vot, dacă era cazul să se trimită comunicatul cu vizita șefilor și la cotidianul puterii. Conveniră cu toții că presa este importantă și trebuie colaborat chiar și cu cei ce le erau împotrivă. Când însă i se propuse sindicalistului să se ducă la ziar, el spuse că i se aruncă pisica ruptă la el în ogradă. Șeful de la tineret fu de părere că, până și ei ,sunt infiltrați.
Se iscă, iarăși, rumoare, atunci când se reveni la dilema, dacă vor merge la toate ziarele, sau nu, Căpățână anunță solemn că își va consulta șefii printr-un telefon.
Își scoase o cheiță din buzunar și dispăru în camera de primire, urmat de cei din cadrul ușii.
Ușa se închise. Am înțeles că telefonul era încuiat, de când, într-o lună, nota de plată ajunsese astronomică. Nu era foarte clar, dar se pare că la o întrunire a tinerilor opozanți radicali, se dăduseră telefoane deocheate.
Eu m-am strecurat afară. În prag, mai-mai, să mă lovesc de doamna cu permanent.
“Afurisitul” spuse, referindu-se, pesemne, tot la Babu și se îndreptă, bocănind din tocurile înalte, către cofetărie.












IX

Toate luminile erau aprinse la opozanții moderați. M-am apropiat de sediul lor cu un sentiment de ușurare; se lăsase seara și, odată cu ea, un frig tăios ce te pătrundea până la oase.
Un parter aveau și ei, dar de bloc, recent construit. Nu departe de morgă, pe o stradă asaltată de camioane turcești imense, ce făceau curse internaționale și un zgomot infernal. În ciuda promisiunilor din fiecare an, centura ocolitoare a orașului, nici măcar nu începuse.
În stânga lor era, parcă, o farmacie, iar în dreapta o prăvălioară de articole sanitas. Nu departe, peste drum, un fel de autoservire-crâșmă, de unde ajungeau la opozanții moderați zăngănit de vase și voci de oameni.
Când am deschis ușa, câțiva cheflii de acolo se făceau auziți până la sediu.
“Așa-i românul
Când se veselește
Așa-i românul…”
O lălăiau tot așa.
Îmi iese în întâmpinare o doamnă mică și durdulie, ce se ridică de la un birou, care imită o piesă de mobilier sculptat. Pe el, într-o vază de sticlă, trei garoafe albe.
“Vin toți, spune ea exaltată. Trebuie să sosească din moment în moment”.
Dincolo, nelipsita masă de ședințe, acoperită cu o broderie țărănească și vreo trei vaze de flori. Tot garoafe. Stixuri, covrigei și alune. E evident că cei adunați în jurul mesei, așteaptă de ceva vreme.
E aici Rândunel Leontinescu care, după ce se uită la ceas îngrijorat, îmi întinde mâna ceremonios. Sunt doi domni medici; unul mai în vârstă, cu o bărbuță tăiată corect și altul, tânăr, tot cu barbă și un nas cam alungit. O doamnă medic, care își plimbă o privire otrăvită peste toți. Cu deosebire, aversiunea i se îndreaptă către altă doamnă, cu o pălărie imensă, ce tronează în fața ei zâmbind. Nu știe nimeni de ce zâmbește, dar pălăria mare îl incomodează teribil și pe medicul bătrân ce, se vede, cu greu își potolește furia.
“Credeam, spuse el la un moment dat, că astăzi a fost invitată doar conducerea județeană.”
Era vizată, evident, doamna cu pălărie. Aceasta, tot zâmbind, spuse că auzise că vine lume bună de la București. Și că, dacă democrația nu ajunsese o vorbă goală, și în Revoluție nu s-a murit de pomană, ea nu va pleca de acolo.
Medicul în vârstă, îmbufnat, nu mai spune nimic.
Din partea organizației de tineret sunt acolo Vancu, “Popa” și Emil Vornicu.
Vancu își aruncase neglijent șapca pe masă. Citea indiferent dintr-un ziar național, fără să se sinchisească prea mult de ceilalți.
“Popa” își ținea șapca de lână pe cap. Traista de lână, din față, părea burdușită de cărți. Fuma serios, trimițând rotocoale de fum în încăperea rece.
Emil Vornicu se apleca ba spre unul, ba spre altul, șoptindu-le ceva. Avea niște ochelari, imenși, de soare. Când Leontinescu ieșise până la secretară, să vadă dacă nu venise cineva, Vornicu spuse “Să dea bani la poeții adevărați!”. Numai “Popa”, însă, îl aprobase.
Am mai recunoscut un individ, oarecum, obscur, căruia i se spunea “Porcarul”, pentru că era tehnician la o fermă de porci.
Se plimba de la un partid la altul, după ce își dădea demisii răsunătoare. Ca atare, era văzut pe la toate ședințele de alegeri. Cel mai mult s-ar fi vrut la opozanții radicali, dar aceia se debarasaseră repede de el. Așa mi-l închipuiam eu pe Marat, căci fața îi era brăzdată de cicatrici, rămase mai mult ca sigur, de la o boală din copilărie.
Nimeni nu spunea nimic, dar se vedea că frigul îi pătrunsese pe toți, căci începuseră să se zgribulească și să caște.
-Totuși, e prea de tot, rupse tăcerea doamna doctor. Îi așteptăm de trei ore. Un pic de respect.
-Așa e, spuse și Leontinescu încruntându-se la ceas, unde or fi stând atât? Să nu uităm că e mulți cei care îi asaltează, la tot pasul.
Se uită la fețele acre ale celorlalți. Numai doamna cu pălărie, ce se ținea impecabil pe scaun, își păstra zâmbetul. Ceilalți, în pardesie, se adunaseră și mai mult.
-Nu țin pe nimeni cu forța aici, continuă Leontinescu.
Se schiță un fel de “Vai de mine, se poate?”
-Nu ne mai faci, dragă, încă o cafea? o întrebă tot el pe secretară. Și mai adu o limonadă. Își deschise borseta din jurul mâinii și din câteva bancnote alese una.
-Vezi, să fie “Cola” autentică.
Iarăși nu mai spune nimeni, nimic. Se aude doar Vancu, răsfoind ziarul.
-Am rămas siderat, încearcă să rupă tăcerea medicul tânăr. Săptămâna trecută l-am avut internat pe marele matematician… Îl știți, Voinovici. A murit, dar m-a dezamăgit. Nu m-am așteptat.
Are vocea ușor fonfănită.
-Ce s-a întâmplat domnule doctor? întreabă “Popa.”
Ceilalți, în sfârșit, se smulg din amorțeală. Ridică privirile curioși.
-I-a cerut unui prieten, ce sta cu el, să-i aducă o sticlă de coniac. De necrezut. Cu câteva zile înainte de a muri. Repet. Am rămas siderat. Așteptam mai multă responsabilitate…
-Totuși, mare om domnule, e de părere Leontinescu. E adevărat, un pic mai multă demnitate în fața morții…
Toți tac, dar Leontinescu își aduce aminte de ceva. Își desface borseta și îi dă medicului bătrân o hârtiuță.
-Ne ajutați cu ștampila? Se apropie alegerile.
Se întoarce cu tot corpul.
-Trebuie să ne gândim la liste. S-ar putea să fie comune cu ale opozanților radicali. Deși, dân punctul meu de vedere, mai bine eram singuri.
Se apropie de ceilalți ca și când ar vrea să le spună ceva important. Vornicu își lipește capul de al lui.
-Am auzit că ar fi infiltrați de putere, șoptește Leontinescu. Oricum, trebuie să ne gândim și la tineri. Să promovăm tineretul.
-Dar și noi suntem tineri, remarcă doamna cu privire otrăvită. Tinerețea… e mai mult… o stare de spirit.
Medicul bătrân o aprobă. Ia hârtia și se uită peste ea.
-Nici o problemă, răspunse el.
După care, aducându-și aminte de ceva, se caută în buzunare, își găsește ochelarii și scuzându-se față de ceilalți, cu un, “Scuzați, scleroza”, mai cercetează o dată hârtia.
Atunci ușa se întredeschide ezitant și toți cred că cei așteptați au venit. În cadrul ei nu apar, însă, decât ochelarii lui Flaviu Mămăligă. Spune cu o voce slabă și tremurândă ceva, din care nu înțeleg nimic. Părea că în clipa următoare va izbucni în plâns. Voia să știe dacă el și Doru Țicleanu pot participa și ei.
Leontinescu le face semn să intre.
Intră amândoi. Cercetează un moment care ar fi locurile mai bune, ca să nu fie marginalizați. Se trântesc acolo și îi privesc pe ceilalți, vag, batjocoritor. Încep și ei să caște.
-Nu vă supărați, nu se mai poate stăpâni doamna doctor, e chiar prea de tot.
Taman atunci, ușa se deschide iarăși. E un bătrân stafidit, palid, cu o mapă. Sprijinit, într-un fel mai mult moral, de un braț, de secretară, care anunță o nouă înscriere în partid. Și-a plătit și cotizația.
“Aș vrea să lupt și eu, cumva, împotriva criptocomunismului,” spune el.
I se mulțumește. E condus apoi afară.
Din ceva agitație, ce se aude în camera secretarei, se pare că musafirii au ajuns.
Este Miki Nicolaescu, împreună cu celebrul cântăreț de muzică ușoară, și o domnișoară mică, subțirică, blondă și afectată. Toți au pe ei niște impermeabile negre, ude, semn că afară a început să plouă serios.
M-am întrebat, unde o mai văzusem pe duduia blondă. Mi-am amintit că avea la televizor, la o oră târzie, o emisiune de “Senzoriale”, “Tendințe” sau “Megasemne”. Ceva de genul ăsta.
Invita cu preponderență actori. Am avut întotdeauna impresia că încearcă, disperată, să-și facă relații pentru a intra în “crema” Capitalei.
Mă amuza, mai cu seamă, modul cum deschidea emisiunea; proaspăt coafată, relativ decoltată, într-un roșu țipător, era luată de camera de vederi din față, lateral-stânga, lateral-dreapta, spate. Asta pe un fond de muzică de jazz, ce îți dădea fiori. Totul era foarte postmodern.
Miki Nicolaescu își ceru scuze pentru întârziere și dă mâna cu toți cei prezenți, aplecându-se respectuos. Cu Leontinescu se aplecă mai mult și este chiar mai respectuos. Doamna cu pălărie imensă îi dă o mână să îi fie sărutată. Cu cealaltă scoate dintr-o plasă un buchet de flori. Îl oferă cu grație.
“Mersi”, spune profesorul, și își scoate impermeabilul după care îi prezintă pe cei ce veniseră cu el. Cântărețul urma să se ocupe de imaginea partidului. Avea deja experiența imaginii lui.
“După părerea mea, ni se adresă jovial cântărețul, revoluție în adevăratul sens al cuvântului a avut loc în muzică, jurnalism și pescuit. Numai aici s-a spart gheața.” De altfel, cu asta, și ca jurnalist, eram perfect de acord.
-Imaginea se plătește scump astăzi, zâmbește Nicolaescu.
Și de bani avem nevoie… Poate că ar trebui găsiți oameni cu bani. Nu am știut să fac bani. Dar vă pot sugera o mie de căi în a-i cheltui… Nu puteți atrage niște oameni cu bani?
Leontinescu anunță că știe el niște afaceriști. Prieteni. Merg chiar împreună la un club, așa ca în Occident.
Nicolaescu se uită cu tâlc la cântăreț și la domnișoara care-l însoțea. Ceva de genul, ”Ei, da. Acum fac politică, nu glumă”.
Și aceștia îi întorc o privire semnificativă.
Toți se uită cu înțeles, unii la alții, și își iau o postură mai relaxată.
Mai puțin Vancu. După cum îl privește de încruntat pe profesor, îmi dau seama că venise, poate, “afumat” la ședință. Are un aer “bățos”. Intervine peste capul celorlalți.
-Douăzeci de milioane de români, de dimineața până pun capul pe pernă, se dau de ceasul morții cu aceeași problemă: cum să facă bani. Nu ne spuneți nici o noutate. Numai că nu se plâng atât. Ba mai mult, dacă ați merge pe sate, ați vedea că își muncesc peticul de pământ, pentru nimic, cu mai multă onoare ca noi…
Miki Nicolaescu se întunecă. Poate că regreta că mai călcase pe acolo. Oricum, din punctul lui de vedere, nu mai avea nici o importanță. Cu o replică, însă, se simțea dator față de ceilalți. Se voia, de bine, de rău, lider.
-Cu opinii de astea, spuse după ce își aprinse o țigară, și vrem să luăm puterea… Partid de trei lulele…
Cred că ultima remarcă îi scăpă fără voie, căci întoarse o privire grăbită spre cântăreț și domnișoara blondă.
-Partid de trei lulele, oameni de trei lulele, soartă de trei lulele, zise Vancu. Uitați-vă numai la noi, aici… Nu știi dacă să plângi, sau să râzi. Cei mai buni dintre noi, dacă ar încăpea în speța mediocrilor inteligenți …
Toți fățarnicii au pus mâna pe sufletul românesc!
-Grea țară! rânji, înspre Vancu, “Porcarul”.
-Nu și pentru securiști și copii de securiști, i-o întoarse acesta. Ați distrus o generație.
Spunând asta, se întoarse către “culții” partidului.
Vă ascundeți după aere scrobite, lipsa de scrupule și impostura. Vă repugnă cei ca mine și când îi întâlniți, îi catalogați ca nepoliticoși, necivilizați…
Suntem singurii care vă mai pun oglinda în față. Numai grosolănia mai are o șansă să le distrugă naivilor, ce așteptau cu sufletul la gură salvarea de la voi, iluziile…Ororile îndurate prin pușcării de elita românească au fost îngrozitoare. Dar și generația mea, care nu s-a cărat, a fost supusă unei “pușcării morale”. Ca și poporul ăsta aflat mereu sub asediu… Ăsta-i românul. Nu poate duce un gând până la capăt, așa cum nu duce o alianță până la capăt. Se plâng de hoți, dar dacă nu furi, te cataloghează imediat de prost… Când te gândești și la ăștia de pe sate… Se duc la alegeri deși ,ele nu înseamnă nimic, trucate dinainte. Trișorii te lasă să privești meciul din tribune… Și chiar să te bucuri… Dar nu cumva să vrei să intri pe teren… Și țăranii sunt fericiți când o mână de ticăloși televizați le vizitează satul. Nu-i nimic de făcut, decât să te apuce o tristețe iremediabilă! Și să faci foame. De ne-am topi în Europa… Ce vă uitați la mine, ca la urs? Nu sunt destul de delicat?
Păi, dacă încercăm să vedem ce îi unește pe toți politicienii de la noi, ce găsim? Vă spun eu: absența oricărui ideal, credințe sau naivități. Ei își spun, “Praful de s-ar alege de țara asta, că noi suntem mai importanți decât ea“. Pot să jefuiască sălbatic pentru că electoratul, în starea în care se află, mai crede în ceva… Au ajuns un țarc de oi pe mâna sălbăticiunilor…
-Eu nu sunt politician. Eu sunt om politic, îl corectă Leontinescu.
-Pe dracu om politic, zise Vancu, uitându-se la ploaia ce șiroia pe geam. De unde atâția oameni politici?
O să ajungeți la sapă de lemn în politică. Iar în timp, tot acolo, în cultură. Încă le mai puteți arunca praf în ochi amărâților, care au fost prea îndobitociți ca să își dea seama… Ca să faci politică mare, sau cultură mare… îți trebuie eroism domnule!
Vancu își prinse capul în mâini și rămase așa câteva clipe. Până când, se vede că străfulgerat de o idee, se ridică, își dădu scaunul la o parte și sprijinit cu o mână de perete, începu să se descheie la șireturi.
Ceilalți se uitau consternați la el.
Își scoase ghetele murdare și le puse pe masă.
-Domnilor, în pofida multor opinii, eu consider mila o trăire cât se poate de elevată. Pe care o încearcă doar cei puternici… pătrunși de adevărata mândrie.
Apoi, în ciorapi, deschise ușa și se pierdu în noapte și ploaie.
A fost singura dată când l-am văzut pe Miki Nicolaescu trist. Își însoți oftatul cu ciudatul desen curios al sprâncenelor. Dar își reveni repede, ca cineva pentru care astea erau fleacuri. Se poate să-și fi amintit că era așteptat la o masă bine stropită, cu o conversație inteligentă, unde se putea lăsa și cu niscaiva donații.
Am observat că era și singura dată când nu își “palmă” țigările. Puse pachetul pe masă. Asta îi dădu ceva curaj și “Popei”, ce întinse o mână spre pachet.
“Pot să comit, ca să zic așa?” întrebă el, cu umilință în glas, pentru că-și permitea să fie familiar; dar simțea că, într-un atare moment, gestul lui avea o tentă de solidarizare cu Nicolaescu. Îi arăta, cu alte cuvinte, că are curaj.
-Domnule Nicolaescu, zise Leontinescu, nu vă faceți griji. Asta nu se va mai întâmpla. Vă scap eu de poetașii ăștia de trei lulele.
-Nu credeți că ar trebui să ne facem, toți, un examen psihologic? întrebă ,serios, Vornicu, de după ochelarii de soare.
-Hai măi Miki, îl rugă domnișoara blondă, hai să ne cărăm de aici. Dă-i dracului…
Era nervoasă, căci se așteptase la altfel de atenții, decât la simple pupături de mâini, în vizitele ei de provincie.
Văzuse o expoziție de icoane și bătuse niște apropouri, de damă bine educată, ca să-și facă rost de o atenție. Muzeografa îi tăie scurt apetitul, ironizând-o chiar, pentru asemenea apucături.
Știți, se corectă ea către Leontinescu, noi la București, în cercul nostru de prieteni, așa ne înjurăm.
-Nu pot… nu se face… ce vrei să îmi pierd oamenii din teritoriu? îi întoarse Nicolaescu o grimasă.
-Domnule profesor, spuse roșu de indignare medicul bătrân, întâlnirea a fost foarte prost pregătită. Noi, și arătă spre ceilalți doi medici, nu am fost consultați defel. Ce caută, bunăoară, matracuca asta, aici? Arătă spre doamna cu pălărie.
Care, însă, îl strivi cu un zâmbet disprețuitor, fără să dea vreun semn că ar avea de gând să plece.
Un moment de destindere veni tot de la bătrânul doctor. Scuzându-se de scleroză, îi înmână lui Nicolaescu un manuscris, unde compusese niște poezii. Voia să îi cunoască acestuia opinia.
Ora era târzie, iar eu chiar m-am gândit să plec. Leontinescu la biroul secretarei gesticula nervos.
Am putut auzi și câteva înjurături. Secretara îl întrebă doar dacă poate, ea, lua biroul acasă, în cazul în care partidul avea să se desființeze. Așa cum ea înțelesese din scandalul acela.
Încercând să evit bălțile adunate în trotuar, aproape înghețat, mi-am spus că de scandaluri nu e scutită o familie; ce să mai aștepți de la niște partide care vor să ia puterea?























X


Mă uit la un tablou cu părinții mei. Din acelea înrămate, ce se făceau demult; de obicei, după nuntă.
E prost retușat, căci capetele îmi apar prea mari, în comparație cu umerii de care sunt ridicol agățate. Dar tata e într-un costum închis la culoare și o cravată albastră. Mama coafată și cu mărgele, deși nu îmi aduc aminte să o fi văzut vreodată cu așa ceva.
Am văzut și prin alte case tablouri de genul ăsta și, peste tot, fotograful încerca să exagereze un pic. Își flata clienții, ridicându-le ceea ce înțelegea el prin condiție socială.
Ultima dată, l-am văzut pe tata zâmbind straniu în zbatere de lumânare.
Ca și când ar fi vrut să-mi spună că acolo unde se găsea, atunci, era mai bine. Incomparabil mai bine. Ceva de genul, ”Uite, poți să nu mă crezi dacă vrei. Tu întotdeauna ai fost căpos. Dar nu poți să îți închipui ce e aici”.
Adevărul este că rar cădeam de acord. Își avea ciudățeniile lui. Era plecat de la țară și muncea într-o întreprindere ca un fel de maistru, deși nu era în stare să bată un cui. Era de ajuns să te uiți la mâinile lui, ca să înțelegi asta. Până și siguranțele în casă le schimba mama.
Toată viața i-a fost o încurcătură, ca și timpul în care s-a pierdut.
Pentru că industria era atunci totul, părinții lui l-au trimis de mic la o școală profesională. Deși, după capul meu, ar fi fost mai potrivit de învățător, sau de altceva.
De exemplu, îi plăcea să aducă vorba de Kogălniceanu. La asta trebuie să fi contribuit, nu în ultimul rând, imaginea lui, mai mult decât ceea ce scrisese; marțială, de profesor cu frunte înaltă, ochelari și barbișon. Căci mă îndoiesc că ar fi citit ceva de el.
Dar îl adora pe Alecsandri, pentru tabieturile lui; ”cel mai relaxat, mai olimpian între oamenii noștri publici”. Pe moldoveni, dealtfel, prin boierismul lor, îi așeza deasupra celor ridicați în alte provincii. Revoluționarii moldoveni aveau “clasă”, față de “crisparea” celor din Muntenia sau “țărănismul greoi” al celor din Ardeal.
Într-adevăr, mare lucru este să nu te minți. Dar mare lucru poate să fie și să te minți. Doar pentru a continua.
Tata putea suporta șicanări sau insulte fără să riposteze în nici un fel. Fie din toleranță, fie din slăbiciune.
Până azi nu mi-am găsit răspunsul la întrebarea, în ce măsură ai dreptul să nu te ratezi.
Să trăiești, fără să vrei să te justifici sau fără să ripostezi, trebuie să fie greu. Fără să impuți nimănui, nimic. Dacă pentru a rămâne în jocul vieții și a nu le face altora mizerii, e preferabil să te apuci de băut, ei bine, asta e discutabil până la Dumnezeu.
Spre sfârșit, când știa că e bolnav, vorbea tot mai puțin. Era primăvară și ajunsese îngrozitor de slab. Oasele feței, mai cu seamă, erau nefiresc ieșite în afară. Dormea pe o canapea, în camera unde a și murit. Avea și coșmaruri. Apărea de acolo scăldat în transpirație și mai putea să îmi zâmbească, înțelegând că, deja, nu îl mai pot înțelege. De fapt, nimeni nu mai poate pricepe o umbră ce se scurge pe lângă ziduri. Impresia asta mi-a făcut-o, când l-am văzut, odată, de departe, târându-se, în lumina puternică, pe o stradă plină de lume. Când venea de afară, după o plimbare, își atârna haina în cuier, cu o oboseală a gesturilor și a cuvintelor, de data asta, puține
Înainte să moară, visase că în fața casei bunicior plouase și se făcuse o groapă plină cu apă. Când visa apă, ne amintea că i se va întâmpla ceva rău. După cum, dacă visa țigani era de părere că o să îi meargă bine.
E ceva bun și în scările de bloc. Mortul nu e singur, chiar dacă, strict vorbind, el nu mai e. E vegheat mereu de cineva. Prieten sau străin, afectat sau indiferent. Deși și astea sunt relative. Poate și de aceea, cineva îmi spunea că cel mai bine trebuie să te ai cu vecinii. Mai bine decât cu rudele.
Chiar dacă mortul e la etaj, de pe o cruce de lemn lăsată sub scări, afli cine a murit, când s-a născut și când a decedat. Apoi vecinii stau stingheri, adunați pe scară, peste tot, printre coroane de flori. Vecinii de care pâna ieri, te luai din cauza taxelor. Vorbesc în șoaptă.
Copilăria mi-am risipit-o prin asemenea colțuri de bloc și de cartier.
Tot cu gânduri de astea, mi-am adus aminte de cel de la cenaclul “Lacrima”, care citise acolo, că noi ar trebui să ne umplem mintea cu altele; pentru că moartea nu ar exista.
M-am uitat pe geam afară. Se însera și am plecat să îl caut.
Aflasem că locuia la un cămin studențesc. O clădire galbenă, cu patru etaje, în forma unui L imens. Arăta ca o cazarmă, cu geamuri la stradă, la care studenții își puneau iarna mâncarea, iar vara rufele la uscat.
La intrare, de după un geam de sticlă, un portar îi scruta, mai mult sau mai puțin blazat, pe cei ce intrau. De pe culoarul ce se deschidea imediat la dreapta, venea un miros puternic de mâncare.
Cei de la filozofie erau cazați la etajul ll. La numărul 37 am bătut în ușă. O voce mi-a spus să intru.
Într-o cameră mare, cu un tavan înalt, am putut distinge la lumina slabă o siluetă în fundul încăperii. Erau vreo șapte sau opt paturi, ce lăsau un culoar îngust între ele. Un perete era aproape în întregime “tapetat” cu afișe mari, ce făceau reclamă la filme. Pe cele mai multe le văzusem, așa că am rămas câteva clipe în fața lor.
Persoana din spate veni prietenoasă către mine, cu mâna întinsă. I-am spus pe cine caut.
“A…, făcu el derutat, pe Andrei“.
Nu arăta a student. Avea un început puternic de chelie și o bărbie avântată, de om cu ambiții; genul care, întotdeauna, e proaspăt bărbierit. Era îmbrăcat îngrijit și patul lui avea pătura întinsă ca la armată. La capul patului avea lipit un poster mare, cu Eminescu din perioada studiilor de la Viena.
Tocmai își lustruia niște cizme, ca de cow-boy, ce arătau noi și pe care le puse oftând deoparte.
“Uite, îmi arătă el cu mâna, acolo lângă ușă e patul lui. Dar nu doarme întotdeauna aici. Dumnezeu știe pe unde își face veacul… S-ar putea să îl găsești la cantină… sau la ”.
era, așa cum îi spunea și numele, un bar de zi, unde se aduna boema orașului.
“Stă aici, într-un fel, pentru că îl tolerăm… continuă el. Și avem patul ăla liber… Câteodată și mâncare. Și eu am o vârstă… dar nu am avut posibilitățile lui. Părinții nu m-au putut întreține și de mic am muncit… Liceul la seral… dimineața pe șantier. Am căpătat deprinderi bune… Mereu mă rog de ăștia să facem și noi odată curat… arată ca la porci”.
Într-adevăr în cameră duhnea puternic a ceapă. Aceasta era risipită pe o masă, printre coji uscate de pâine și bucăți gălbui de slănină, care începuseră să se râncezească.
“Mă interesează mai mult poezia. Am câștigat un concurs muncitoresc, cu premii… Atunci mi-am descoperit vocația… Fac filozofie pentru profunzime… Cine știe? Școala-i bună, cum spunea cineva, dacă nu o iei prea mult în serios. La primul seminar credeam că vorbim de chestii importante… mi-au împuiat capul cu epistemologi neostângiști, de care n-am auzit în viața mea… se dădeau de ceasul morții, dacă metodologia cunoașterii lor este idealist obiectivă sau idealist subiectivă…
Mă uitam la ceilalți ca să mă lămuresc dacă joacă teatru, își bat joc… Cei mai tari își serveau printre dinți argumente și ironii… parcă s-ar fi urât de moarte, pentru problema definirii unui pozitivist argentinian ca perspectivist…
M-am lămurit la următorul seminar, când au devenit psihologizanți… de dragul profesorului… Se urau la fel de tare… Mai târziu, la fel,... erau fenomenologi…”
Făcu o pauză lungă, încercând să ghicească în ce ape mă scăldam. Se uită la ceas.
“Andrei ar putea acum să fie la cantină… Rămâne întotdeauna mâncare… Își iau și ei acasă. Dar la o oră după ce-ai mâncat, te apucă o foame năprasnică.
Aici stă din mila noastră… Mănâncă pe unde poate… nu scrie nimic, nu publică nimic… Stă cu zilele în pat, cu ochii pironiți în tavan… îmbrăcat și încălțat, printre cearșafurile alea jegoase.
O fi un tip oral… Am auzit că ar fi ținut într-o vreme un cenaclu… N-am văzut un rând scris de el…”
Coborî vocea.
“Ziceau unii că n-ar fi exclus să fie spion…De-al americanilor.”
Am coborât și eu vocea.
“De ce de-al americanilor?”
“Ăștia-s ăi mai hoți…”
“Păi, ar mai sta aici? N-ar trebui să aibă ceva mai mulți bani?”, am întrebat eu cu vocea și mai scăzută.
“E! Parcă poți să știi!”
La plecare mi-a strâns iarâși mâna. Pe când își ridica cizmele în lumină ca să le mai verifice, îmi strigă, înainte să închid ușa, că s-ar putea să-l găsesc și la biblioteca mare, unde se mai uita după studente.
L-am găsit la cantină, așteptând la o coadă formată din studenți, pe lângă o bară groasă din metal lucios.
Mi-a fost ușor să îl abordez, căci și el mă fixa cu privirea, încercând să realizeze unde mă mai văzuse.
I-am spus că îl ascultasem la Cenaclul “Lacrima”.
Dădu ușor din mână a lehamite.
-Dar te-am văzut și în Catedrală, mă grăbii eu, bucuros că mi-am adus aminte. Ești evanghelic?
Amuzat de întrebare, fața i se însenină.
-Nu. Deși, mă cred mai religios decât mitropolitul. Tocmai pentru că nu sunt. Așa cum crezi tu… Ghici ghicitoarea mea!
Se întoarse spre mine râzând.
Cred că arătam nedumerit, căci el se simți dator să divagheze printre tot felul de considerații, spun eu, livrești.
-Nu sunt evanghelic, nici ortodox sau romano-catolic. Principala provocare a creștinismului sau a oricărei spiritualități de aiurea, va fi aceea a reconcilierii cu toate doctrinele de salvare; prezente sau edificate vreodată de mesianici. Și aici includ până și nihilismul care, despuiat de tradiții, în măsura în care te pune față în față cu omul ”gol”, omul în genere, te aduce aproape de religiozitatea autentică. E bizar cum oameni inteligenți pot admite fără rezerve că Dumnezeu poate fi evanghelic, catolic sau mahomedan. Cine ajunge fanatic în a susține un Dumnezeu anume, sau o religie anume, o ideologie, a și pierdut Divinul… și pe Om…
Cel mai mult la evanghelii mă fascinează subtilitatea și simplitatea prin care cu detașare de orice trecut sau educație, se face trimitere la omul cel mai universal cu putință; unde se află și lăcașul Divinului. Cei care l-au considerat pe Dumnezeu mai ciopârțit, mai particular, mai potrivit pentru o anumită dietă, să spunem, l-au și răstignit. Dar el ar fi putut predica la fel de bine și pe Lună sau în altă galaxie. Atunci l-ar fi crucificat pământenii. Cu siguranță.
Mi-am adus aminte, atunci, de momentul acela spectral de la Cenaclu. De sfârșeala ce o avea când apăruse, iar apoi de patosul pus în divagațiile lui. I-am privit fața cu și mai multă atenție. Sprâncenele stufoase și aerul bătrânicios venit de la ele, trebuie să-l fi dezavantajat, printre toți tinerii ăștia, mai mult decât tabieturile.
E de meditat, continuă el, dacă prin popimea sau intelectualii de astăzi, ceea ce cam tot aia e până la urmă, se poate ajunge la Dumnezeul mileniului. Cel adunat din tremurul și slăbiciunea resimțită în fața faptului că există, ce există. Poate că tot din pustie se va încropi Dumnezeu și profetul său. Dacă nu gândești așa… ajungi să îl dai afară pe creștinul ortodox din biserica greco-catolică. Ori îl cotonogești pe greco-catolic în pușcărie, pentru că te închini la forțele de producție. S-au hăituit pentru modalități secundare, de organizare și adăpare de la Divin. Sau pentru că au legiferat feluri diferite de ingurgitare ale Divinului. Dar astea au dus la moduri opuse de adulmecare ale realului… Și asta a fost până la urmă totul. Poate, s-a întâmplat așa pentru că preoții, or fi fost geloși unii pe alții; ca niște vanitoși directori de reviste de literatură, și-au făcut ”tendințe” și cenacluri. Partide. Popii care au pus mâna pe cuvânt, au pus mâna pe idealitate și, pentru totdeauna, pe om.
La începuturile statului, putem suspecta că regii au fost la origine paznicii cuvântului; și, dacă nu ei, atunci, acoliții lor.
Se opri un moment și se uită la mine, de data asta încruntat. Mi-am dat seama că nu era nimic personal. Expresia feței i se schimba în funcție de gândurile ce le rumega. Poate că și uitase pentru ce ne așezaserăm la rândul acela de studenți.
Nouă, zise, cel mai mult ne-au lipsit genul ăsta de Regi cu sacerdoțiu, reformatori de moravuri, ce dau fiori și lasă în urma lor cutremure în suflete… Da, cutremure în suflete…, continuă el gânditor… Când simțim că-i rost de așa ceva, îi asociem rapid cu ospiciul.
Toată faima asta postumă a lui Țepeș al nostru… îmi dă de gândit. Nu poate fi chiar întâmplătoare sau datorată faptului că bătea cuie în cap turcilor. Boierii trebuie să fi simțit în patologicul lui o realitate înspăimântătoare, o idee ce i-ar fi înghițit pentru totdeauna, cu neamul lor cu tot… cu ciubuce și șpagă… Cum altfel ar putea un prinț, mai mic decât alții pe care i-am avut, să frizeze mitul?
Am încercat o glumă.
-Personal, îi prefer pe cei care mai știau și de glumă; mai trăgeau un chiolhan, un amor, o bisericuță…
Nu-mi răspunse și continuă cu ale lui.
Cezar, omul complet al istoriei și al statului complet, cel căruia până și Iisus îi dădea ce i se cuvenea de drept, înainte de a fi fost imperator, a fost sacerdot. Iar când regalitatea a fost privată de sacerdoțiu, a ajuns cu gâtul pe butuc. Chiar în societățile desacralizate, Führerul și Secretarul General au atins tot puterea cvasidivină, căci la ei, “Ideologul-Preot”, păstrător al nucleului dogmatic, l-a devansat pe administrator. Să-i luăm pe americani; președintele e înainte de toate un fel de pastor - tătuc al lor… Cât se feresc ei de asta… Și când din președinte dispare păstrătorul de moravuri și apare playboy-ul, țara aia e pe ducă…
Omul e, ceea ce a făcut, sau n-a făcut, cuvântul din el; idealitatea și ceea ce această idealitate îl învață că este. Iar urmașii preotului astăzi sunt ideologii, analiștii politici și directorii de televiziune. Cei din foi literare… cam dispar, căci Cuvântul e acum camuflat în imagine…
Se opri și își așeză mâna pe fierul barei, ca pentru a se răcori. Îmi venea greu să îl urmăresc printre atâtea abstracții. Mă întrebam și ce rost pot avea la cineva, ce stătea pironit atâta amar de timp cu ochii în tavan.
-Cu o atare perspectivă, continuă el oftând, bisericile își au responsabilitatea lor. Ele introduc și diferența. Partide, gândite să gestioneze dogma divină… Dar ce lucru mare ierarhia din sânul lor! Cea care transmite socialului castele preoțimii! Dacă România ar fi oglindit, cel puțin, ierarhia ortodoxă, nu am mai fi asistat astăzi la tot bâlciul ăsta.
Ceilalți studenți care așteptau liniștiți, având cartelele în mâini, ciuliseră și ei urechile.
Andrei, uitase de el.
-Deși, ca înfăptuire lumească a spiritului, nu cred să fi atins ceva perfecțiunea bisericii romano-catolice. Riguros vorbind, momentele noastre de modernizare ca popor, mari, au fost cele în care ne-am potențat catolicismul, chiar spontan, fără să știm, prin iluminiști, pașoptiști sau lingvistică latinizantă…
Până la ghișeul cu mâncare, mai era de așteptat. Părea că i-am deșteptat și apetitul pentru conversație, în acel loc, unde ajungea la noi un miros insistent de iahnie de fasole.
-Când Constantin cel Mare a cununat Imperiul cu creștinismul, nu creștinismul a fost cel salvat, ci Imperiul, spuse el. Și prin el, elenismul prin care începe Europa. Orice schismă care ulterior a lovit în catolicism, că a fost conciliu ecumenic, Reformă sau un rege fustangiu, au adus atingere implicit Europei. Catolicismul a fost moștenitorul cel mai autentic, nu numai în idee, al acelui profesor de logică, care prin elevul lui a împins voios Europa până în nordul Indiei.
Țarii, ce au râvnit la Europa, chiar spoiți în roșu, au fost produsul schismei ortodoxe. Care e varianta orientală a Romei, dată nouă de Bizanț. Ortodoxismul a făcut Rusia neeuropeană mare… Noi, latini și ortodocși deopotrivă, până în măduva oaselor, am dus și vom mai duce încă, multă vreme, în noi, o Europă chinuită, contorsionată… mai mult decât ceilalți…
De aici și nesfârșita brambureală istorică… o contradicție imensă pe care o resimțim mai acut decât bulgarii, grecii sau polonezii… până când cele două biserici se vor reconcilia… Spre deosebire de Rusia, unde poporul abrutizat a avut dintotdeauna șansa unei elite superioare, la noi e invers: un popor elevat, și cu un prostesc bun simț, e ocultat sistematic de o adunătură de derbedei tupeiști… Și despre astea… s-a bătut la nesfârșit apa în piuă…
Am mai înaintat câțiva pași pe lângă bara lucioasă.
-Ceremonialul catolic… mă duce cu gândul la togă… la rigoare… Toate astea au sens exact numai din punctul de vedere al ritualului, al bisericii, al organizării ca angrenaj ce finalizează o idee mare… ca partid politic ce a trecut dogma europeană în act…
Prin contradicția noastră se vor face primii pași pentru a acoperi prăpastia căscată în creștinism… demult. Pentru asta e nevoie tocmai de o biserică… mai lumească, mai dedată compromisurilor, una mlădiată după timp, în care toate se îmbină fără patos. Biserica noastră, mai mult a noastră decât ortodoxă, are șansa de a face istorie europeană… la scară mare… tocmai pentru că este așa... și … ce e mai important… îi lipsește anatema reformei, ce mută Europa peste Ocean, dar și mesianismul ce înghite spații vaste, din Răsărit… Ortodoxia noastră instituționalizată, cu toate păcatele ei, are geniul reconcilierii.
Cum altfel, decât prin forma românească, de organizare a învățăturii Nazarineanului, s-ar putea explica inapetența noastră funciară la Ideal? Îl folosim retoric, eventual, ca mijloc. Rar ca scop, iar pe cei care îl încarnează, îi băgăm la țicniți și facem mișto de ei. Numai un nebun poate încerca să edifice o morală aici. E ceva de mirare, la un popor în asemenea măsură bisericos.
-Bisericos sau credincios?
-Ideea nu dăinuie decât prin organizare, care e și prima negare a ideii. Dar e răul mai mic. Dacă spiritul nu apare decât susținut de trup și opus lui, bisericile sunt trupul, după cum și scrie în cele sfinte; ele fac posibil idealul dar și fariseismul și schisma împotriva lui, atunci când acesta vrea să se întoarcă la sine, fără să respecte organizarea. Și pentru că organizarea se simte la ea “acasă” în ritual, acesta e primul atacat de reformatorii religioși. Asta-i ceva… aproape hegelian. Știi, eu întotdeauna am crezut că românii se bălăcesc în infinitul prost al lui Hegel, pentru că ne-au lipsit o biserică sau, mă rog, un partid care să ne învețe ce e organizarea, ritualul, ceremonialul… forma.
Eu atunci m-am gândit la comuniști, dar nu i-am mai spus nimic.
Am ajuns în sfârșit la o fereastră de lemn unde trebuia să îți apleci capul. În cadrul ei, un domn în halat alb, aplecat și el, colecta circumspect cartele. În dreapta lui, o femeie tot într-un halat, dar șifonat, punea cu polonicul mâncare de fasole boabe, în tăvi de metal.
Prietenul meu, care tocmai îl expediase pe Hegel, era, cu siguranță, cunoscut de cei de la ghișeu. Atunci când prezenta cartele, primite de la studenții ce nu erau din oraș și plecau acasă, totul era în regulă. E probabil, însă, că mâncase acolo și fără cartelă. Cel în halat alb, când înțelese că nu va primi nici o cartelă, nervos, desfăcu brațele a neputință. De data asta nu mai putea trece peste dispozițiile conducerii. Asta era.
-Hai, mă Gugule, îi spuse Andrei în șoaptă, doar n-o fi foc pentru un blid… Și voi vă luați acasă și nimeni nu vă mai spune nimic…
Gugu rămase o clipă descumpănit. Dar îi făcu apoi un semn femeii, ce umplu tava cu fasole până la refuz.
În cantina mare majoritatea meselor, de câte patru locuri, erau ocupate. Am reușit să găsim o masă, izolată, de doar două locuri, lipită de un perete.
Andrei începu să mănânce mașinal, în timp ce privirea îi rămânea încremenită, pe o figură sau alta.
Lângă noi, un student îi explica altuia că el e din Maramureș. Că taică-său are casă și poate crește porci. Că dacă la o masă îi lipsește o bucată de slănină și un vin roșu, tot nesătul se ridică de la masă. ”Cum să mănânci o asemenea porcărie?”, ridică el tava spre a i-o arăta celuilalt.
-La catedrala aia, reluă Andrei dând tava la o parte, n-aș putea spune de ce mă duc.
Îmi place să mă postez pe o bancă în piatra aceea rece. Nu mă gândesc la nimic… Făceam asta și când eram copil. Dacă apar excursioniști, mă car…
Poate mă duc din considerente estetice… dar esteticul include religiosul, chiar când motivul e laic… Așa cum misticul te scoate în afara timpului, asta te pune, ca pe un mort în raclă, în afară de tot. De lume, spațiu și timp. Când nu mai poți, e așa de liniștitor. Simt asta, la pictură. Cu încremenirea și fixitatea ei. Mai ales, când e vorba de sfinți.
E acolo, un Sfânt Ieronim. Pe un fond negru - negru, el e îmbrăcat într-o pelerină roșie, ca un călugăr spaniol. Are în față un crucifix și o carte imensă aurie, cum sunt Bibliile din care se citește în bisericile noastre. Stă cu o mână descărnată pe ea. Mă uit la pictura asta… E atât de solemn și serios totul… Noblețea picturii, până la urmă, vine din lipsa de ostentație; neurlătoare, neretorică, ea se oferă. Ca o femeie ce are clasă. Care după ce a făcut dragoste, se ridică discret, își îndreaptă silueta înaltă, aranjându-și părul, își ia hainele și pleacă zâmbindu-ți, fără să spună un cuvânt. Înțelege că asta a fost totul. Nu cere explicații, justificări și nu face planuri de măritiș.
Tăcerea ce înconjoară un tablou cu sfinți mă liniștește, și, îmi dă de înțeles, că la fel de decent ar trebui trecut prin viață. Dacă poți…
Să pictezi, poți să o faci și fără frustrare.
Să scrii, nu știu. Poezia și proza, oricum, mi se par reușite, tot atunci când pot aduna în jurul cuvintelor liniștea, așa cum piatra sculptorului caută golul.
În orice caz, când n-o să mai fiu, culorile o să-mi lipsească cel mai mult.
-Nu mergem, la “Bardezi”, să bem ceva? l-am întrebat eu. Se face târziu.
Am ieșit din cămin urmăriți de aceeași privire blazată a portarului.
M-am uitat și eu lung la portar, ceea ce îl făcu pe Andrei să pufnească în râs.
-Probabil că te întrebi dacă nu, cumva, stau aici, tot din considerente estetice.
Ei cred, și arătă cu mâna în spate spre trepte, că stau la ei în cameră pentru că nu am unde… să-mi las capul jos. De parcă nu m-aș putea întoarce la ai mei… Țineau cu orice preț să mă fac preot… Când am trecut la filozofie… Stau acolo și de asta… dar mai ales… de frică…
-Frică de ce? De cine?
-Mi-e groază că dacă stau singur… mă vor găsi vecinii… după câteva zile. E plin de cazuri de astea la televizor… Ajunge să se simtă pe sub ușă…
Mi-am făcut iluzii că e cine știe ce de capul meu și, multă vreme, m-am izolat.
Am avut câteva momente de lașitate, când Dumnezeu știe de ce, nu am avut curajul să înfrunt niște oameni, altfel, de nimic.
Când mă gândeam la lașitatea aceea, îmi doream neantul. Asta părea să îmi dea curaj. Uitarea completă. Aici o primești dacă înnebunești și îți pierzi eul. Ajungi să te crezi Matei Basarab.
Dincolo, poate nu mai rămâne nimic din tine; fie pentru că nu mai e nimic, fie că te dizolvi în ceva mai cuprinzator. Dar, oricum, nu mai ești tu. Eul, aici și aiurea, să și-l țină cei fericiți.
Nici măcar o lume de apoi, în care să-mi aduc aminte de asta nu voiam.
Încă plătesc polițe pentru clipele în care am judecat după ticăloșia și fățărnicia altora… Mai ales că viața te învață că prea puțini oameni merită să fie luați în seamă. Și dacă mă gândesc bine, întotdeauna mi-am făcut greu prieteni. Nu cred să am… Încerc să fac precum ceilalți, dar, prin ceva ce-mi scapă, devin rapid antipatic. Mare handicap… M-am gândit că cel mai demn față de existența asta este să mă izolez… De atunci, nu mi-am mai revenit. M-am rupt de toți și din oroare de mitocănia ce, în tranziția asta, te găsește peste tot. Am stat într-o garsonieră dintr-un bloc, de la marginea orașului.
Unul singur, atunci, mi-a spus, “Du-te la un preot. Poate te ajută“. Or eu, de acolo, plecasem.
Și, într-o zi, când mă topeam de căldură, în iulie, cum stăteam cu toate ferestrele deschise ca să fac curent, am descoperit că nici măcar jivină nu sunt. Nu mai puteam respira, oricât aer aș fi încercat să trag în piept. Cu cât inspiram mai des, tot mai rău era. Pulsul mi-o luase razna, mi se răciseră mâinile, eram scăldat în sudori reci.
M-am gândit că, sigur, mă vor găsi numai după vreo lună, descompus, și atunci m-am speriat.
Am alergat la niște vecini. Familia de care mă ferisem până atunci cel mai mult, căci tot încercaseră să intre în viața mea. Nu-i suportam de nici un fel. Știam că sunt mereu cu ochii pe vizor.
Le-am cerut o aspirină și un pahar cu apă. Au fost atât de bucuroși că le-am bătut la ușă încât, pentru prima dată după nu știu cât timp, și eu m-am bucurat. Mi-au dat chiar și un pahar de vin, și mi-a venit inima la loc. Am simțit chiar o plăcere să vorbesc de ceilalți vecini și atunci am priceput de ce se vorbesc de rău oamenii. Și de ce se caută…
Asta e. Nu am putut, nici măcar sălbăticiune să fiu. Nu sunt chiar prostii, când se spune că esența omului e socială... Nu suntem mare lucru fără celălalt. Și ne aflăm mai aproape de cele sfinte, decât ne-am putea noi închipui. În cel mai adânc sens al cuvântului. Sună pompos, dar de la întâmplarea aia, așa cum soldatului claustrat în armată, ajunge să i se pară frumoasă ultima bucătăreasă, mie mi se pare amețitor să stau într-o cameră cu alți șapte.















XI

Barul de zi către care am plecat cu Andrei era deschis și noaptea.
Așezat în Orașul de Jos, am trecut printr-un tunel, ce făcea legătura între două piețe. Atunci s-au aprins și câteva felinare. Puține pentru întunericul în care adăstau cea mai mare parte dintre zidurile vechi, cu miros muced.
La ora aceea mai trecea câte o pereche, coborând pe piatra cubică ținându-se de mână sau femei îmbrăcate în negru, cu baticuri pe cap. Ultimele veneau de la o biserică de aproape, pășind cu grijă ca să nu alunece.
În bar erau două încăperi despărțite printr-o draperie grea, de catifea, roșu - închis, nu prea curată. La W.C. se ajungea printr-un culoar îngust, ce trecea chiar pe lângă tejgheaua de unde se lua băutura. Proprietarul, în geacă de blugi, spăla pahare, cu ochii ațintiți pe un televizor color mic.
La televizor, un bărbat într-un jerseu explica realizatoarei și audienței, ce uneori aplauda, de ce își bătuse nevasta.
“Și credeți că o să vă împăcați?” îl întreabă ea.
El dă din cap spășit, dar răspunsul nu e clar. Rezulta că ar dori asta, dar nu depinde numai de el.
“Nu sunteți la primul incident…”, răsucește realizatoarea cuțitul în rană.
El ține capul în jos. Pare nenorocit.
“O să mai ridicați mâna asupra ei ?”
Nici o reacție la început. Apoi capul lăsat în jos se scutură la stânga și la dreapta.
Spelunca asta trebuie să fi avut trecere printre studenți, din cauza băuturilor ieftine, așezate cu prețul la vedere. Se spunea că ar fi avut un aer “boem”. Acum, însă, aici nu văd nici un student.
Ne așezăm la o masă, lângă alte patru persoane. Par muncitori, trecuți bine de cincizeci de ani.
Toți sunt afumați. Doar doi dintre ei dialoghează. Unul, cu nasul roșu și ochii injectați, se ține la ceva distanță de ceilalți trei; mai cu seamă, de cel ce are o sticlă de tărie pitită sub masă, din care la anumite intervale își pune în pahar. Când acesta din urmă vrea să-i spună ceva, cel cu nasul roșu, indignat, privește rușinat în jur. Nu ar vrea să fie pus în aceeași oală cu un asemenea bețiv. Câteodată îl învrednicește cu o privire critică, care poate să însemne, ”Dumnezeule, cum poți să ajungi în halul ăsta?”.
Cei ce vorbeau se căzneau să afle de unde sunt de loc.
-Dar matale de unde ești, că nu am înțeles bine? îl chestionează unul pe celălat.
-Păi chiar de la ieșirea din oraș. Unde și-a construit Măierean ferma de vaci. Are câteva sute.
-Matale, mie încerci să-mi explici asta? se supără celălalt. Mie?
Eu am copilărit cu Măierean și el îmi spune de Măierean, se întoarse el spre ceilalți, ca să-i ia retoric de martori.
-Păi am pomenit de el… ca să explic, dădu el timid înapoi.
Noi am luat o butelie de vin roșu. Andrei își scosese din buzunarul sacoului niște foi de hârtie pe care începu să le citească, râzând de unul singur. Nu l-am deranjat o bucată de timp, până nu își ridică privirea ca să soarbă din pahar. Zâmbetul în care se rătăcise, urmărind emisiunea de la televizor, îl făcea mai tânăr, dar ochii surpați și buzele adunate cu îndârjire îi dădeau acel echivoc de vârstă. După ce bău tot paharul, mi se păru că ezita, dacă să-mi spună ceva sau nu.
-Simt, câteodată, că nu mai rezist… nu mai rezist… că am ajuns la capăt.
N-am spus nimic. Nu mi-am dat seama ce vrea să spună.
-Atunci, numai că nu mă târăsc sfârșit pe străzi. Și la cer dacă mă uit, simt că mă sufocă și că nu am scăpare. Că-mi cade în cap… Aproape că îți dorești să nu mai fii, să te lovească o mașină… ca să dispari într-o clipită… Momentele când simți că oriunde ai fi în lumea asta, nu mai ai loc. Ca și când toată lumea ar fi un sicriu în care ai fost îngropat de viu. Ești hăituit… de nu știu cine. Când mă simt foarte, foarte obosit… atunci mă simt și îngrozitor de bătrân… la capătul puterilor… și pierderea în ceva amorf mi se pare liniștitoare… numai să nu mai fie nimic dincolo. Mi se pare că aș truca… Să o iei iarăși de la capăt… Cei care simt așa, trebuie să fie mult mai mulți decât ne-am putea noi închipui…
Dar nu mult după idei dintr-astea, ajunge un pahar de vin ca să beatific totul… Sau privirea unei femei îngândurate, ridicată spre tine pe o stradă. Stăteam într-o zi în fereastra de la cămin, într-o zi de primăvară pură și un cârd de absolvente, de la facultate, treceau cu frezii în mâini, în sacouri, cântând.
Nu mâncasem nimic de o săptămână și, totuși, am avut puterea să le strig, ”Frumoaselor, superbelor”.
Au râs și mi-au făcut cu mâna. Se poate ca acum, mai toate să fie înghițite de griji casnice, lipsă de bani… câte și mai câte… dar momentul acela rămâne și eu am fost părtaș la el.
Deși aproape un vagabond, nu mă gândesc să osândesc pe nimeni și nimic…
Nici măcar țara asta... care întotdeauna îl pune la loc de cinste pe șmecher.
-Tot n-am înțeles, îl aud eu pe cel de la masa vecină, de unde anume ești matale, din oraș?
-E cel mai straniu, continuă Andrei, și mai misterios dintre lucruri. Oricât ai suferi aici, ca un câine bătut, flămând, preferi să fii aici, decât ghiftuit aiurea. Ce e asta, e greu de spus... De mult mă gândesc, cum se poate rezista pe la noi fără bășcălie, dar și fără să ajung să fiu catalogat de cineva drept isteț.
-Păcat că nu încerci să-ți găsești ceva la Universitate, mi-am dat eu cu părerea.
-Asta, n-o s-o fac niciodată, clamă el ferm, clătinând încet din cap. Niciodată.
Atunci, proprietarul se apropie cu un aer amenințător de noi. De aproape arăta ca un adolescent.
Se aplecă sub masa vecinilor și puse triumfător pe masă sticla cu tărie.
-Afară, îi spuse cu o voce metalică. Acum, imediat. Aici să nu te mai prind, altfel zbori în stradă. Afară, urlă el.
Cel ce ascunsese sticla, adusă de acasă, nu se justifică în nici un fel și nu schiță nici o împotrivire. Își luă o canadiană închisă la culoare, puse sticla într-o plasă și ieși afară. Ceilalți, de la masă, se uitară în tăcere după el.
-Ai putea să scrii, am reluat eu dialogul. În fond, la Cenaclu…
-Ca să scrii, zise Andrei, trebuie să fii limitat rău; dar în sensul cel mai bun și mai înalt al cuvântului. Și să crezi serios, că ceea ce faci e unul din cele mai bune lucruri scrise. Or unui om deștept îi e greu așa ceva. Mi se pare, totuși, exagerat, că Balzac se putea compara cu Napoleon care lupta la Eylau.
Un vagabond poate în multe privințe să fie superior unui scriitor harnic. Cel care scrie are undeva o ruptură interioară, o rană; în loc să trăiască, și atât, precum ultimul golan fericit, care pare să știe că viața e oricum destul de scurtă, pentru a ți-o risipi în discurs de a doua instanță, el trebuie să predice, să se explice…
Orice ”credo”, indiferent de ce natură, într-un sens, “amână” viața. Chiar credința în “clipă”, te poate face să mistifici și să scapi chiar clipa… Paradoxul celui pierdut în gândire, ce dublează, de fapt, viața și o pierde. Scapă de asta săracii cu duhul și cei nealungați din paradis, ce nu și-au descoperit cu goliciunea rațiunea.
La națiunile supercivilizate se poate suspecta, undeva, un gol, o mare nefericire sau tristețe. Poate de un soi înalt. Dar care îi obligă, periodic, să activeze; să facă misionarism, cruciade, colonialism sau campanii pentru promovarea vegetarianismului.
-Ce idei…, am remarcat. Uita așa, ajunge și balcanismul să fie râvnit.
-Nu sunt sigur dacă renașterea unei noi aristocrații, pe aici, nu trece obligatoriu, prin lentoare și hălăduială.

-Aaaa, păi acum înțeleg, strigă vecinul nostru care conducea discuția. Matale nici măcar nu ești din oraș. Te-ai născut într-un sat ce s-a lipit dup-aia la noi. M-am lămurit.



















XII

Când ieșeai din bloc, ușa de la Sighencea era, cel mai adesea, ușor deschisă. Putea să fie așa, din pricina sfarei ce ieșea mai ușor afară atunci când preparau mâncare.
Sau voiau, cine știe, să arate că spiritul lor comunitar nu are limite. Nu aveau nimic de ascuns, în perioada asta tulbure, când toți își protejau instinctul de proprietate și viața intimă. Adică furtișagurile. Era loc și de o explicație mult mai la îndemână: Sighencea era șef de scară și la el se plăteau taxele la bloc. De când îl știam, fusese șef de scară și, mereu, avea inițiative: de renovat, vopsit, introdus interfoane și câte și mai câte.
Pe mine, ușa aceea deschisă, mă deranja din cale afară. Fără să știu de ce, treceam pe lângă ea panicat și speriat, ca un tâlhar ce se strecoară de la locul faptei. Răsuflam ușurat de îndată ce ajungeam în lumina soarelui.
Acum pășeam, tot în vârful picioarelor, și am tresărit când ușa se deschise și mai mult, ca să-i facă loc doamnei Sighencea.
Avea pe ea un halat decolorat, zângălit, și în mână o cutie de chibrituri pe care o scutura ca să vadă dacă mai e ceva înăuntru.
-Cum domnu’ ziarist, n-ați auzit? mă întrebă ea și mă luă de braț.
L-au găsit pe Mateescu în comă pe scări. În halatul lui albastru. Atac de cord. Avea în mână un furtun… Păcatele lui…
L-au găsit altădată și prin șanțuri…
Nevasta lui știa că se duce să ia pâine. Eu zic că ar fi omenește să-i facem o vizită… Vă știa articolele… De câte ori nu s-a certat cu Nea Gicu din pricina lor…
Tot ce spunea avea sens, așa că am făcut cale întoarsă și am început să urcăm scările.
În apartamentul lui Mateescu, erau mai mulți oameni, majoritatea vecini, adunați în mai multe grupuri ce vorbeau în șoaptă.
“Așa un munte de om și, uite, domnule”, am auzit în hol.
“Păi cum? O durere de măsele te pune jos, darămite…”
Într-una din camere, Mateescu era întins în pat. Ieșise din comă. Încurcat printre perfuzii, se holba speriat la cei ce se perindau pe acolo. Se căznea să tragă cu urechea. Își pipăia, din când în când, buzunarul de la pijama.
În cameră mirosea a spirt.
De-o parte a patului se găsea soția lui, care și acum avea în cap o căciulă de blană. De sub ea îi ieșeau la iveală câteva șuvițe, transpirate, cărunte, ce contrastau puternic, cu ceea era vopsit într-un negru violent. Se uita la bărbatul ei, încremenită, cu o privire severă.
De cealaltă parte, Sighencea, mic și ager, îi tampona mâna cu o batistă, gest ce părea să-i facă bine lui Mateescu, ce se uita recunoscător la el.
-Lasă nea Mateescu, că te faci mata bine, zise el, și își făcu o cruce.
Mateescu prinse gestul din zbor și își făcu lacom câteva cruci, una după alta, chiar dacă erau schițate numai, în diagonală, pe piept.
Să fiu drept, pe mine nici nu mă băgă în seamă. Încercă iarăși să audă ce se vorbea în hol.
“Mi s-a spânzurat, la țară, vaca, povestea doamna Sighencea. Ne-au telefonat acum o oră. Înnebunesc, nu alta. S-a agățat, nu știu cum, în funie”.
În ușă apăru capul unui copil din vecini, cu un pistol de plastic, pe care-l îndreptă către fața buimăcită a lui Mateescu. Din spate, însă, se abătură către ceafa copilului câteva palme, ce-l făcură pe acela să se strâmbe de durere și să dispară.
Am dispărut conștient că, din apartamentul deschis al lui Sighencea, nu mai avea cine să apară ca să mă întoarcă din drum.
La Casa de Cultură a orașului, se pregătise o “serată de despărțire”, cu persoanele publice ce ne vizitaseră județul.
Pe lângă presă, era invitată toată lumea bună a orașului; un accent deosebit se punea pe micii întreprinzători locali. La toate întâlnirile se vorbea de micii întreprinzători locali.
Dar nu fuseseră omiși lideri locali de partid, actori, medici, poeți, universitari. Ultimii erau cu atât mai mult simpatizați, cu cât nu intraseră de-a dreptul în vreun partid, ci făceau, ceea ce se chema, o politică “abilă”, printr-o organizație cu tentă culturală.
Am ajuns pe la “spartul târgului”, când spiritele se încinseseră și toți, de-a valma, se întrețineau pe lângă niște bufete suedeze.
Erau și fețe bisericești, în sutane.
Cercetau blajin interlocutorii, de după pomeți roșii, sprâncene și bărbi stufoase, ce le îngustau privirile.
Impresie creată doar de spațiul puțin ce mai rămânea pentru ochi. Prezentă era și o înaltă față bisericească, ce își mângâia barba, în timp ce se întreținea cu subprefectul. Cuprindea cu privirea, la răstimpuri, întrega adunare. Subprefectul s-a îndepărtat respectuos de înaltul prelat, numai când poetul Titi Soare, într-un sacou alb, pus în evidență și de o cravată de mătase albă, lucioasă, s-a aplecat ca să îi sărute mâna.
Am dedus că întâlnirea a fost deschisă de binecuvântarea venită de la un “sobor de preoți”, cum se obișnuia pe atunci și cum noi, ziariștii, ne începeam, de regulă, articolele.
Am încercat să îl abordez pe primarul nostru pentru o declarație, dar mi-a fost cu neputință. Primarul urmărea persoanele “cu greutate”.
Se strecura către ele cu începutul lui de chelie și mâna întinsă, pe care strălucea un ghiul imens. Știam că deschidea conversația printr-un, “Să trăiți!”, indiferent cu cine avea de a face. Preciza și că stimează în mod deosebit femeile care nu se boiesc. Pe celelalte, nu le putuse suporta niciodată. Soția lui respectase regula asta cu sfințenie.
Mișcătoare până la lacrimi mi s-a părut, la acea întâlnire, prietenia și buna înțelegere ce se înfiripase între cei de la putere și cei din opoziție. Faimoșii musafiri din Capitală, cel puțin, se simțeau mai în largul lor, decât la toate celelalte întâlniri anterioare. Nu de puține ori, i-am auzit hohotind zgomotos la un banc bun spus de prefect, sau bătându-se pe umeri și făcându-și promisiuni, care mai de care.
Prefectul chiar a ținut să puncteze perfecta cordialitate, într-un discurs urmărit în tăcere de către cei prezenți; atunci au încetat discuțiille aprinse, râsetele, șușotelile și pupăturile.
“Iată, spunea el, cea mai bună dovadă că tinerii noștri nu și-au vărsat sângele de pomană în Revoluția sfântă.
Iată că democrația, aflată într-un stadiu incipient, nu e doar o vorbă în vânt.
Iată că ne putem înțelege într-un climat constructiv, de schimb generos de idei, în care binele țării lasă în urmă mici nuanțe și diferențe de opinii. Altfel, normale!”, încheie el, făcându-i cu ochiul avocatului Căpățână, care își scutură cu putere capul, pătruns de importanța celor spuse și pentru a le da și el greutate.
“Să ne trăiești Nea Vasile”, îi strigă o voce plângăcioasă din public.
Musafirii vorbiră și ei la invitația Prefectului, care acoperi vacarmul atingând ușor un pahar cu o linguriță. Erau bine dispuși. Reușiseră la acea întâlnire să își evite oamenii din partidele lor, care i-ar fi inoportunat și jenat.
Scăpaseră cu succes și de universitari, de oameni de cultură și de scriitori. Așa s-au apropiat mai mult de mici întreprinzători și de foști mari ștabi, actualmente directori pe la agromecuri, sau cooperative meșteșugărești. Din câte am putut eu să îmi dau seama, curte în toată regula i se făcu Președintelui de Consiliu Județean, ca să fie convins să treacă la formațiunile lor politice.
Tot orașul știa că își clădise cariera pe o carmangerie. ”Am trimis tone de cârnați cui trebuia, ca să ajung unde sunt”, spunea el cu emfază.
Sau, ”Politica la noi se tranșează, unde se tranșează carnea”.
Acum avea un pachet majoritar de acțiuni la o întreprindere de săpunuri, deosebit de rentabilă. ”Nu pot să fac cinci pași pe stradă, fără să fiu oprit de cineva, care vrea să vorbească cu mine” se lăuda el.
Discursurile oaspeților, măsurate, echilibrate, sporiră euforia. În rezumat, după părerea lor, România cea reală și adevărată, România tăcută, care își vede de treabă, fără invective și pasiuni dezlănțuite, se găsea și aici. Nu numai unde este mizerie, foamete, sărăcie și suferință. Nu numai unde sunt colibe de lemn ce stau să se prăbușească sau orașe devastate de poluare și deversări chimice. Să fim cinstiți și să recunoaștem că, și între tehnocrații ridicați de fostul regim, s-au găsit foarte multe capacități extraordinare. Dacă nu cumva, dacă nu cumva, mai cu seamă acolo, căci pe ceilalți, nici dracul, să-i scuze sfințiile lor, nu-i voia în partid.
La aceste cuvinte asistența izbucni în râs.
Președintele Consiliului Județean ținu înflăcărat să completeze.
Ca să facă liniște, bătu cu pipa într-o farfurie. Pipa aceea, de care nu se mai despărțea niciodată, ajunsese într-un fel emblema lui.
Apăru cu ea în public după Revoluție. Înainte, nimeni nu-și aducea aminte să-l fi văzut fumând pipă. Cei care îl cunoșteau bine, și-ar fi putut aminti că la Consiliu avea o cămăruță a lui unde, dacă nu avea program încărcat, se izola ca să picteze. Îi plăcea acuarela, de unde renumele de om sensibil. Oricum, nu era ziar în care să fi apărut fără pipă. Interviurile televizate le dădea așezat relaxat pe o canapea, perorând cu nelipsita-i pipă într-o mână.
“Fac apel la toți simpatizanții partidului nostru… Avem un miting la București… Autobuz avem. Cu masa ne descurcăm… cum putem. Pentru ardeleni disciplinați, niște pită și slănină în traistă, ajunge…”
După care se îndreptă rânjind către Prefect, ca să îi strângă mâna. Călca greoi, apăsat.
Cuvintele de “pită” și “slănină”, rostite atât de neaoș, îi mișcară pe mulți dintre participanți. Simțiră că la Consiliul Județean e unul de-al lor. Popular. Fără ifose, chiar dacă pipa aceea îi nedumerea uneori.
În această atmosferă, cu aprobarea înaltei fețe bisericești, ce înclinase ușor capul, și cu încurajarea altei voci din public, ”Zi-i măi Pavarotea!”, unul dintre preoți, mai zdravăn decât ceilalți, cu obrajii roșii, se lansă într-un cântec creștin și românesc.
La o masă de unde mi-am luat un pahar cu tărie, l-am găsit pe domnul de la București, cu față pământie, pe care îl întâlnisem înainte la restaurant. Avea același trenci și aceeași plasă. Nu mă recunoscu, dar arăta fericit urmărind linia melodică.
Întâlnirea a fost încheiată magistral de un actor, adus în mod special de la Teatrul Local, la cererea Prefecturii. Acestuia i se făcu loc în centrul sălii. Se lăsă iarăși liniște, când își împreună mâinile și își drese vocea. O voce gravă, tunătoare, despre soarta chinuită și tragică a românului. Despre plânset, scrâșnet de dinți, speranță și viitor. Da. Scrâșnet de dinți și viitor.






XIII

Șefii opoziției au plecat a doua zi. Au fost conduși până la ieșirea din oraș de către oficialii puterii; tot cu steaguri tricolore fluturând din mașini, ce lăsau trecătorii cu gura căscată. Sighencea avea să spună, mai târziu, că și el văzuse asta de pe trotuar și strigase, fără vreun motiv anume, din toți rărunchii, “Victorie!”.
Presa noastră a relatat vizita folosind un ton politicos și decent. Ziariștii și cititorii, cred, au fost înduioșați să constate că oaspeții s-au simțit atât de bine la noi; că între putere și opoziție nu s-a ajuns, nicidecum, la un nivel suburban de dispute; la asperități sau incidente neplăcute. Asta demonstra, într-un fel, gradul de civilitate al locuitorilor.
Mai nuanțate au fost ziarele din Capitală. Pe un ton când subtil și ușor veninos, când inteligent de-a dreptul, s-a scris de prăpastia dintre cele două tabere; de morții din pușcăriile comuniste și de cei mutilați la Canal, ale căror umbre, cei din opoziție, le invocau. Erau și întrebări cvasiretorice, în care se punea problema unei asemenea ingratitudini istorice: ce ghinion pentru așa mari oameni, să se sacrifice, să își lase profesiunile în care își făcuseră un nume și în care erau fericiți; și toate astea, pentru ce?; pentru ce băteau satele țării, când puteau fi în Occident, pe salarii grase?; o făceau, numai și numai, ca să “ridice” poporul din “mocirla“ în care se găsea atunci. Și pentru care nu ei erau vinovați.
Pe de altă parte, erau și articole în care se menționa că, cei care-i reprezentau pe foștii moșieri, numai că nu au fost ridicați în furci de săteni; că grupuri de pensionari “indignați”, au părăsit în orașe cozile la care se găseau, pentru a-i insulta pe cei vânduți străinătății; în sfârșit, că din cauza unor asemenea vizite deplasate se perpetua scandalul, dezordinea și vrajba.
De aceea, cei aflați la conducerea țării, niște sfinți aproape, sau cei din fruntea județelor, nu erau lăsați în pace să-și vadă de treabă pentru mântuirea țării. Apărură liste de semnături ale unor “gospodine indignate” sau “muncitori cinstiți”, ce protestau împotriva altor liste, atunci la modă în cealaltă tabără; se pare că în ele li se reproșa de către intelectuali, lipsa apetitului euroatlantic și, chiar, prostia. Dar că “poporul, în înțelepciunea lui milenară, va ști, cu clarviziune, unde să pună degetul la vot. În nici un caz pe unde mișună trântorii, drogații sau cei ce scriu la comandă pentru un pumn de dolari!”.
Au fost și colerici, care au avertizat că, “Să nu se joace nimeni cu răbdarea românului la nesfârșit. Că nu se știe!”.
Pe scara blocului meu, toate disputele astea s-au încheiat destul de repede, căci se apropia campionatul mondial de fotbal. Au început controverse legate de alcătuirea echipei naționale.
Mateescu a intrat iarăși în comă și a murit la câteva zile după aceea.
Am înțeles că, atunci când i s-a săpat groapa, pământul mustea de apă.
Așa cum, până să se prăpădească, mi se părea stranie simpla lui existență, la fel de ciudată este acum absența sa.
Îl pomeneam la parastasele pe care văduva lui le ținea cu regularitate. La unul din ele, ea și-a dat cu părerea că, într-un fel, era mai bine că nu mai prinsese vremurile astea; ”în care vezi atâtea prostii la știri. Se enerva rău, când dădeau sondaje, că românii se vor întoarce la sate, să se îmbogățească”, spunea ea.
Sighencea a început o campanie de zugrăvire a scărilor, urmată de alta, de schimbare a țevilor. Nimeni nu s-a putut sustrage.
Leontinescu încă nu a reușit să poleiască în aur nici o cupolă din oraș. Chiar și așa, edilii orașului îi respectă opiniile. Și-a deschis, în schimb, nu știu câte ciupercării, pentru care a primit facilități guvernamentale. Invariabil, apare la loc de cinste printre clasamentele cu VIP-uri locale; culmea, și oamenii de rând par să-l respecte: ”Uite că Nea Rândunel umblă și acum tot într-o Dacie, deși e plin de bani. Muncește ca un câine, de dimineața până seara, și copiii lui cară bălegar în rând cu muncitorii”. Dar sunt și voci răutăcioase, care susțin că Leontinescu este, de fapt, dator vândut pe la nu știu câte bănci. Că din cauza asta i-ar tremura în asemenea hal mâinile. Că mereu se va scoate, dacă o fi așa, nu se mai îndoiește nimeni și asta, la urma urmei, demonstrează încă o dată, că e “hoț al naibii“, deci numai bun pentru capitalismul și politica noastră.
Opozanții moderați s-au desființat din cauza certurilor dintre ei.
Miki Nicolaescu a descoperit, atunci, că politica e o stupiditate și că, de fapt, profesiunea lui e spiritualitatea. A încercat să ajungă șef la o instituție de cultură, dar i s-a dat cu flit. De atunci, spune pe unde poate, pe la televizor, că face parte dintr-o elită subțire, care nu vrea să se amestece printre mitocanii ce fac politică.
Sporadic, îi apare numele pe liste de semnături, alături de lumea bună a Capitalei, unde protestează pentru una sau alta. Se bănuiește, însă, că dacă i s-ar oferi vreun post prin Parlament, Miki Nicolaescu ar reconsidera politica, drept o datorie a oricărui cetățean responsabil, care nu vrea să fie laș.
Acolo unde era sediul opozanților moderați s-a deschis un cabinet medical privat. Aparține unei doamne doctor. La inventarul mobilierului, din fostul sediu, s-a observat că lipsea numai biroul la care stătea secretara.
Ascensiunea spectaculoasă a chelnerului, ce ne-a servit la întâlnirea de la restaurant, nu a surprins pe nimeni. Peste noapte, printr-o numire de sus, acela a ajuns prefect și lumea de la noi se întreabă dacă se va opri numai aici. Se știa că sponsorizase cu bani grei campania electorală, atât a puterii cât și a opoziției.
O rocadă interesantă s-a produs la Consiliul Județean. Președintele, cu toată carmangeria lui, fusese schimbat, dar își găsise o slujbă la “Drumuri și poduri”. Nu s-a putut, însă, adapta și a dat în patima băutului și a pictatului. Chiar și eu l-am văzut, odată, luându-și într-o plasă o jumătate de sticlă de tărie.
Celor care aveau răbdare să-l asculte prin baruri, le repeta că nu face pe Centru cinci pași, fără să fie oprit de cetățeni care să-l ridice în slăvi. Locul lui a fost luat de economistul cu mustață țigănească de la ziarul nostru; într-adevăr, nu stătuse mult la noi și plecase ca să se apuce de comerț cu chiloți și mașini aduse din străinătate. Și-a făcut și o echipă de ciomăgari, prin care ajunsese să descurajeze concurența. Dacă s-ar fi găsit cineva să îl înfrunte, și-ar fi găsit mașina bușită a doua zi. Cel mai mult băgase groaza în concurența, de orice fel, prin dosarele pe care le făcuse depre toți. Nici el nu s-ar fi oprit aici. Dădea să se înțeleagă că ar fi vizat pentru un post de consilier prezidențial al opoziției, care dorea mai repede capitalismul decât ceilalți. Sau, cel puțin, de ambasador. Că el, cunoștea mai bine țara asta decât toți fătălăii ce făceau analize politice. Și că viitorul era tot al patrioților care, ca și el, îl slujiseră cu credință și pe Ceaușescu.
Marin Botoșeanu s-a cărat din țară la prima ocazie ce i s-a ivit de a rămâne în Occident. A primit cetățenie pe acolo.
Când vine prin țară le aduce foștilor prieteni cafea și pungi de bomboane cu arahide. Le spune, râzând mânzește, că nu a fost niciodată un naiv. Că a făcut politica pe care a făcut-o, doar pentru că soția lui era, dinainte de Revoluție, în străinătate, și voia să prindă un pic de “cheag”. Că doar și-a dat seama de la început, că “papagalii” din opoziție nu aveau nici o șansă.
Cu Gusti m-am întâlnit în fața unei întreprinderi de ciorapi. Era cu bicicleta și ducea cu el un geamantan imens. Părea destul de cătrănit. Deși primise cu relații foarte mari comanda unui monument dedicat Revoluției, cei de la județ erau mai “zgârcomani“ decât și-ar fi putut închipui. După luni de muncă primise o nimica toată.
Acum, soția lui îl trimitea pe el, cu mostre din creația ei, pentru diferite întreprinderi. Bătea cu bicicleta orașul, de dimineața până seara, întâmpinând mai mult refuzuri.
De sculptură, nu prea mai avea timp. Se scotea, în schimb, cu pescuitul; ”Vino pe la atelier, să vezi de ce scule de pescuit mi-am făcut rost”, mi-a spus el la despărțire.
Pe Vancu l-am găsit cu totul întâmplător. Trebuia să aștept pe cineva care sosea cu trenul; în drum spre gară, i-am zărit șapca lui kaki într-o ferestruică la care se umpleau brichete cu gaz. Era mica lui afacere. Nu avea deloc chef de vorbă și era concentrat la ceea ce făcea, de parcă ar fi fost cel mai important lucru din lume. Nu mai avea privirea aceea sălbatică. Ochii îi erau liniștiți. Mă anunță, totuși, că aduna bani ca să plece pentru totdeauna în Canada.
A fost o zi de primăvară, în toată regula, atunci când am dat și de Andrei, pe o stradă din Parc.
Era de nerecunoscut. Într-un costum deschis la culoare, cu cravată și o geantă ușoară din piele, atârnată pe umăr.
Mai întâlnisem genul ăsta dezinvolt în redacțiile literare din București. Și el se bucură când mă văzu.
-Mi s-a promis un post de asistent la Universitate, mă anunță zâmbind detașat… La Catedra de Etică. Nu mai e mult până atunci… Pentru început nu e rău… Ce spui?…
Am văzut, departe în spatele lui, cum un copil urcat într-o salcie rupea crengi, deja, înverzite.
-Nu știu, i-am zis eu. Tu ești specialist în fericire.



.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!